Când observ cum o bilă de biliard [Nota 14] care este lovită, își transmite mișcarea altei bile, eu nu exercit nici o înrâurire asupra desfășurării fenomenului observat. Direcția și viteza bilei a doua sunt determinate de direcția și viteza celei dintâi. Cât timp mă comport ca simplu observator, pot spune ceva despre mișcarea bilei a doua, doar după ce mișcarea s-a produs. Altfel stau lucrurile când încep să reflectez asupra conținutului observației mele. Reflecția mea are drept scop să-mi formez noțiuni despre obiectul observației mele. Eu pun noțiunea unei bile elastice în legătură cu anumite alte noțiuni ale mecanicii și reflectez asupra circumstanțelor ce se vor ivi în cazul dat. Prin urmare, eu caut să alătur procesului care se desfășoară fără contribuția mea, un al doilea proces care se desfășoară în sfera conceptuală. Ultimul depinde de mine. Aceasta se arată prin faptul că mă pot mulțumi cu observația și, dacă nu am vreo exigență în această privință, pot renunța la căutarea noțiunilor. Dar atunci când am această exigență, nu mă liniștesc până nu stabilesc anumite relații între noțiunile: bilă, elasticitate, mișcare, lovitură, viteză etc., relații față de care fenomenul observat se găsește într-un anumit raport. Pe cât este de sigur că fenomenul se desfășoară independent de mine, tot atât de sigur este că procesul conceptual nu se poate desfășura fără contribuția mea.
Că această activitate este într-adevăr emanația ființei mele independente, sau că fiziologii moderni au dreptate când spun că nu putem gândi așa cum vrem, ci trebuie să gândim așa cum ne obligă ideile și asociațiile de idei prezente în conștiența noastră (vezi Ziehen [Nota 15]: «Principiile psihologiei fiziologice», Jena 1893, pag. 171), toate acestea sunt lucruri care vor constitui obiectul unor dezbateri ulterioare. Deocamdată vrem să constatăm doar faptul că ne simțim mereu constrânși să căutăm pentru obiectele și fenomenele ce există fără contribuția noastră, noțiuni și asociații de noțiuni care stau într-un anumit raport cu acele obiecte. Că această faptă este într-adevăr o faptă a noastră sau că noi o săvârșim în virtutea unei necesități implacabile, este o chestiune pe care nu o discutăm deocamdată. Ceea ce nu se poate nega, este că, la început, ea ne apare ca fiind a noastră. Noi știm absolut precis că odată cu obiectele, nu ne sunt date și noțiunile acestora. Faptul că eu însumi sunt cel activ, se poate baza pe o iluzie; în orice caz, observației directe așa i se prezintă lucrurile. Întrebarea care se pune acum este: ce dobândim prin aceea că găsim corespondentul conceptual al unui fenomen?
Este o profundă deosebire în modul cum se raportează, pentru mine, una față de alta, componentele unui fenomen, înainte și după găsirea noțiunilor corespunzătoare. Simpla observație poate urmări componentele unui fenomen dat, în desfășurarea lui, dar înlănțuirea dintre componente rămâne obscură, întunecată, înainte de a recurge la ajutorul noțiunilor. Eu văd prima bilă de biliară mișcându-se în direcția bilei a doua, cu o anumită viteză; ceea ce se întâmplă după ciocnire voi afla numai după ce ciocnirea a avut loc, dar nici atunci nu pot urmări desfășurarea lucrurilor decât tot cu ajutorul ochilor. Să presupunem că în momentul ciocnirii, cineva mi-ar acoperi câmpul pe care se desfășoară fenomenul. În acest caz – ca simplu spectator – nu am cunoștință de cele ce se întâmplă după aceea. Lucrurile ar sta cu totul altfel dacă aș fi aflat noțiunile corespunzătoare constelației raporturilor dintre bile, înaintea acoperirii câmpului. În acest caz pot indica ce se întâmplă, chiar dacă încetează posibilitatea observări. Un obiect sau un fenomen doar observat nu ne spune nimic despre raporturile sale cu celelalte fenomene sau obiecte. Aceste raporturi le sesizăm abia după ce observația se unește cu gândirea.
Observația și gândirea sunt cele două puncte de pornire pentru întreaga strădanie spirituală a omului, în măsura în care el este conștient de o asemenea strădanie. Realizările, înfăptuirile minții omenești obișnuite, precum și cele mai complicate cercetări științifice se sprijină pe acești doi stâlpi fundamentali al spiritului nostru. Filosofii au pornit de la diferite contradicții inițiale: idee și realitate, subiect și obiect, fenomen și lucru în sine, eu și non-eu, idee și voință, noțiune și materie, energie și substanță, conștient și inconștient. Se poate însă ușor vedea că tuturor acestor contraste trebuie să le premeargă contrastul dintre observație și gândire, ca fiind cel mai important pentru om.
Orice principiu am stabili, trebuie să arătăm că acesta este un principiu pe care l-am observat undeva, sau trebuie să-l exprimăm sub forma unui gând clar, pe care să-l poată cugeta oricare om. Orice filosof care începe să vorbească despre principiile sale originare, trebuie să se folosească de forma conceptuală, deci de gândire. Prin aceasta el admite indirect că gândirea premerge elaborării noțiunilor. Deocamdată nu discutăm dacă gândirea, sau altceva, este elementul principal al evoluției lumii. Dar este un lucru evident că filosoful nu poate dobândi fără gândire nici o cunoștință despre evoluție. La nașterea unui fenomen cosmic, gândirea poate juca un rol secundar, dar la nașterea unei concepții despre acel fenomen, gândirii îl revine, fără îndoială, un rol principal.
În ceea ce privește observația, putem spune că avem nevoie de ea datorită organizării noastre. Gândul nostru despre cal și obiectul cal sunt două lucruri care ni se înfățișează separat. Iar acest obiect nu ne este accesibil decât prin observație. Pe cât de puțin ne putem forma o noțiune despre cal prin simplul fapt că îl privim, tot atât de puțin suntem în stare să producem prin simpla gândire un obiect corespunzător.
În succesiunea lor temporală, observația premerge gândirii. Căci și gândirea trebuie cunoscută mai întâi prin observație. La începutul acestui capitol, când am arătat cum se aprinde gândirea în contact cu un fenomen și cum depășește apoi realitățile date fără contribuția ei, nu am făcut în fond decât să descriem o observație. Abia prin observație devenim conștienți de toate câte intră în sfera trăirilor noastre. Cuprinsul senzațiilor, percepțiilor, concepțiilor, sentimentelor, actele de voință, imaginile viselor, jocul fanteziei, reprezentările, noțiunile și ideile, toate iluziile și halucinațiile ne sunt date prin observație.
Dar gândirea, ca obiect de observație, se deosebește esențial de toate celelalte obiecte. Observarea unei mese, a unui pom, are loc de îndată ce aceste obiecte apar în orizontul trăirilor mele. Dar nu observ concomitent și gândirea asupra acestor obiecte. Masa o observ, iar gândirea asupra ei o dezvolt, dar nu o pot observa în clipa în care se desfășoară. Trebuie să mă situez mai întâi pe un punct de vedere din afara activității mele, dacă pe lângă masă vreau să observ și gândirea mea asupra mesei. În timp ce observarea obiectelor și a fenomenelor, precum și gândirea asupra lor sunt stări obișnuite, care umplu viața mea curentă, observarea gândirii este o stare excepțională. Acestui fapt trebuie să i se dea toată importanța, dacă vrem să determinăm raportul gândirii față de toate celelalte conținuturi ale observației. Trebuie să înțelegem clar că în procesul de observare a gândirii aplicăm un procedeu care constituie starea normală pentru observarea întregului rest al cuprinsului lumii, dar care, ca o consecință a acestei stări normale, nu se aplică gândirii înseși.
Cineva ar putea obiecta că cele spuse de mine aici despre gândire s-ar putea spune și despre simțire sau despre celelalte activități spirituale. Dacă avem, de pildă, sentimentul plăcerii, acesta de asemenea se aprinde în contact cu un obiect, și eu observ acest obiect, dar nu observ sentimentul plăcerii. Această obiecție se întemeiază însă pe o eroare. Plăcerea nu stă deloc, față de obiectul acesteia, în același raport în care se găsește noțiunea, elaborată de gândire, și obiectul ei. Sunt absolut conștient că noțiunea unui lucru se formează prin activitatea mea, în timp ce plăcerea este produsă în mine de obiect, la fel cum se produc, de exemplu, modificările pe care le provoacă o piatră în cădere în obiectul pe care a căzut. Pentru observație și plăcerea este un lucru dat, exact la fel ca procesul care o provoacă. Nu se poate spune același lucru despre noțiune. Pot întreba: pentru ce un anumit fenomen produce în mine sentimentul plăcerii? Dar nicidecum nu pot întreba: de ce un fenomen produce în mine un anumit număr de noțiuni? Această întrebare nu ar avea, pur și simplu, nici un sens. În cazul reflectării asupra unui fenomen, nu este deloc vorba despre o acțiune asupra mea. Nu pot afla nimic despre mine prin aceea că eu cunosc noțiunile care explică modificările produse de o piatră aruncată într-un geam. Dar este neîndoielnic că aflu ceva despre personalitatea mea, când cunosc sentimentul pe care îl trezește în mine un anumit fenomen. Când spun despre un lucru pe care îl privesc: acesta este un trandafir, atunci, despre mine, nu spun absolut nimic; dar când spun despre același lucru: el îmi face plăcere, atunci nu am caracterizat numai trandafirul, ci m-am caracterizat și pe mine însumi, în raport cu acel trandafir.
Prin urmare, nu poate fi vorba, în ceea ce privește procesul de observație, să punem gândirea pe același plan cu simțirea. Același lucru se poate conchide ușor și în privința celorlalte funcțiuni ale spiritului omenesc. Față de gândire, ele se situează în rândul celorlalte obiecte și fenomene ale observației. Tocmai naturii caracteristice a gândirii îl aparține faptul că ea este o activitate care se îndreaptă numai asupra obiectului observat și nu asupra persoanei gânditoare. Aceasta reiese și din felul în care vorbim despre gândurile noastre, în contrast cu felul în care vorbim despre sentimentele și actele noastre de voință. Când văd un obiect și recunosc în el o masă, în general, nu voi zice: gândesc asupra unei mese, ci: aceasta este o masă.
În schimb, voi zice: eu mă bucur de această masă. În primul caz nici nu mă gândesc să exprim vreun raport între mine și masă, dar în al doilea caz este vorba tocmai despre acest raport. Prin cuvintele: eu gândesc asupra unei mese, intru deja în starea excepțională caracterizată, în care transform în obiect de observație ceea ce este cuprins întotdeauna în activitatea noastră spirituală, dar nu ca obiect de observație.
Natura caracteristică a gândirii o constituie faptul că gânditorul uită gândirea în timp ce o exercită. Nu gândirea îl preocupă, ci obiectul gândirii, adică obiectul pe care îl observă.
Prin urmare, prima observație pe care o facem asupra gândirii este aceea că ea reprezintă elementul neobservat al vieții noastre spirituale obișnuite.
Motivul pentru care nu ne observăm gândirea, în viața spirituală obișnuită, rezidă în faptul că gândirea se întemeiază pe propria noastră activitate. Lucrul pe care nu îl produc eu însumi intră ca obiect în câmpul meu de observație. Constat că el s-a născut fără participarea mea; îl am în fața mea; eu trebuie să consider obiectul ca o premiză a procesului meu de gândire. În timp ce mă gândesc la un obiect, eu sunt preocupat de el, privirea mea este îndreptată spre el. Această preocupare este tocmai contemplarea gânditoare. Atenția mea nu se îndreaptă asupra activității mele, ci asupra obiectului acestei activități. Cu alte cuvinte: în timp ce gândesc, privirea mea nu se îndreaptă asupra gândirii pe care eu însumi o produc, ci ea se îndreaptă asupra obiectului gândirii pe care nu îl produc eu.
În aceeași situație mă găsesc chiar și atunci când provoc starea excepțională și reflectez asupra propriei mele gândiri. Eu nu-mi pot observa niciodată gândirea în momentul desfășurării ei; experiențele pe care le-am făcut asupra procesului meu de gândire, le pot face ulterior obiect al gândirii mele. Dacă aș vrea să-mi observ gândirea chiar în timp ce ea se desfășoară, atunci ar trebui să mă scindez în două persoane: una care gândește și alta care se privește pe sine în timpul acestui proces de gândire. Aceasta nu o pot face. Acest lucru îl pot săvârși numai în două acte separate. Gândirea ce urmează a fi observată nu este niciodată gândirea angajată în această observare, ci întotdeauna o altă gândire. Nu importă dacă, în acest scop, transform în obiect de observație un proces anterior al propriei mele gândiri sau urmăresc un proces de gândire al unei alte persoane sau, în fine, dacă dezvolt un proces de gândire imaginar, ca în cazul de mai sus, cu mișcarea bilelor de biliard.
Două lucruri nu se împacă: situația de creator cu aceea de spectator al acestei creațiuni. Acest lucru îl știe Cartea Întâia a lui Moise [Nota 16]. În primele șase zile cosmice, Dumnezeu a creat lumea și abia după ce ea începu să existe a fost cu putință a o privi. „Și Dumnezeu a privit toate câte le-a făcut și iată că erau foarte bune”. La fel se petrec lucrurile și cu gândirea noastră. Ca să o putem observa, ea trebuie mai întâi să existe.
Motivul pentru care nu putem observa gândirea în timpul în care se desfășoară, este identic cu acela care ne îngăduie să o cunoaștem mai direct și mai intim decât putem cunoaște oricare alt proces din lume. Tocmai fiindcă noi înșine o producem, de aceea cunoaștem caracteristicile desfășurării sale, felul în care se desfășoară fenomenele aparținătoare acestui proces. Ceea ce poate fi găsit numai indirect în celelalte sfere de observație: legătura obiectivă și raportul dintre lucrurile singulare, în cazul gândirii îl aflăm în modul cel mai nemijlocit. Desigur că nu știu de ce pentru observația mea, tunetul urmează după fulger, dar de ce leagă gândirea mea noțiunea tunetului de aceea a fulgerului, acest lucru îl știu în mod nemijlocit din conținutul celor două noțiuni. Firește, nici nu interesează dacă noțiunile pe care le am eu despre fulger și tunet sunt juste. Corelația dintre acele noțiuni pe care le am îmi este clară, și anume, din însuși conținutul acelor noțiuni.
Această claritate evidentă, în ceea ce privește procesul de gândire, este cu totul independentă de cunoștințele pe care le avem despre bazele fiziologice ale gândirii. Eu vorbesc aici despre gândire în măsura în care ea rezultă din observarea activității noastre spirituale. În timp ce se efectuează o operație de gândire, nu interesează deloc procesele materiale care se desfășoară în creier și modul în care unul îl determină sau influențează pe un altul. Ceea ce observ când examinez gândirea, nu sunt procesele care ar uni, în creierul meu, noțiunea fulgerului cu aceea a tunetului, ci eu observ ceea ce mă determină să pun cele două noțiuni într-o anumită corelație. Din observația mea rezultă că la baza asociațiilor mele de idei nu există un alt criteriu, după care să mă călăuzesc, decât conținutul gândurilor mele; nu mă orientez după procesele materiale din creierul meu. Într-o epocă mai puțin materialistă decât a noastră, o asemenea remarcă ar fi fost, desigur, cu totul de prisos. Astăzi însă, când există oameni care cred că atunci când vor ști ce este materia, vor ști și cum gândește materia, trebuie să spunem că se poate vorbi despre gândire, fără să intrăm în conflict cu fiziologia creierului. Astăzi multor oameni le este foarte greu să conceapă noțiunea gândirii în toată puritatea ei. Cine opune ideilor pe care le-am dezvoltat eu aici despre gândire, fraza lui Cabanis [Nota 17]: „Creierul secretă gânduri așa cum secretă ficatul bila, glanda salivară saliva, etc.”, acela pur și simplu nu știe despre ce vorbesc eu aici. El caută să găsească gândirea printr-un simplu proces de observație, în același fel cum procedăm cu celelalte lucruri din lume. Dar, pe această cale, el nu o poate găsi, fiindcă, așa cum am arătat, tocmai în acest punct gândirea se sustrage observației obișnuite. Cine nu poate învinge materialismul, aceluia îl lipsește facultatea de a produce în sine starea excepțională descrisă, în care el devine conștient de un lucru, care, în toate celelalte funcțiuni ale spiritului, îi rămâne inconștient. Cine nu are bunăvoința de a se situa pe acest punct de vedere, cu acela nu vom putea vorbi despre gândire, așa cum nu putem vorbi despre culori cu un orb. Dar în nici un caz acesta să nu creadă că noi confundăm procesele fiziologice cu gândirea. El nu explică gândirea, fiindcă, de fapt, nu o vede.
Însă pentru fiecare om înzestrat cu facultatea de a observa gândirea – și cu puțină bunăvoință, această facultate o are fiecare om normal –‚ această observație este cea mai importantă dintre toate câte le poate face. Căci el observă un lucru al cărui autor este el însuși; el nu se vede stând în fața unui obiect străin, ci în fața propriei sale activități. El știe cum ia naștere ceea ce observă. Pătrunde întreaga desfășurare a procesului de gândire. Am dobândit un punct solid, din care, plini de speranțe întemeiate, putem căuta explicația celorlalte fenomene ale lumii.
Sentimentul de a fi dobândit un asemenea punct solid l-a îndemnat pe întemeietorul filosofiei modeme, Renatus Cartesius, să pună bazele întregii cunoașteri omenești pe cuvintele: gândesc, deci exist [Nota 18]. Toate celelalte lucruri, toate celelalte fenomene există fără mine; nu știu dacă existența lor este reală sau dacă ele sunt amăgire și vis. Un singur lucru îl știu absolut sigur, fiindcă eu însumi îl produc spre existența sa sigură: gândirea mea. Existența ei ar mai putea avea și o altă origine, ar putea veni de la Dumnezeu sau din altă parte; dar că această gândire există în sensul în care eu însumi o produc, de acest lucru sunt sigur. Cartesius, în primul rând nu era îndreptățit să dea cuvintelor sale un alt sens. El nu putea afirma altceva decât că eu mă regăsesc în sânul lumii, în gândirea mea, ca în cea mai originară activitate a mea. Ce anume vor să însemne cuvintele: deci sunt, acest lucru a fost mult discutat. Ele pot avea sens numai într-un singur caz. Cel mai simplu lucru pe care îl pot spune despre un obiect este că el este, că există. Cum să determin apoi mai exact această existență, acesta este un lucru pe care nu-l pot spune din primul moment despre nici un obiect care intră în orizontul trăirilor mele. Trebuie să examinăm mai întâi fiecare obiect în raportul său cu celelalte lucruri, pentru a putea determina în ce sens se poate vorbi despre el ca despre un lucru existent. Un proces trăit poate fi pentru noi o sumă de percepții, dar el poate fi și un vis, o halucinație etc. Prin urmare, nu pot spune în ce sens există acest proces. Procesul însuși nu-mi poate arăta sensul în care el există. Aceasta o voi afla numai după ce îl voi examina în raport cu celelalte lucruri. Dar nici în acest caz nu pot ști despre el mai mult decât în ce raporturi se află el cu aceste lucruri. Cercetarea mea ajunge pe un tărâm solid abia atunci când găsesc un obiect la care pot desluși sensul existenței sale din el însuși. Acest obiect însă sunt eu însumi ca ființă gânditoare, căci eu dau existenței mele conținutul precis și de sine stătător al activității gânditoare. Pornind de aici pot pune întrebarea: oare celelalte lucruri există în același sens, sau în altul?
Când facem din gândire obiect al observației, adăugăm restului de conținut observat al lumii ceva care, de altfel, scapă atenției noastre; nu modificăm însă felul în care se comportă omul față de celelalte obiecte. Înmulțim numărul obiectelor de observație, dar nu și metoda de observație. În timp ce observăm celelalte lucruri, în fenomenele lumii – la care adaug acum și fenomenul de a observa – intervine un proces pe care omul îl trece cu vederea. Este un fenomen pe care nu îl luăm în considerare și care se deosebește de toate celelalte fenomene. Dar când îmi examinez gândirea, nu mai am de a face cu nici un element neluat în considerare. Căci ceea ce stă acum în fundalul ei nu este altceva decât tot gândirea. Din punct de vedere calitativ, obiectul observat este de aceeași natură cu activitatea care se îndreaptă asupra lui. Și aceasta este iar una din particularitățile caracteristice ale gândirii. Când facem din gândire obiect de observație, nu suntem constrânși să recurgem la ajutorul unui element calitativ diferit, ci ne putem păstra în același element.
Dacă întrețes gândirii mele un obiect care există fără aportul meu, trec dincolo de observația mea și trebuie să mă întreb: ce drept am eu la aceasta? De ce nu las obiectul să acționeze pur și simplu asupra mea? În ce mod este posibil ca gândirea mea să aibă o relație cu obiectul? Acestea sunt întrebări pe care trebuie să și le pună toți aceia care reflectează asupra propriilor lor procese de gândire. Dar toate aceste întrebări nu se mai pun atunci când reflectăm asupra gândirii însăși. Noi nu adăugăm nici un element străin de ea, deci nici nu trebuie să ne justificăm cu privire la un asemenea element.
Schelling [Nota 19] spune: „A cunoaște natura, înseamnă a crea natura”. Cine ia ad literam aceste cuvinte ale cutezătorului filosof naturalist, acela ar trebui să renunțe pentru toată viața la orice cunoaștere a naturii. Căci natura există, și pentru a o crea a doua oară trebuie să cunoști principiile după care ea s-a născut. Condițiile de existență ale naturii, pe care am voi să le creăm, ar trebui să le preluăm din natura deja existentă. Dar această învățare, care ar trebui să premeargă creării, ar fi sinonimă cu cunoașterea naturii, și aceasta chiar și atunci, când – după ce am cunoscut condițiile de existență – am renunțat cu totul la creare. Numai o natură care încă nu există ar putea fi creată fără a o cunoaște dinainte.
Ceea ce în cazul naturii este cu neputință: crearea înaintea cunoașterii, o realizăm în gândire. Dacă am vrea să gândim numai după ce am cunoscut gândirea, nu am mai gândi niciodată. Trebuie să ne încumetăm a gândi mai întâi, pentru ca ulterior, observând propria noastră gândire, să ajungem la cunoașterea ei. Observației gândirii îi creăm mai întâi noi înșine un obiect. Toate celelalte obiecte există fără contribuția noastră.
Afirmației mele: noi trebuie să gândim înainte de a ne putea observa gândirea, cineva i-ar putea opune ușor cealaltă afirmație, ca fiind la fel de îndreptățită: nici cu digestia nu putem aștepta până vom fi observat procesul digestiei. Această obiecție ar fi asemănătoare aceleia pe care i-o făcuse Pascal lui Cartesius, afirmând că tot atât de bine s-ar putea spune: eu mă plimb, prin urmare sunt [Nota 20]. Bineînțeles că trebuie să diger înainte de a studia procesul fiziologic al digestiei. Dar acest proces s-ar putea compara cu observarea gândirii numai dacă ulterior nu aș analiza digestia gândind, ci mâncând și digerând. Iar faptul că digestia nu poate fi obiect al digestiei, dar gândirea poate fi foarte bine obiect al gândirii, este un lucru care își are bunele sale temeiuri.
E deci sigur faptul că în gândire avem procesul universal pe o culme unde trebuie să fim prezenți dacă vrem să se realizeze ceva. Or, tocmai acesta e lucrul important. Tocmai acesta e motivul pentru care obiectele îmi apar atât de enigmatice: fiindcă nu particip la nașterea lor. Pe acestea le găsesc ca realități pur și simplu date; gândirea însă este ceva ce știu cum se produce. De aceea nu există un punct de plecare mai originar pentru examinarea fenomenelor din lume decât gândirea.
Aș mai vrea să amintesc, în privința gândirii, o eroare mult răspândită. Ea constă în faptul că se spune: gândirea, așa cum este ea în sine, nu poate fi întâlnită nicăieri. Se spune că gândirea care stabilește corelații între observațiile experiențelor noastre și le întrețese cu un țesut de noțiuni, nu ar fi deloc identică cu gândirea pe care o obținem ulterior despre obiectele observației și din care facem apoi obiect al observației noastre. Ceea ce întrețesem mai întâi inconștient în lucruri, ar fi cu totul altceva decât ceea ce scoatem apoi din lucruri, cu deplină conștiență.
Cine trage asemenea concluzii nu își dă seama că pe această cale îl este cu neputință să evadeze din sfera gândirii. Eu nu pot ieși nicidecum din sfera gândirii, dacă vreau să examinez gândirea. Dacă facem distincție între gândirea de care nu eram conștienți mai înainte și gândirea de care am devenit apoi conștienți, nu trebuie să uităm că această distincție este cu totul exterioară și nu are nimic de a face cu problema în sine. Eu nu modific un lucru prin aceea că îl observ gândind. Eu îmi pot închipui că o ființă având cu totul altfel de organe de percepție și cu o inteligență care funcționează altfel, să aibă despre cal o cu totul altă reprezentare decât mine, dar nu îmi pot imagina că propria mea gândire devine alta, prin aceea că eu o observ. Eu observ ceea ce produc eu însumi. Nu vorbim acum despre felul în care se înfățișează gândirea mea altor inteligențe, ci numai despre felul cum ea mi se înfățișează mie. În orice caz, imaginea gândirii mele nu poate fi mai adevărată pentru o altă inteligență decât pentru propria mea inteligență. Numai dacă nu aș fi eu însumi ființa gânditoare, ci gândirea m-ar întâmpina ca o activitate a unei ființe străine mie, numai atunci aș putea spune că imaginea mea despre gândire s-ar forma într-adevăr într-un mod determinat; dar modul cum ar fi în sine gândirea acelei ființe, acest lucru nu l-aș putea ști.
A examina propria mea gândire dintr-un alt punct de vedere, pentru aceasta nu simt deocamdată nici cel mai mic imbold. Toate celelalte lucruri din lume le examinez cu ajutorul gândirii. De ce să fac excepție de la aceasta tocmai la examinarea gândirii mele?
Prin cele de mai sus, consider că am justificat îndeajuns motivul pentru care eu pornesc, în examinarea lumii, de la gândire. Când Arhimede a inventat pârghia, el a crezut că ar putea cu ajutorul ei urni din loc întreg Cosmosul, dacă ar găsi un punct pe care să-și poată sprijini instrumentul. Avea trebuință de un lucru care să-și găsească suport în sine însuși. În gândire avem un principiu care există prin sine însuși. Să încercăm să înțelegem lumea pornind de aici. Putem înțelege gândirea prin ea însăși. Problema care se pune este doar dacă prin ea mai putem înțelege și altceva.
Până aici am vorbit despre gândire, fără să mă fi referit la vehiculul ei, conștiența omenească. Cei mai mulți dintre filosofii contemporani îmi vor obiecta: înainte de a exista o gândire, trebuie să existe o conștiență. De aceea trebuie să pornim de la conștiență și nu de la gândire. Căci gândirea nu ar exista fără conștiență. La această obiecție trebuie să răspund: Dacă vreau să mă lămuresc asupra raportului ce există între gândire și conștiență, trebuie să reflectez asupra acestui fapt. Prin aceasta eu dau întâietate gândirii. Desigur, la aceasta se poate răspunde: când filosoful vrea să înțeleagă conștiența, el se folosește de gândire; în măsura în care face aceasta, el dă întâietate gândirii, dar în viața obișnuită, gândirea se naște înăuntrul conștienței, deci întâietatea revine acesteia din urmă. Dacă am da acest răspuns Creatorului lumii, care vrea să creeze gândirea, atunci, fără îndoială, acest răspuns ar fi îndreptățit. Firește, gândirea nu poate lua naștere fără să realizăm mai întâi conștiența. Pentru filosof însă nu se pune problema să creeze lumea, ci s-o înțeleagă. De aceea, el nici nu trebuie să caute un punct de plecare pentru crearea lumii, ci pentru înțelegerea ei. Găsesc bizară acuzația ce se aduce filosofului că el se interesează în primul rând de corectitudinea principiilor sale și nu de obiectele pe care vrea să le înțeleagă. Creatorul lumii trebuie să știe cum să găsească un purtător gândirii, dar filosoful trebuie să caute o temelie sigură, de pe care să poată porni la înțelegerea realității existente. Ce folos dacă pornim de la conștiență și o supunem spre examinare observației gânditoare, dacă nu știm dinainte cum se poate obține explicația lucrurilor prin observația gânditoare?
Trebuie să examinăm gândirea mai întâi cu totul neutru, fără a ne referi la un subiect gânditor sau la un obiect gândit. Căci în subiect și obiect avem deja noțiuni care sunt formate prin gândire. Nu se poate tăgădui că, înainte de a putea înțelege alte lucruri, trebuie să înțelegem gândirea. Cine neagă aceasta, trece cu vederea faptul că el, ca om, nu se află la începutul Creațiunii, ci la sfârșitul ei. De aceea, pentru a explica lumea prin noțiuni, nu putem porni de la elementele primare ale existenței, ci de la ceea ce ne este dat, de la realitatea cea mai apropiată, mai intimă. Căci noi nu ne putem transpune printr-un salt la începutul lumii, și să începem de acolo considerațiile noastre, ci trebuie să pornim de la clipa de față și să vedem dacă putem urca de la realitățile din prezent către cele anterioare. Atâta vreme cât geologia a vorbit despre revoluții născocite, pentru a explica actualele stări ale Pământului, ea a tatonat în întuneric. Abia după ce ea a început să cerceteze care fenomene se mai desfășoară astăzi pe Pământ și a tras din aceasta concluzii pentru trecut, abia atunci a dobândit o bază temeinică. Atâta vreme cât filosofia va adopta tot felul de principii: atom, mișcare, materie, voință, inconștient etc., ea va pluti în aer. Abia după ce filosoful va considera realitatea ultimă drept prima realitate, abia atunci va putea ajunge la țintă. Această ultimă realitate, la care s-a ajuns prin evoluția lumii, este însă gândirea.
Există oameni care spun că noi nu putem stabili cu certitudine dacă gândirea noastră în sine, este sau nu justă. Prin urmare, sub acest raport, punctul de plecare rămâne, în orice caz, îndoielnic. Acest fel de a vorbi este tot atât de cuminte ca atunci când ne-am îndoi, de faptul dacă un pom în sine, este sau nu just. Gândirea este o realitate; și a vorbi despre justețea sau falsitatea unei asemenea realități este un nonsens. Cel mult mă pot îndoi că gândirea a fost just întrebuințată, după cum mă pot îndoi că lemnul unui anumit pom corespunde unui anumit scop. Menirea acestei lucrări va fi tocmai să arate în ce măsură întrebuințarea gândirii asupra lumii este justă sau falsă. Pot pricepe când cineva se îndoiește că putem înțelege lumea prin gândire; dar îmi este de neînțeles cum de se poate cineva îndoi de justețea gândirii în sine.
Adaos la noua ediție (1918). În expunerile precedente am arătat că deosebirea plină de însemnătate ce există între gândire și toate celelalte activități sufletești constituie un fapt pe care îl poate sesiza orice observație într-adevăr nepărtinitoare. Cine nu aspiră la această observație nepărtinitoare, va fi ispitit să aducă acestor expuneri obiecțiuni ca acestea: când gândesc asupra unui trandafir, nu fac decât să exprim un raport al „eului” meu față de acel trandafir, la fel ca atunci când simt frumusețea trandafirului. În cazul gândirii, între „eu” și obiect, ar exista același raport ca, de pildă, în cazul simțirii sau al percepției. Cine face această obiecție nu are în vedere că numai în activitatea de gândire, eul se știe, în toate ramificațiile acestei activități, de o ființă cu principiul activ. În nici una din celelalte activități sufletești acest lucru nu se întâmplă în întregime. Când avem, de pildă, un sentiment de plăcere, o observație mai subtilă poate distinge foarte bine în ce măsură „eul” se știe una cu principiul activ și în ce măsură în el există și un principiu pasiv, așa încât plăcerea apare pur și simplu în eu. Și așa se petrec lucrurile și cu celelalte funcțiuni sufletești. Numai să nu confundăm: „a avea imagini de gândire” cu a prelucra gânduri prin gândire. Imaginile de gândire pot apare în suflet ca un vis, ca inspirații vagi. Gândirea este cu totul altceva. Firește, cineva ar putea spune: dacă înțelegem în acest fel gândirea, atunci voința este cuprinsă în gândire și, în acest caz, nu am avea de a face numai cu gândirea, ci și cu o voință a gândirii. Cu toate acestea, un astfel de om ar fi îndreptățit să spună: adevărata gândire trebuie întotdeauna voită. Doar că aceasta nu are nimic de a face cu caracterizarea gândirii, așa cum ea s-a făcut în aceste considerări. Oricât de necesar ar face esența gândirii ca aceasta să fie voită, important e faptul că, atunci când ea se desfășoară, nimic nu e voit din ceea ce nu ar părea „eului”, în întregime, activitate a sa proprie, activitate ce poate fi cuprinsă de el în contemplare. Ba chiar trebuie să spunem că, din cauza naturii gândirii pe care am expus-o aici, ea apare celui care observă ca absolut voită. Acela care se străduiește să înțeleagă cu adevărat tot ce este luat în considerare pentru judecarea gândirii, nu va avea încotro decât să observe că acestei activități i se adaugă particularitatea despre care am vorbit aici.
Din partea unei personalități pe care autorul acestei cărți o apreciază foarte mult [Nota 21] ca gânditor, i s-a reproșat că el nu ar putea vorbi despre gândire așa cum o facem noi aici, pentru că ceea ce credem a observa drept gândire activă ar fi numai o aparență. În realitate, noi nu am observa decât rezultatele unei activități inconștiente, care ar sta la baza gândirii. Și numai pentru că această activitate inconștientă nu e observată, ar apare iluzia că gândirea observată s-ar naște prin sine însăși, așa cum se crede că vedem o mișcare în timpul iluminării cu scântei electrice rapide și succesive. Și această obiecție se bazează doar pe o observare inexactă a stărilor de fapt. Acela care o face nu ia în considerare că „Eul” însuși este acela care, stând înlăuntrul gândirii, își observă propria sa activitate. „Eul” ar trebui să stea în afara gândirii, ca să poată fi indus în eroare la fel ca și la o iluminare rapidă, intermitentă, cu scântei electrice. S-ar mai putea spune că acela care face o astfel de comparație se înșeală cu totul pe sine, aproximativ la fel ca cineva care ar vrea în mod absolut să spună, despre o lumină percepută în mișcare, că în fiecare loc unde apare aceasta, ea ar fi aprinsă din nou, de către o mână necunoscută. Nu; cel care vrea să vadă în gândire altceva decât ceea ce se realizează în însuși „Eul” drept activitate ce poate fi contemplată, acela trebuie să se facă mai întâi orb față de simpla realitate ce stă în fața observației, pentru ca apoi să poată pune la baza gândirii o activitate ipotetică. Acela care nu se face, astfel, orb pe sine, va trebui să admită că tot ce „adaugă el gândind”, în acest fel, gândirii, ne scoate din ființa gândirii. Observația nepărtinitoare ne arată că nimic nu poate fi atribuit entității gândirii, din ceea ce nu se găsește în gândirea însăși. Nu putem ajunge la ceva ce cauzează gândirea, dacă părăsim domeniul gândirii.
