Teoria cunoașterii vrea să fie o cercetare științifică a ceea ce presupun toate celelalte științe în mod neverificat: a cunoașterii însăși. Prin aceasta i se atribuie deja anticipat caracterul de știință filosofică fundamentală. Căci abia prin ea putem să ne dăm seama de valoarea și importanța concepțiilor dobândite prin celelalte științe. Din acest punct de vedere, ea constituie baza oricărei strădanii științifice. Este limpede însă că ea poate să corespundă misiunii ei numai atunci când ‒ în măsura posibilităților capacității omenești de cunoaștere ‒ ea însăși este fără premisă. Lucrul acesta este acceptat în mod general. Totuși, la o examinare mai aprofundată a sistemelor epistemologice mai cunoscute, aflăm că deja în punctele de pornire ale cercetării se fac o serie întreagă de prezumții, care apoi prejudiciază în mod esențial efectul convingător al expunerilor ulterioare. Şi anume, vom observa că de obicei se fac anumite presupuneri ascunse, deja la punerea problemelor fundamentale ale teoriei cunoașterii. Dar dacă problematica unei științe este eronată, atunci din capul locului trebuie să ne îndoim pe drept cuvânt de o rezolvare justă. Istoria științelor ne învață doar că numeroase erori, din cauza cărora suferă epoci întregi, se datorează exclusiv faptului că anumite probleme au fost puse în mod fals. Nu trebuie să mergem până la Fizica lui Aristotel sau până la Ars Magna Lulliana [Nota 4], pentru a confirma această propoziție, ci putem să găsim exemple destule în epoca mai nouă. Numeroasele probleme despre semnificația organelor rudimentare la anumite organisme, abia atunci au putut fi puse în mod just, când au fost create condițiile pentru ele prin descoperirea legii fundamentale biogenetice. Atât timp cât biologia stătea sub influența concepțiilor teleologice a fost imposibilă punerea întrebărilor în așa fel încât să se ajungă la un răspuns satisfăcător. Cât de aventuroase erau, spre exemplu, reprezentările despre misiunea așa-numitei epifize din creierul omenesc, atât timp cât se punea întrebarea în general despre o asemenea misiune! Abia atunci când s-a căutat clarificarea problemei pe căile anatomiei comparate și s-a pus întrebarea dacă acest organ nu este numai un rest păstrat la om din forme inferioare de evoluție, s-a ajuns la un rezultat. Sau, pentru a aduce încă un exemplu, câte modificări au suferit anumite problematici în fizică prin descoperirea echivalentului mecanic al căldurii și a legii conservării energiei! Pe scurt, succesul cercetărilor științifice depinde în mod esențial de faptul dacă suntem în stare să punem problemele în mod just. Chiar dacă teoria cunoașterii ‒ drept condiție a tuturor celorlalte științe ‒ ocupă un loc cu totul deosebit, putem totuși prevedea că numai atunci va fi posibil un progres rodnic în cercetare, când problemele fundamentale vor fi puse sub formă justă.
Considerațiile următoare caută în primul rând o astfel de formulare a problemei cunoașterii, care să justifice în mod sever caracterul teoriei cunoașterii, drept o știință complet fără premise. Ele mai vor apoi să arunce o lumină și asupra raportului teoriei (doctrinei) științei a lui J. G. Fichte, cu o asemenea știință fundamentală a filosofiei. Motivul pentru care aducem într-o legătură mai apropiată această misiune tocmai cu încercarea lui Fichte de a crea științelor o temelie neapărat sigură, va rezulta de la sine în cursul cercetării.
