Prin gândire se nasc noțiuni și idei. Nu se poate spune prin cuvinte ce este o noțiune. Cuvintele pot doar să-i atragă omului atenția că el are noțiuni. Când cineva vede un pom, gândirea sa reacționează față de observația sa, obiectului i se adaugă un corespondent noțional, iar omul consideră obiectul și corespondentul său conceptual ca aparținându-și. Când obiectul dispare din câmpul observației sale, rămâne doar corespondentul conceptual. Acesta din urmă constituie noțiunea obiectului. Cu cât se extinde mai mult experiența noastră, cu atât mai mare devine suma noțiunilor noastre. Dar noțiunile nu rămân niciodată izolate. Ele se unesc într-un tot unitar legic. Noțiunea „organism”, de pildă, se leagă de alte noțiuni: „evoluție legică”, „creștere”. Alte noțiuni, pe care mi le-am format despre lucrurile particulare, se contopesc cu totul într-o singură noțiune. Toate noțiunile pe care mi le formez despre leu se contopesc în noțiunea generală „leu”. Pe această cale, noțiunile particulare se asociază într-un sistem încheiat de noțiuni, în care fiecare noțiune își are locul ei deosebit. Din punct de vedere calitativ, ideile nu sunt deosebite de noțiuni. Ele sunt noțiuni, dar noțiuni mai bogate în conținut, mai saturate și mai cuprinzătoare. Pentru mine este deosebit de important ca aici, în acest loc, să se observe că eu mi-am desemnat ca punct de plecare gândirea și nu noțiunile și ideile, pe care le dobândim abia prin gândire. Acestea presupun deja gândirea. De aceea nu se poate transfera, pur și simplu, și asupra noțiunii, ceea ce am spus despre natura de sine stătătoare și care nu este determinată de nimic, a gândirii. (Fac aici dinadins această remarcă, fiindcă aici se află deosebirea dintre mine și Hegel. Hegel consideră noțiunea ca element primar și originar).
Noțiunea nu poate fi dobândită din observație. Acest lucru reiese și din împrejurarea că omul în creștere își formează abia treptat noțiuni despre lucrurile care îl înconjoară. Noțiunile vor fi adăugate observației.
Un filosof mult citit în prezent (Herbert Spencer [Nota 22]) descrie procesul spiritual pe care îl dezvoltăm referitor la observație, în felul următor:
„Plimbându-ne pe câmp, într-o zi de septembrie, câțiva pași înaintea noastră auzim un zgomot, iar pe marginea șanțului, din care părea că vine zgomotul, vedem iarba mișcându-se. Mai mult ca probabil că vom alerga spre acel loc, pentru a găsi obiectul sau ființa care a provocat zgomotul și mișcarea. La apropierea noastră, o potârniche își la zborul, și cu aceasta curiozitatea noastră este satisfăcută: avem ceea ce numim explicația fenomenului. Această explicație, să reținem, se obține în felul următor: fiindcă am observat de nenumărate ori în viață că perturbarea stării de repaus a corpurilor mai mici atrage după sine mișcarea celorlalte corpuri care se găsesc printre ele, și fiindcă, datorită acestui fapt, noi am generalizat raporturile dintre asemenea perturbări și asemenea mișcări, putem considera această perturbare particulară ca explicată, de îndată ce aflăm că ea ne oferă tocmai un exemplu al acestei relații de generalizare”. Privind mai exact, lucrurile stau cu totul altfel de cum sunt descrise aici. Când aud un zgomot, caut mai întâi noțiunea corespunzătoare acestei observații. Abia această noțiune mă duce dincolo de zgomot. Cel care nu reflectează mai departe, aude doar zgomotul și, cu aceasta, se declară mulțumit. Prin reflecție însă ajung la concluzia că zgomotul trebuie conceput ca efect. Prin urmare, abia după ce unesc noțiunea efectului cu percepția zgomotului, mă simt îndemnat să depășesc observația și să caut cauza. Noțiunea de efect cheamă la existență pe aceea de cauză, iar apoi caut obiectul cauzei, pe care îl găsesc în potârniche. Aceste noțiuni, cauză și efect, nu pot fi însă dobândite niciodată din simpla observație, chiar dacă aceasta s-ar extinde asupra a nenumărate cazuri. Observația suscită gândirea, și abia gândirea ne îndrumă cum să asociem experiențele noastre individuale.
Dacă pretindem ca o „știință strict obiectivă” să-și scoată datele numai din observație, trebuie să pretindem, în același timp, ca ea să renunțe la orice gândire. Căci gândirea, conform naturii sale, depășește rezultatele observației.
Aici este locul să trecem de la gândire la ființa gânditoare. Căci această ființă unește gândirea cu observația. Conștiența omenească este scena pe care se întâlnesc și se leagă una de alta noțiunea și observația. Prin aceasta am caracterizat, în același timp, această conștiență (omenească). Ea este mijlocitorul între gândire și observație. Când omul observă un lucru, acesta îi apare ca o realitate dată, iar când gândește, el își apare sieși ca ființă activă. El consideră obiect lucrul observat, iar pe sine însuși, subiect gânditor. Pentru că își îndreaptă gândirea asupra observației, are conștiența obiectelor; pentru că își îndreaptă gândirea asupra sa, are conștiența sinei sale, deci conștiența de sine. În mod necesar, conștiența omenească trebuie să fie în același timp conștiență de sine, fiindcă ea este conștiență gânditoare. Căci, atunci când gândirea își îndreaptă privirea asupra propriei sale activități, ea are ca obiect de observație ființa sa originară, deci subiectul ei.
Nu trebuie să trecem însă cu vederea că noi nu ne putem determina decât cu ajutorul gândirii și tot cu ajutorul gândirii ne putem raporta la obiecte. De aceea, gândirea nu trebuie concepută niciodată ca o activitate pur subiectivă. Gândirea este dincolo de subiect și obiect. Ea formează aceste două noțiuni, la fel ca pe toate celelalte. Prin urmare, când raportăm, ca subiect gânditor, o noțiune la un obiect, nu este îngăduit să concepem acest raport ca pe ceva pur subiectiv. Nu subiectul este acela care stabilește raportul, ci gândirea. Subiectul nu gândește fiindcă este subiect, ci el își apare lui însuși ca subiect fiindcă poate gândi. Activitatea pe care o desfășoară omul ca ființă gânditoare nu este, deci, o activitate pur subiectivă, ci o activitate care nu este nici subiectivă, nici obiectivă, o activitate care se află deasupra acestor două noțiuni. Nu îmi este îngăduit să spun niciodată că subiectul meu individual gândește, ci mai curând că acest subiect, el însuși, trăiește grație gândirii. Gândirea este deci un element care mă înalță deasupra sinei mele și mă leagă cu obiectele. Dar, în același timp, ea mă desparte de ele, prin aceea că mă opune lor, ca subiect.
Pe aceasta se bazează natura dublă a omului: el gândește și prin aceasta se cuprinde pe sine însuși și întreg restul lumii; dar, în același timp, cu ajutorul gândirii el trebuie să se determine față de restul lumii ca ființă individuală separată de lucruri.
Să ne întrebăm acum: cum pătrunde în conștiență celălalt element, pe care, până acum, l-am numit doar obiect de observație și care se întâlnește cu gândirea în conștiența omenească?
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să îndepărtăm din câmpul observației noastre tot ceea ce s-a introdus în acest câmp prin gândire. Căci conținutul conștienței noastre din fiecare clipă este străbătut mereu de noțiuni, în cel mai diferit mod.
Trebuie să ne imaginăm că o ființă, dotată cu inteligență omenească pe deplin dezvoltată, s-ar naște din nimic și ar păși astfel în fața lumii. Lucrurile de care ea ar lua cunoștință, înainte de a-și fi pus în activitate gândirea, ar fi conținutul observației pure. Acestei ființe, lumea nu i s-ar înfățișa decât ca un agregat eterogen de obiecte ale senzațiilor: culori, sunete, senzații de apăsare, de căldură, de gust și de miros, precum și sentimente de plăcere și neplăcere. Acest agregat este conținutul observației pure, lipsită de gândire. Lui i se opune gândirea, care e gata să-și desfășoare activitatea, de îndată ce își găsește un punct de abordare pentru această activitate. Experiența ne învață curând că acest punct este ușor de găsit. Gândirea este în stare să tragă fire de legătură de la un element de observație la celălalt. Ea leagă de aceste elemente anumite noțiuni și prin aceasta stabilește un raport între ele. Am văzut mai sus cum un zgomot pe care îl auzim este pus în legătură cu o altă observație, în sensul că pe cel dintâi îl considerăm efectul celui de al doilea.
Dacă ne amintim apoi de faptul că activitatea gândirii nu poate fi deloc concepută ca o activitate subiectivă, atunci nu vom mai fi nici ispitiți să credem că asemenea raporturi, care sunt stabilite prin gândire, ar avea doar o valoare subiectivă.
Să căutăm acum a găsi prin reflecție gânditoare, raportul dintre conținutul observației date în mod nemijlocit – despre care am vorbit mai sus – și subiectul nostru conștient.
Uzul instabil al cuvintelor mă obligă să convin cu cititorul meu asupra utilizării unui cuvânt de care trebuie să mă folosesc în cele ce urmează. Eu voi numi percepții obiectele directe ale senzațiilor, amintite mai sus, în măsura în care subiectul conștient ia cunoștință de ele prin observație,. Deci, cu acest nume eu nu indic procesul de observație, ci obiectul acestei observații.
Nu aleg expresia senzație, fiindcă aceasta are în fiziologie o anumită semnificație, care este mai restrânsă decât aceea a noțiunii mele de percepție. Un sentiment pe care îl încerc poate fi indicat foarte bine ca percepție, dar nu poate fi indicat ca senzație în sens fiziologic. Și de sentimentele mele iau cunoștință prin aceea că ele devin pentru mine o percepție. Iar modul în care luăm cunoștință de gândirea noastră prin observație este de așa natură încât am putea numi percepție și gândirea, la prima ei apariție în conștiența noastră.
Omul naiv își consideră propriile percepții, în felul în care îi apar ele în mod direct, drept lucruri, care au o existență cu totul independentă de el. Când vede un pom, el crede că acesta, cu forma lui, cu culorile lui etc., s-ar afla în locul spre care și-a îndreptat privirea. Când același om vede soarele apărând dimineața la orizont ca un disc, și urmărește mersul acestuia, el are credința că toate acestea există (în sine) și se petrec aievea, așa cum le vede el. El ține neclintit la această credință până când întâlnește alte percepții care le contrazic pe cele dintâi. Copilul care nu are încă nici o experiență în privința distanțelor, întinde mâna după Lună și rectifică ceea ce a considerat real la prima vedere abia după ce o a doua percepție ajunge în contradicție cu cea dintâi. Fiecare extindere a orizontului percepțiilor mele mă obligă să-mi rectific imaginea despre lume. Acest lucru ni se arată atât în viața de toate zilele, cât și în evoluția spirituală a omenirii. Imaginea pe care o aveau anticii despre raportul Pământului față de Soare și față de celelalte corpuri cerești, a trebuit înlocuită de către Copernic cu o altă imagine fiindcă aceasta nu mai corespundea noilor percepții, necunoscute în antichitate. Când dr. Franz a operat un orb din naștere [Nota 23], acesta a spus că, înaintea operației sale, el își făcuse prin percepțiile simțului său tactil o cu totul altă imagine despre mărimea lucrurilor. El a trebuit să-și rectifice percepțiile tactile prin percepții vizuale.
De unde provine faptul că suntem constrânși tot mereu la astfel de rectificări ale observațiilor noastre?
Răspunsul la această întrebare îl aflăm printr-o simplă reflecție. Când stau la unul din capetele unei alei, la celălalt capăt, la capătul mai îndepărtat de mine, copacii îmi par mai mici și mai apropiați unii de alții, decât în locul în care stau. Imaginea pe care mi-o dă percepția mea se modifică de îndată ce-mi schimb locul observației. Prin urmare, această imagine, în forma în care mi se înfățișează ea, este dependentă de o determinare care nu depinde de obiectul observat, ci îmi revine mie, aceluia care percep. Pentru alee este absolut indiferent locul în care mă găsesc. În schimb, imaginea pe care o dobândesc despre ea depinde în mod esențial de acest loc. Tot așa, Soarelui și sistemului planetar le este indiferent faptul că oamenii le privesc tocmai de pe Pământ. Dar imaginea percepției pe care o dobândesc oamenii despre poziția și mersul aștrilor este determinată de locul pe care îl ocupă ei în spațiu. Această dependență a imaginii percepției noastre de locul nostru de observație este lucrul cel mai ușor de sesizat. Problema devine însă mai dificilă când învățăm a cunoaște dependența percepțiilor noastre de organismul trupesc și spiritual. Fizicianul ne arată că în spațiul în care auzim un sunet, au loc vibrații ale aerului și că și corpul în care căutăm originea sunetului execută o mișcare vibratoare prin anumite părți ale sale. Noi percepem această mișcare ca sunet, numai când avem o ureche sănătoasă. Fără un asemenea organ, lumea ar rămâne veșnic mută pentru noi. Fiziologia ne învață că există oameni care nu percep nimic din minunata splendoare a culorilor care ne înconjoară. Ei nu percep decât nuanțe deschise și întunecate. Alții sunt insensibili numai față de o anumită culoare, de exemplu față de culoarea roșie. Din imaginea lor despre lume lipsește această nuanță și de aceea ea este într-adevăr alta decât aceea a oamenilor obișnuiți. Dependența dintre imaginea pe care mi-o dă percepția mea și locul de observație aș vrea s-o numesc dependență matematică, iar dependența de constituția organismului meu aș vrea s-o numesc dependență calitativă. Prin cea dintâi se determină raportul de mărime și depărtare reciprocă a percepțiilor mele, iar prin cea de a doua se determină calitatea acestor percepții. Faptul că văd roșie o suprafață roșie – această determinare calitativă – depinde de constituția ochiului meu.
Prin urmare, imaginile percepțiilor sunt, la început, subiective. Cunoașterea caracterului subiectiv al percepțiilor noastre ne poate face să ne îndoim că la temelia acestor percepții ar sta ceva obiectiv. Când știm că o percepție, de pildă aceea a culorii roșii sau a unui anumit sunet, nu este posibilă fără o anumită structurare a organismului nostru, putem ajunge la credința că, făcând abstracție de organismul nostru subiectiv, percepția nu ar avea nici o existență, că fără actul percepției, al cărui obiect este, ea nu are nici un fel de existență. Această concepție a găsit un reprezentant clasic în George Berkeley [Nota 24], care era de părere că din momentul în care omul a devenit conștient de rolul subiectului în actul percepției, el nu mai poate crede într-o lume care să existe fără spiritul conștient. El spune: „Unele adevăruri sunt atât de aproape și atât de vădite încât este de ajuns să ne deschidem ochii pentru a le vedea. Un astfel de adevăr socotesc că se cuprinde în cele ce urmează: toate câte aparțin cerului și pământului, cu un cuvânt, toate corpurile care compun uriașul edificiu al lumii, nu au nici o existență în afara spiritului. Existența lor se rezumă numai la actul perceperii sau al cunoașterii lor, prin urmare, înainte de a fi percepute de mine, înainte de a exista în conștiența mea sau a unui alt spirit creat, ele sau nu există deloc, sau există numai în conștiența unui spirit etern”. Dacă facem abstracție de actul percepției, pentru această concepție, din percepție nu mai rămâne nimic. Nu există nici o culoare dacă nu este văzută, nu există nici un sunet dacă nu este auzit. Pe cât de puțin există culorile și sunetele în afara actului percepției, tot atât de puțin există întinderea, forma și mișcarea. Nicăieri nu vedem numai întinderea în spațiu sau forma, ci pretutindeni acestea sunt legate de culoare sau de alte însușiri, a căror dependență de subiectivitatea noastră nu poate fi pusă la îndoială. Dacă acestea din urmă dispar odată cu percepția noastră, atunci la fel trebuie să se întâmple și cu cele dintâi, care sunt legate de ele.
Față de cele de mai sus s-a obiectat că, deși figurile, culorile și sunetele etc., nu au altă existență decât aceea din actul percepției, cu toate acestea trebuie să existe lucruri care au o existență în afara conștienței noastre și cu care imaginile conștiente ale percepției s-ar asemăna. Acestei obiecții, concepția de mai sus îl opune următoarele: culoarea nu poate fi asemănătoare decât unei culori, figura unei figuri, percepțiile noastre nu pot fi asemănătoare decât percepțiilor noastre și ele nu se pot asemăna cu nimic altceva. Chiar și ceea ce numim un obiect nu este altceva decât un grup de percepții, legate între ele într-un anumit fel. Dacă îi eliminăm unei mese forma, întinderea, culoarea etc., cu un cuvânt tot ceea ce este numai percepție a mea, din ea nu mai rămâne nimic. Această părere, urmărind lucrurile în mod consecvent, duce la afirmația: obiectele percepțiilor mele nu există decât prin mine și numai întrucât și atâta vreme cât eu le percep; ele dispar odată cu percepția, nu au nici un sens fără aceasta. Iar în afara percepțiilor mele, nu știu și nu pot ști nimic despre nici un obiect.
Împotriva acestei afirmații nu se poate obiecta nimic, câtă vreme nu avem în vedere decât că, în general, percepțiile depind de organizarea subiectului meu. Dar lucrurile s-ar prezenta cu totul altfel, dacă am fi în stare să arătăm funcțiunea perceperii noastre la nașterea unei percepții. Noi am ști atunci ce se petrece în percepție în timpul perceperii și am putea determina totodată și ceea ce trebuie să existe deja în ea, înainte de a o percepe.
Prin aceasta, observația noastră se îndreaptă de la obiectul percepției la subiectul acesteia. Eu nu percep numai celelalte lucruri, ci mă percep și pe mine însumi. La început, conținutul auto-percepției mele îl constituie constatarea că sunt un element permanent, în comparație cu imaginile ce vin și pleacă, ale percepțiilor. Percepția eului poate apărea mereu în conștiența mea, în timp ce am alte percepții. Când mă adâncesc în percepția unui obiect dat, la început, nu sunt conștient decât de acesta. La aceasta se poate adăuga apoi percepția sinei mele. Acum nu sunt conștient numai de obiect, ci și de persoana mea care stă față în față cu obiectul și îl observă. Eu nu văd numai pomul, ci știu în același timp că eu sunt acela care îl vede. Recunosc apoi că în mine se petrece ceva în timp ce observ pomul. Când pomul dispare din câmpul meu vizual, în conștiența mea rămâne ceva din acest proces: o imagine a pomului. Această imagine s-a unit în decursul observației mele cu sinea mea. Sinea mea s-a îmbogățit. În conținutul ei a pătruns un nou element. Pe acest element îl numesc reprezentarea mea despre pom. Niciodată nu aș fi în stare să vorbesc despre reprezentări, dacă nu aș fi trăit aceste reprezentări în percepția sinei mele. Percepțiile ar veni și ar trece, iar eu le-aș lăsa să treacă. Numai datorită faptului că îmi percep sinea și observ cum cu fiecare percepție se modifică și conținutul acestei sine, mă văd silit să pun în legătură observarea obiectului cu modificarea propriului meu interior și să vorbesc despre reprezentarea pe care o am.
Eu percep reprezentarea în sinea mea tot așa cum percep culorile, sunetele, la celelalte obiecte. Acum sunt în măsură să fac o distincție și să numesc obiectele din afara mea: lume exterioară, în timp ce desemnez conținutul auto-percepției mele: lume interioară. Aprecierea greșită a raportului dintre reprezentare și obiect a produs cele mai mari confuzii în filosofia modernă. Perceperea unei schimbări în noi, modificarea pe care o parcurge sinea, a fost pusă pe primul plan, iar obiectul care a prilejuit această modificare s-a pierdut cu totul din vedere. S-a spus că noi nu percepem obiectele, ci numai reprezentările noastre. Eu nu pot ști nimic despre masă în sine, care este obiectul observației mele, ci numai despre transformarea ce se petrece cu mine în timp ce percep masa. Această concepție nu trebuie confundată cu amintita concepție a lui Berkeley. Berkeley susține natura subiectivă a cuprinsului percepției mele, dar nu spune că eu aș putea ști numai despre reprezentările mele. El limitează cunoașterea mea la reprezentările mele fiindcă este de părere că nu există nici un obiect în afară de reprezentări. Ceea ce numesc eu masă, în sensul lui Berkeley, încetează a mai exista de îndată ce nu îmi mai îndrept privirea spre ea. De aceea, după Berkeley, percepțiile mele se nasc direct prin puterea lui Dumnezeu. Văd masa fiindcă Dumnezeu trezește în mine această percepție. De aceea, Berkeley nu recunoaște alte ființe reale, decât pe Dumnezeu și spiritele omenești. Ceea ce noi numim lume, există numai înlăuntrul spiritelor. Ceea ce omul naiv numește lume exterioară, natură corporală, după concepția lui Berkeley, nu există. Acestei concepții i se opune concepția kantiană, azi atât de răspândită, care nu limitează cunoștințele noastre despre lume la reprezentările noastre fiindcă ar fi convinsă că în afara reprezentărilor noastre nu poate exista nici un obiect, ci fiindcă ne crede astfel structurați încât putem ști numai despre modificările sinei noastre proprii, nu și despre obiectele. care provoacă aceste modificări. Din faptul că eu nu-mi cunosc decât reprezentările mele, kantianismul nu conchide că nu ar exista nici o realitate independentă de aceste reprezentări, ci conchide doar că subiectul nu poate primi în sine, în mod nemijlocit, o asemenea realitate, că el nu și-o „poate imagina, închipui, nu poate gândi asupra ei, nu o poate cunoaște și nu o poate nici măcar nesocoti, decât numai prin intermediul gândirii sale subiective”. (O. Liebmann [Nota 25], Contribuții la analiza realității, pag. 28). Această concepție crede că spune un lucru absolut cert, un lucru care ni se învederează prin el însuși, fără nici un argument. „Cel dintâi principiu fundamental pe care filosoful trebuie să-l aducă în fața conștienței sale limpezi constă în recunoașterea faptului că, pentru început, cunoașterea noastră se extinde numai asupra reprezentărilor noastre. Reprezentările noastre sunt singurul lucru pe care îl experimentăm direct, pe care îl trăim în mod nemijlocit. Și tocmai fiindcă le experimentăm direct, de aceea nici îndoiala cea mai radicală nu ne poate smulge cunoștința pe care o avem despre reprezentările noastre. Dimpotrivă, cunoștința care trece dincolo de reprezentarea mea – această expresie o întrebuințez aici în sensul cel mai larg, așa încât prin ea înțelegem și orice fenomen fizic – nu este ferită de îndoială. De aceea, la începutul filosofării, orice cunoștință care trece dincolo de reprezentări, trebuie considerată în mod expres îndoielnică”. Cu aceste cuvinte își începe Volkelt [Nota 26] cartea sa despre: «Teoria cunoașterii la Kant». Ceea ce ni se înfățișează aici ca un adevăr nemijlocit și de la sine înțeles, nu este, în realitate, decât rezultatul unei operații de gândire care se desfășoară în felul următor: omul naiv crede că lucrurile, așa cum le percepe el, există și în afara conștienței sale. Fizica, fiziologia și psihologia par a ne învăța însă că, pentru a avea percepții, ne este necesar organismul nostru și că, prin urmare, noi nu putem ști despre lucruri decât ceea ce ne mijlocește acest organism. Deci percepțiile noastre sunt modificări ale organismului nostru, și nu lucruri în sine. Eduard von Hartmann [Nota 27] a caracterizat procesul de gândire indicat aici, în sensul că el trebuie să ducă la convingerea că nu putem avea o cunoștință directă decât numai despre reprezentările noastre (vezi E. v. Hartmann: «Problema fundamentală a teoriei cunoașterii», pag. 16-40). Fiindcă în afara organismului nostru găsim vibrații ale corpurilor și ale aerului, care ni se înfățișează ca sunet, se trage concluzia că ceea ce numim sunet nu ar fi altceva decât o reacție subiectivă a organismului nostru la acele mișcări din lumea exterioară. În același fel aflăm că și culorile și căldura ar fi modificări ale organismului nostru. Și anume, se crede că aceste două genuri de percepții se nasc în noi ca o consecință a unor procese din lumea exterioară, care se deosebesc cu totul de ceea ce trăim noi drept căldură sau culoare. Când asemenea procese excită nervii pielii corpului meu, atunci am percepția subiectivă a căldurii; când asemenea procese ating nervul optic, eu percep lumina și culoarea. Prin urmare, lumina, culoarea și căldura sunt răspunsul nervilor mei senzitivi la excitațiile din afară. Simțul tactil, de asemenea, nu-mi furnizează obiectele lumii exterioare, ci numai propriile mele stări. În sensul fizicii modeme, am putea crede că obiectele sunt făcute din părți infinit de mici, din molecule, și că aceste molecule nu sunt alipite unele de altele, ci au o anumită distanță între ele. Prin urmare, între ele este un spațiu liber. Prin acesta, moleculele acționează unele asupra celorlalte prin intermediul unor forțe de atracție și de respingere. Când îmi apropii mâna de un obiect, moleculele mâinii mele nu ating deloc moleculele corpului, ci rămâne o anumită distanță între corp și mână, iar ceea ce simt drept rezistență a corpului, nu este altceva decât efectul forței de respingere, pe care moleculele corpului o exercită asupra mâinii mele. Prin urmare, se spune că eu sunt în afara obiectelor și nu percep decât efectul pe care acestea îl exercită asupra organismului meu.
Ca o completare a raționamentelor de mai sus, a apărut teoria energiei specifice a simțurilor, elaborată de J. Müller [Nota 28] (1801-1858). Ea susține că fiecare simț are însușirea de a răspunde numai într-un singur fel la orice excitări exterioare. Dacă asupra nervului optic se exercită o acțiune, atunci la naștere percepția luminii, indiferent dacă excitarea are loc prin ceea ce noi numim lumină, sau dacă asupra nervului se exercită o apăsare mecanică ori un curent electric. Pe de altă parte, prin aceleași excitări exterioare se provoacă, în diferitele simțuri, diferite percepții. De aici pare să rezulte că simțurile noastre nu ne pot mijloci decât ceea ce se petrece în ele însele, și nu ne pot transmite nimic din realitățile lumii exterioare. Ele determină percepțiile în funcție de propria lor natură.
Fiziologia ne arată că nu poate fi vorba nici despre o cunoaștere directă a proceselor pe care le provoacă obiectele în organele noastre senzoriale. Când fiziologul urmărește procesele care au loc în propriul nostru corp, află că efectele mișcărilor exterioare suferă cele mai diferite transformări încă în organele senzoriale. Acest fenomen poate fi urmărit cel mai bine la ochi și la ureche. Amândouă sunt organe foarte complicate, care modifică în mod esențial excitația exterioară, înainte de a o duce la nervul corespunzător. Excitația deja modificată este acum condusă de la terminația periferică a nervului spre creier. Aici trebuie excitat sistemul nervos central. De aici se trage concluzia că procesul exterior a suferit o serie de modificări, înainte de a ajunge la conștiența noastră. Ceea ce se întâmplă acum în creier, se leagă de procesul exterior prin atâtea procese intermediare, încât nu ne mai putem gândi la o asemănare cu acesta. Ceea ce mijlocește creierul în cele din urmă, sufletului, nu sunt nici procesele exterioare, nici procese din organele senzoriale, ci sunt procese care se petrec numai în creier. Dar nici pe acestea din urmă sufletul încă nu le percepe direct. Ceea ce avem în conștiență, în cele din urmă, nu sunt deloc procese ale creierului, ci senzații. Senzația mea de roșu nu are absolut nici o asemănare cu procesul care se desfășoară în creier, când văd culoarea roșie. Aceasta din urmă, la rândul său, apare în suflet numai ca un efect provocat de procesul din creier. Iată de ce Hartmann [Nota 29] spune: „Cele percepute de subiect nu sunt decât modificări ale propriilor sale stări psihice și nimic altceva”. («Problema de bază a Teoriei Cunoașterii», pag. 37). Când am doar senzații, acestea nu sunt încă nici pe departe grupate în realitatea pe care eu o percep drept obiect. Prin creier mi se pot transmite doar senzații individuale. Senzațiile de tare și moale îmi sunt mijlocite de simțul tactil, senzațiile de culoare și lumină de cel vizual. Totuși, aceste senzații se găsesc unite în unul și același obiect. Prin urmare, această unire trebuie să o provoace însuși sufletul. Aceasta înseamnă că sufletul grupează într-un tot, în obiecte, senzațiile particulare mijlocite de creier. Creierul meu îmi transmite, în mod izolat, senzații vizuale, tactile și auditive, și anume pe căi cu totul diferite. Sufletul grupează apoi aceste senzații în reprezentarea unei trompete. Acest element final al unui proces (reprezentarea trompetei) este ceea ce apare în conștiența mea. În el nu se mai găsește nimic din realitatea exterioară mie, care, la origine, a făcut o impresie asupra simțurilor mele. Pe drumul care duce spre creier, și prin creier la suflet, obiectul exterior s-a pierdut cu desăvârșire.
Ne va fi greu să găsim în istoria viții spirituale a omenirii un al doilea sistem filosofic care să fie construit cu atâta agerime de minte și care, cu toate acestea, să se prăbușească, la o examinare mai exactă. Să vedem mai de aproape cum se naște o astfel de teorie filosofică. Se pornește mai întâi de la ceea ce îi este dat conștienței naive, de la obiectul perceput. Apoi se arată că dacă nu am avea nici un simț, pentru noi nu ar exista nimic din cele ce găsim la acest obiect. N-avem ochi: n-avem culoare. Deci, culoarea încă nu există în ceea ce acționează asupra ochiului. Ea se naște abia din acțiunea reciprocă dintre ochi și obiect. Prin urmare, obiectul este fără culoare. Dar culoarea nu există nici în ochi, căci aici găsim un proces fizic sau chimic, care este condus la creier prin nervi, iar în creier dă naștere unui alt proces. Nici acesta nu este încă culoarea. Ea este provocată în suflet abia prin procesul cerebral. Și nici acum culoarea încă nu a pătruns în conștiență, ci abia sufletul o transpune în afară, asupra unui obiect. Și, în sfârșit, la acest obiect cred că percep culoarea. Am parcurs un circuit complet. Am devenit conștienți de un obiect colorat. Aceasta e prima parte. Și acum începe operația de gândire. Dacă nu aș avea ochi, pentru mine obiectul nu ar avea culoare. Deci, eu nu pot strămuta culoarea asupra obiectului. Să o căutăm. O caut în ochi: zadarnic. În nervi: zadarnic. În creier: tot zadarnic. În suflet: da, aici o găsesc, dar nu unită cu obiectul. Obiectul colorat îl găsesc abia acolo de unde am pornit. Cercul s-a închis. Eu consider drept un produs al sufletului meu ceea ce omul naiv își imaginează ca existență exterioară, în spațiu.
Câtă vreme ne oprim aici, totul pare a fi în cea mai perfectă ordine. Dar problema trebuie examinată încă o dată de la început. Până acum am lucrat cu un element: cu percepția exterioară, despre care, mai înainte, ca om naiv, am avut o idee cu totul falsă. Eram de părere că, așa cum o percep, ea ar avea o existență obiectivă. Acum observ că ea dispare o dată cu reprezentarea mea, că ea nu este decât o modificare a stărilor mele sufletești. Și dacă lucrurile stau astfel, mai am eu dreptul să pornesc de la percepție, în considerațiile mele? Pot eu spune că ea acționează asupra sufletului meu? Masa, despre care mai înainte am crezut că acționează asupra mea și trezește în mine o reprezentare, de acum înainte trebuie considerată și ea drept o reprezentare. Dar atunci, în mod consecvent, nici organele mele senzoriale și procesele care se desfășoară în ele nu sunt decât subiective. Eu nu am dreptul să vorbesc despre un ochi real, ci numai despre reprezentarea pe care o am despre ochi. La fel stau lucrurile cu procesele de transmitere din nervi, cu procesul care se petrece în creier, dar chiar și cu procesul din suflet, prin care, din haosul diferitelor senzații, se spune că s-ar clădi lucrurile. Dacă parcurg încă o dată fazele actului meu de cunoaștere, pornind de la premiza că primul proces de gândire este just – raționamentul din urmă se înfățișează ca un păienjeniș de reprezentări care, ca atare, nu pot acționa unele asupra celorlalte. Nu pot zice că reprezentarea pe care o am despre obiect acționează asupra reprezentării pe care o am despre ochi, iar din acest raport de reciprocitate s-ar naște reprezentarea culorii. Dar nici nu este necesar să fac acest lucru. Căci de îndată ce m-am lămurit asupra faptului că organele mele senzoriale și funcțiile acestora, procesele mele nervoase cu cele sufletești nu-mi pot fi date decât tot prin percepție, amintitul proces de gândire ne apare cu totul imposibil. Este adevărat că fără un organ senzorial corespunzător, pentru mine nu există percepție. Dar tot așa, fără percepție, nu există organul senzorial. Pot trece de la percepția mesei la ochiul care o vede, la nervii tactili care o palpează; dar cele ce se petrec în aceste organe, eu nu le pot afla decât tot numai din percepție. Și apoi observ numaidecât că în procesul care se desfășoară în ochi nu este nici o urmă de asemănare cu ceea ce percep drept culoare. Nu pot nimici percepția culorii prin aceea că descriu procesul care se desfășoară în ochi în timpul acestei percepții. Tot atât de puțin regăsesc culoarea în procesele nervilor și în acelea ale creierului; eu leg doar percepții noi din lăuntrul organismului meu cu primele, pe care omul naiv le transpune în afara organismului său. Nu fac decât să trec de la o percepție la alta.
În afară de aceasta, întreaga deducție conține un salt. Eu sunt în stare să urmăresc procesele din organismul meu până la procesele din creierul meu, chiar dacă aserțiunile mele devin din ce în ce mai ipotetice, cu cât mă apropii mai mult de procesele centrale ale creierului meu. Calea observației exterioare încetează la procesul din creier, și anume la acel proces pe care l-aș percepe dacă, în momentul actului de percepție, aș putea analiza creierul cu ajutorul metodelor și mijloacelor fizice, chimice etc. Calea observației interioare începe cu senzația și duce până la construirea obiectelor din materialul senzațiilor. La trecerea de la procesul din creier la senzație, calea observației este întreruptă.
Felul de a gândi, caracterizat mai sus – care, în opoziție cu punctul de vedere al conștienței naive, numit realism naiv, se denumește pe sine idealism critic – face greșeala că atribuie uneia din percepții caracterul de reprezentare, iar pe cealaltă o acceptă exact în sensul în care sunt acceptate lucrurile de către realismul naiv, pe care, în aparență, îl combate. Acest fel de a gândi vrea să dovedească caracterul de reprezentare al percepțiilor, considerând în chip naiv, drept fapte obiective, percepțiile făcute asupra propriului nostru organism și, pe lângă toate acestea, trece cu vederea faptul că el confundă două domenii de observație, între care nu poate găsi nici o legătură.
Idealismul critic poate combate realismul naiv numai dacă – adoptând el însuși concepția realismului naiv – admite că propriul său organism are o existență obiectivă. În clipa în care devine conștient de faptul că percepțiile pe care le are în contact cu propriul său organism sunt absolut identice cu percepțiile cărora realismul naiv le atribuie o existență obiectivă, el nu se mai poate sprijini pe cele dintâi, ca pe o temelie sigură. El ar trebui să considere și organismul său subiectiv, numai ca pe un simplu complex de reprezentări. Dar, prin aceasta, se pierde posibilitatea de a concepe conținutul lumii percepute drept un produs al organismului nostru spiritual. Ar trebui să admitem că reprezentarea „culoare” nu este decât o modificare a reprezentării „ochi”. Așa-numitul idealism critic nu poate fi susținut fără a recurge la realismul naiv. Pe acesta din urmă îl combate, admițând pe un alt tărâm premizele acestuia, fără a le mai examina.
Un lucru e sigur: prin cercetări în domeniul percepției, idealismul critic nu poate fi dovedit, prin urmare percepția nu poate fi deposedată de caracterul ei obiectiv.
Dar nu ne este îngăduit a pretinde nici că fraza: „Lumea percepută este reprezentarea mea” ar fi un adevăr limpede prin el însuși și care să nu mai aibă nevoie de nici o argumentare. Schopenhauer își începe opera sa principală «Lumea ca voință și reprezentare» cu următoarele cuvinte: „Lumea este reprezentarea mea. – Acesta este adevărul valabil pentru toate ființele vii și capabile de cunoaștere, cu toate că numai omul îl poate cuprinde în abstracta sa conștiență reflectată; și dacă face într-adevăr aceasta, el a ajuns la reflecția filosofică. Atunci el își dă seama și este sigur că el nu cunoaște nici Soare, nici Pământ; ci întotdeauna numai ochiul care vede Soarele, numai mâna care simte pământul; că lumea din jurul său nu există decât ca reprezentare, adică numai în raport cu un altul, cu acela care își reprezintă, deci cu el însuși. Dacă un adevăr se poate rosti a priori, el nu poate fi decât cel arătat: căci el este expresia acelei forme a tuturor experiențelor posibile și imaginabile, mai generală decât toate celelalte lucruri, mai generală ca timpul, spațiul și cauzalitatea; căci toate acestea îl presupun pe el...” Eșecul întregului raționament rezidă în circumstanța deja indicată de mine, din care rezultă că și ochiul și mâna sunt percepții, la fel ca Soarele și Pământul. În sensul lui Schopenhauer [Nota 30] și folosindu-ne de felul său de a se exprima, i-am putea obiecta: ochiul meu care vede Soarele și mâna mea care simte pământul sunt reprezentări ale mele, la fel ca Soarele și Pământul. Dar este cu totul clar că spunând acestea, anulez iar afirmația. Căci numai ochiul meu real și măna mea reală ar putea avea reprezentările Soare și Pământ, drept modificări proprii ale lor, dar nu reprezentările mele despre ochi și mână. Dar idealismul critic nu are dreptul de a vorbi decât despre aceste reprezentări.
Idealismul critic nu este deloc în stare să dobândească o concepție despre raportul dintre percepție și reprezentare. Idealismul critic nu poate face distincția, indicată la pagina 164 ș.u., între ceea ce se petrece în percepție în timpul actului perceperii și ceea ce trebuie să existe deja din ea, înainte de a fi percepută. De aceea, în acest scop, trebuie să abordăm o altă cale.
