Kant este denumit în mod obișnuit drept întemeietor al teoriei cunoașterii, în sensul modem al cuvântului, împotriva acestei păreri s-ar putea obiecta că istoria filosofiei ne demonstrează numeroase cercetări înainte de Kant, care trebuie totuși considerate mai mult decât niște simpli germeni ai unei asemenea științe. Astfel, chiar și Volkelt, în lucrarea sa fundamentală despre teoria cunoașterii1 observă că tratarea critică a acestei științe a început odată cu Locke. Găsim însă interpretări chiar și la filosofi mai vechi, ba chiar în filosofia greacă, pe care unii caută să le utilizeze în teoria cunoașteri din prezent între timp, toate problemele care trebuie luate aici în considerare au fost scoase la suprafață din adâncuri de Kant, și în legătură cu el, numeroși gânditori le-au prelucrat atât de multilateral, încât încercările de rezolvare apărute mai înainte le putem găsi din nou, fie la Kant însuși, fie la epigonii săi. Dacă este vorba deci despre un studiu pur obiectiv și nu istoric al teoriei cunoașterii, dacă luăm în considerare numai timpul de când a apărut Kant cu Critica rațiunii pure, abia dacă vom putea găsi un fenomen mai important. Ceea ce a avut loc înainte în acest domeniu se repetă din nou în această epocă.
Problema fundamentală a teoriei cunoașterii la Kant este următoarea: cum sunt posibile judecăți sintetice a priori? Să analizăm deci această problemă privitor la aspectul ei de a fi fără premisă! Kant ridică această problemă deoarece este de părere că numai atunci putem dobândi o știință absolut sigură, când suntem în stare să demonstrăm justificarea judecăților sintetice a priori. El spune: „în soluționarea problemei de mai sus este cuprinsă posibilitatea utilizării rațiunii pure la fundamentarea și dezvoltarea tuturor științelor care conțin o cunoaștere teoretică a priori despre obiecte.”2 și „De dezlegarea acestei teme depinde în întregime dăinuirea sau prăbușirea metafizicii și deci existența ei.”3
Oare această problemă, așa cum o pune Kant, este ea fără premisă? Nicidecum, căci ea face să depindă posibilitatea existenței unui sistem absolut sigur de cunoștințe de faptul ca acesta să fie clădit numai din judecăți sintetice și din acelea care se dobândesc independent de orice experiență. Kant numește judecăți sintetice acele judecăți la care noțiunea predicatului adaugă noțiunii subiectului ceva ce se află cu totul în afara acestuia, „deși stă în legătură cu acesta”4; în schimb, la judecățile analitice, predicatul exprimă numai ceva ce (în mod ascuns) e conținut deja în subiect. Desigur că nu poate fi aici locul să tratăm ingeniozitatea obiecțiilor lui Johannes Rehmke5, făcute împotriva acestei clasificări. Pentru scopul nostru e suficient să recunoaștem că nu putem dobândi o cunoaștere adevărată decât prin astfel de judecăți, care adaugă unei noțiuni o a doua, al cărei conținut, cel puțin pentru noi, încă nu a fost cuprins în prima. Dacă vrem să numim, odată cu Kant, această clasă de judecăți: judecăți sintetice, putem totuși să acceptăm foarte bine că numai atunci putem să dobândim cunoștințe sub formă de judecăți, dacă legătura predicatului cu subiectul este o asemenea legătură sintetică. Altfel stau însă lucrurile cu partea a doua a problemei, care pretinde că aceste judecăți trebuie dobândite a priori, deci independent de orice experiență. Este absolut posibil6 ca asemenea judecăți nici să nu existe, de fapt. Pentru începutul teoriei cunoașterii trebuie să conteze, ca un lucru în întregime nesigur, faptul dacă putem ajunge la judecăți altfel decât prin experiență, ori numai prin aceasta. Ba chiar, în fața unei reflecții nepărtinitoare, o asemenea independență pare de la început imposibilă. Căci oricare ar fi obiectul cunoașterii noastre, el trebuie totuși să ne întâmpine odată drept trăire directă, individuală, respectiv să devină experiență. Nici judecățile matematice nu le dobândim pe vreo altă cale, decât prin aceea că, în anumite cazuri, le trăim în mod individual. Chiar dacă, la fel ca Otto Liebmann7 spre exemplu, le lăsăm pe acestea să fie bazate pe o anumită organizare a conștienței noastre, lucrurile nu se prezintă altfel. Putem spune atunci cu adevărat: cutare sau cutare propoziție ar fi în mod necesar valabilă, căci dacă i-am anula adevărul, atunci conștiența ar fi anulată odată cu el: dar totuși, conținutul ei de cunoaștere nu l-am putea dobândi decât dacă el este, o dată, o trăire pentru noi, cu totul în același fel ca un proces în natura exterioară. Conținutul unei asemenea propoziții poate să conțină elemente care îi garantează valabilitatea absolută, sau aceasta poate să fie asigurată din alte motive: eu nu pot să intru în posesia acestei valabilități decât dacă ea mă întâmpină o dată ca experiență. Acesta este un lucru la care trebuie să chibzuim.
A doua obiecție constă în faptul că la începutul cercetărilor de teorie a cunoașterii nu ne este nicidecum îngăduit să afirmăm că din experiență nu ar putea izvorî deloc cunoștințe care să fie absolut valabile. Fără îndoială ne putem foarte bine imagina că însăși experiența ne-ar prezenta o indicație prin care siguranța cunoștințelor dobândite de ea ar fi garantată.
Astfel, în modul cum pune Kant problema se află două prezumții: prima, că în afară de experiență trebuie să mai avem încă o cale pentru a ajunge la cunoștințe, și, a doua, că orice cunoștință bazată pe experiență nu ar putea să aibă decât o valabilitate condiționată. Că aceste propoziții au nevoie de o verificare, că ele pot fi puse la îndoială, despre acest lucru Kant nu este deloc conștient. El le preia pur și simplu drept prejudecăți din filosofia dogmatică și le pune la baza cercetărilor sale critice. Filosofia dogmatică le presupune valabile și le aplică pur și simplu, pentru a ajunge la cunoașterea corespunzătoare lor; Kant le presupune valabile și se întreabă doar: în ce condiții pot fi acestea valabile? Dar dacă ele, în general, nu sunt valabile? Atunci, edificiului teoretic kantian îi lipsește orice fundament.
Tot ce expune Kant în cele cinci paragrafe, care preced formularea problemei sale fundamentale, este încercarea de a dovedi că judecățile matematice sunt sintetice8. Dar tocmai cele două prezumții indicate de noi rămân în continuare drept prejudecăți științifice, în Introducere II la «Critica rațiunii pure», el scrie: „Experiența ne învață într-adevăr, că ceva e făcut așa ori așa, dar nu că el ar putea fi altfel” și: „Experiența nu dă niciodată judecăților ei o generalitate adevărată sau strictă, ci numai o generalitate presupusă și comparativă (prin inducție)”, în «Prolegomena», paragraful I găsim următoarele: „Mai întâi, în ceea ce privește izvoarele unei cunoașteri metafizice, deja în noțiunile ei se află faptul că ele nu pot fi empirice. Principiile ei (cărora nu le aparțin numai axiomele, ci și noțiunile ei fundamentale) nu trebuie luate deci niciodată din experiență, căci ea nu trebuie să fie o cunoaștere fizică, ci metafizică, deci o cunoaștere ce se află dincolo de experiență”, în sfârșit, în «Critica rațiunii pure», Kant spune (pag. 58): „în primul rând trebuie să observăm că axiomele matematice propriu-zise sunt întotdeauna judecăți a priori și nu empirice, pentru că ele aduc cu sine o necesitate, care nu poate fi preluată din experiență. Dacă însă nu se recunoaște acest lucru, foarte bine, îmi rezum axioma la matematica pură, al cărei concept aduce deja cu sine faptul că ea nu conține o cunoaștere empirică, ci numai o cunoaștere pur apriorică”. Putem deschide „Critica rațiunii pure” oriunde vrem și vom găsi că toate cercetările din ea au fost făcute sub prezumția acestor axiome dogmatice. Cohen9 și Stadler10 încearcă să dovedească faptul că Immanuel Kant ar fi demonstrat natura apriorică a axiomelor matematice și a științelor pure ale naturii. Dar tot ce se încearcă în „Critică” poate fi cuprins în următoarele: deoarece matematica și științele pure ale naturii sunt științe apriorice, forma oricărei experiențe trebuie să se bazeze în subiect. Mai rămâne deci doar materialul senzațiilor care este dat în mod empiric. Acesta va fi ordonat prin formele ce există în afectivitate, în sisteme ale experienței. Adevărurile formale ale teoriilor apriorice au sens și semnificație numai ca principii ordonatoare pentru materialul senzațiilor, ele dau posibilitatea experienței, dar nu o depășesc pe aceasta. Aceste adevăruri formale sunt judecățile sintetice apriori care, deci, fiind condiții ale tuturor experiențelor posibile, trebuie să se extindă tot atât de mult ca acestea înseși. Prin urmare, „Critica rațiunii pure” nu dovedește deloc apriorismul matematicii și al științelor pure ale naturii, ci determină doar domeniul lor de valabilitate, cu premisa ca adevărurile lor să fie dobândite independent de experiență. Mai mult, Kant consideră atât de puțin necesară o dovadă a acestui apriorism, încât el pur și simplu exclude acea parte a matematicii unde acesta, (vezi mai sus pe pagină) chiar și conform părerii lui, ar putea fi pusă la îndoială, și se limitează numai asupra acelei părți despre care el crede că poate să o deducă din conceptul pur. Şi Johannes Volkelt găsește că Immanuel Kant pornește de la prezumția evidentă, că există în mod real o cunoaștere generală și necesară. El mai spune despre aceasta în continuare: „Această prezumție, pe care Kant în mod evident n-a verificat-o niciodată, este în contradicție cu epistemologia critică în așa măsură încât trebuie să ne punem serios întrebarea dacă ne este îngăduit să considerăm «Critica rațiunii pure» drept o epistemologie critică”. Ce-i drept, Volkelt constată că la această întrebare, din motive bine întemeiate, se poate răspunde afirmativ, dar totuși, „ținuta critică a epistemologiei kantiene, prin acea prezumție dogmatică, este deranjată în mod pregnant”.11
Pe scurt, și Volkelt constată că „Critica rațiunii pure” nu este deloc o teorie a cunoașterii fără premise.
Concepția noastră referitoare la împrejurarea că Immanuel Kant pune la începutul dezbaterilor sale valabilitatea apriorică a matematicii pure și a teoriei pure asupra naturii drept premisă, coincide în esență și cu aceea a lui O. Liebmann, cu a lui Holder, cu a lui Windelband, cu a lui Uberweg, cu a lui Hartmann12 și cu a lui Kuno Fischer13.
Că noi avem într-adevăr cunoștințe, care sunt independente de orice experiență, și că ultimele nu ne oferă decât înțelegeri de generalitate comparativă, le-am putea admite numai ca propoziții consecutive ale altor judecăți. Aceste afirmații ar trebui neapărat să fie precedate de o cercetare asupra esenței experienței și de una asupra esenței cunoașterii noastre. Din prima cercetare, ar putea să rezulte prima propoziție, din ultima, a doua propoziție de mai sus.
Obiecțiilor noastre referitoare la critica rațiunii li s-ar putea replica următoarele: s-ar putea spune că totuși oricare teorie a cunoașterii ar trebui mai întâi să-l ducă pe cititor acolo unde poate fi găsit punctul de pornire fără premize. Căci ceea ce posedăm noi într-un moment oarecare al vieții noastre, drept cunoștințe, s-a îndepărtat mult de acest punct de pornire, și trebuie să fim recălăuziți la el în mod artificial. De fapt, un asemenea acord pur didactic asupra începutului științei sale, reprezintă o necesitate pentru orice teoretician al cunoașterii. Acest acord trebuie în orice caz, să se limiteze la a arăta în ce măsură începutul cunoașterii, despre care e vorba, este cu adevărat ca atare; el, ar trebui să decurgă în propoziții pur analitice, de la sine înțelese și să nu facă nici un fel de afirmații cu adevărat semnificative (pline de conținut), care să influențeze conținutul dezbaterilor următoare, așa cum e cazul lui Kant. Teoreticianul cunoașterii mai are datoria de a arăta că începutul acceptat de el este într-adevăr fără premisă. Dar toate acestea nu au nimic de-a face cu esența însăși a acestui început, ele stau cu totul în afara acestuia, nu spun nimic despre el. Şi la începutul predării matematicii trebuie să mă ostenesc să-l conving pe elev despre caracterul axiomatic al anumitor adevăruri. Dar nimeni nu va dori să afirme că, în acest fel, conținutul axiomelor a devenit dependent de considerațiile făcute înainte14. Exact în același mod teoreticianul cunoașterii ar trebui să arate în observațiile sale introductive calea pe care se poate ajunge la un început fără premise; însă conținutul propriu-zis al acestui început trebuie să fie independent de aceste considerații. De o asemenea introducere în teoria cunoașterii însă este, în orice caz, foarte departe acela care, ca și Kant, își prezintă de la început afirmațiile ca având un caracter cu totul precis, dogmatic.
