Să recapitulăm ceea ce am dobândit în capitolele anterioare. Lumea i se înfățișează omului ca o multiplicitate, ca o sumă de elemente unitare simple. Unul dintre aceste elemente unitare simple, o ființă între celelalte ființe, este omul însuși. Deocamdată, această înfățișare a lumii o considerăm ca dată, și întrucât nu o dezvoltăm printr-o activitate conștientă, ci o găsim gata formată, o numim percepție. În lumea percepțiilor ne percepem și pe noi înșine. Această autopercepție ar rămâne, pur și simplu, o percepție printre alte multe percepții, dacă din sânul acestei autopercepții nu ar apărea ceva care s-ar dovedi în stare să facă o legătură între percepții, în general și să facă deci și o legătură între suma tuturor celorlalte percepții și sinea noastră. Acest ceva care apare din auto-percepție nu mai este o simplă percepție. Nici nu ne este dat așa, pur și simplu, cum ne este dată percepția. El este chemat la viață printr-o activitate. La început, avem impresia că acest ceva este legat de ceea ce percepem drept sinea noastră. Dar, în ceea ce privește semnificația sa interioară, e deasupra acestei sine. El adaugă percepțiilor particulare determinări conceptuale care au un raport între ele și care constituie un tot. Acest ceva dobândit prin autopercepție este determinat tot în mod ideal, și este opus obiectelor, drept subiect sau „eu”. Acest „ceva” este gândirea, iar determinările ideale sunt noțiunile și ideile. De aceea, gândirea se exprimă în primul rând în percepția sinei; dar ea nu este numai subiectivă; căci sinea se indică drept subiect abia cu ajutorul gândirii. Această raportare gânditoare la noi înșine este o determinare vitală a personalității noastre. Prin ea ducem o existență pur ideală. Prin ca ne simțim ființe gânditoare. Această determinare vitală a existenței noastre ar rămâne pur conceptuală (logică), dacă ei nu i s-ar adăuga și alte determinări ale sinei noastre. În acest caz, am fi niște ființe a căror viață s-ar epuiza în stabilirea de raporturi pur conceptuale între o percepție și alta, între acestea și noi înșine. Dacă numim cunoaștere stabilirea unui asemenea raport bazat pe gândire, iar starea sinei noastre dobândită prin același raport o numim starea de a ști, ar trebui să ne considerăm – în caz că presupunerea de mai sus s-ar împlini – o ființă exclusiv cunoscătoare și știutoare.
Dar presupunerea de mai sus nu se împlinește. Noi nu raportăm percepțiile la noi înșine numai în mod ideal, prin noțiuni, ci și cu ajutorul sentimentelor, așa cum am arătat. Deci, nu suntem ființe cu un conținut de viață pur conceptual. Realistul naiv vede chiar în viața de sentimente o viață mai reală a personalității decât în elementul pur ideal al stării de a ști (cunoașterii). Iar, din punctul său de vedere, el are perfectă dreptate, când judecă lucrurile în acest fel. Căci sentimentul este la început, în domeniul subiectiv, ceea ce în domeniul obiectiv este percepția. Fiindcă, potrivit principiului fundamental al realismului naiv, tot ceea ce poate fi perceput este real, de aceea sentimentul este chezășie pentru realitatea propriei noastre personalități. Dar, dacă monismul amintit aici vrea să-și reprezinte sentimentul ca pe o realitate desăvârșită, el trebuie să acorde și acestui sentiment completarea pe care socotește necesar a fi acordată percepției. Pentru acest monism sentimentul este o realitate nedesăvârșită, care, în forma ei primară, în forma în care ne este dat, nu conține încă pe cel de al doilea factor al său, noțiunea sau ideea. De aceea în viață, atât sentimentul cât și percepția apar întotdeauna înaintea cunoașterii. Mai întâi avem sentimentul existenței, și abia în decursul treptatei noastre evoluții cucerim punctul unde apare în propria noastră existență simțită în mod obscur, noțiunea sinei noastre. Ceea ce, pentru noi, apare abia mai târziu, este însă de la început legat în mod inseparabil de sentiment. Datorită acestei împrejurări, omul naiv ajunge la credința că, în simțire, existența i se prezintă direct, iar în cunoștință i se prezintă numai indirect. De aceea, dezvoltarea vieții de simțire este, pentru el, cel mai important lucru. El crede că ajunge să înțeleagă sensul lucrurilor din lume, abia după ce le primește în simțirea sa. Nu caută să facă un mijloc de cunoaștere din cunoștință, ci din sentiment. Fiindcă sentimentul este ceva absolut individual, ceva asemănător percepției, această filosofie a sentimentului declară un principiu care are semnificație numai în cadrul personalității sale, drept principiu universal. El caută să pătrundă întreaga lume cu sinea sa. Ceea ce monismul amintit aici caută să înțeleagă cu ajutorul noțiunilor, adeptul filosofiei simțirii caută să dobândească cu ajutorul sentimentului, și consideră această legătură a sa cu obiectele, ca fiind cea mai directă.
Curentul filosofic pe care l-am caracterizat aici, filosofia sentimentului, este denumit adeseori mistică. Eroarea unei concepții mistice, la temelia căreia stă numai sentimentul, constă în faptul că ea vrea să trăiască ceea ce ar trebui să știe, că vrea să ridice un principiu individual, sentimentul, la rangul de principiu universal.
Simțirea este un act pur individual, o raportare a lumii exterioare la subiectul nostru, în măsura în care acest raport își găsește expresia într-o trăire pur subiectivă.
Există și o altă manifestare a personalității omenești. Eul participă, prin gândire, la viața universală. Cu ajutorul ei, el raportează, în mod pur ideal (conceptual), percepțiile la sine însuși, iar pe sine însuși la percepții. În sentiment, eul trăiește un raport al obiectelor față de subiectul său; în voință se petrece contrariul. În voință avem în fața noastră tot o percepție, și anume percepția raportului individual dintre sinea noastră și obiect. Ceea ce, în voință, nu este un factor pur ideal, este, la fel, un simplu obiect de percepere, ca oricare alt lucru din lumea exterioară.
Cu toate acestea, realismul naiv crede că și aici are de a face cu o existență mult mai reală decât aceea pe care o putem dobândi prin gândire. Pentru el, voința este un element în care el vede, în mod direct, o desfășurare, o realitate cauzală, în contrast cu gândirea care cuprinde această desfășurare abia în noțiune. Ceea ce săvârșește eul prin voința sa reprezintă, pentru o astfel de concepție, un proces pe care omul îl trăiește în mod direct. Adeptul acestei filosofii crede că a descoperit în voință un punct adevărat de plecare în dezvăluirea procesului universal. În timp ce toate celelalte fenomene pot fi urmărite numai din afară, prin percepție, el crede că în voință ne este dat un fenomen real care poate fi trăit în mod absolut direct. Forma de existență în care i se înfățișează voința, înăuntrul sinei sale, devine pentru el un principiu adevărat al realității. Propria sa voință i se înfățișează ca un caz special al procesului universal general, iar acesta din urmă îl apare, prin urmare, ca voință generală. Voința devine principiul universal, așa după cum în mistica sentimentului, sentimentul devine principiu de cunoaștere. Acest fel de a concepe lucrurile se numește filosofia voinței (thelism). Ea face dintr-un element care poate fi trăit numai în mod individual, un factor constituent al lumii.
Așa cum mistica sentimentului nu poate fi numită știință, tot așa nu poate fi numită știință nici filosofia voinței. Căci atât una cât și cealaltă, afirmă că lumea nu poate fi înțeleasă pe o cale conceptuală. Alături de principiul ideal al existenței, amândouă necesită și un principiu real. Și, în parte, acest lucru este îndreptățit. Dar fiindcă, pentru sesizarea acestor două principii – așa-numite reale –‚ dispunem de un singur mijloc, de percepție, afirmația misticei sentimentului și aceea a filosofiei voinței poate fi formulată și în felul următor: avem două izvoare ale cunoașterii, cel al gândirii și cel al percepției, dintre care acesta din urmă ni se înfățișează ca trăire individuală în sentiment și voință. Dat fiind faptul că ceea ce emană dintr-un izvor, trăirile, nu poate fi primit de către aceste două concepții, direct în sfera celuilalt izvor, în aceea a gândirii, cele două moduri de cunoaștere, perceperea și gândirea, rămân separate, ființează una lângă cealaltă, fără ca între ele să existe o mijlocire mai înaltă. Alături de principiul ideal, la care se poate ajunge prin cunoștință, în lume trebuie să mai existe încă un principiu, un principiu real, pe care nu-l putem cuprinde cu gândirea. Cu alte cuvinte, mistica sentimentului și filosofia voinței sunt tot un realism naiv, fiindcă atât una, cât și cealaltă susțin afirmația: ceea ce percepem direct este real. Față de realismul naiv propriu-zis, ele mai comit inconsecvența că fac dintr-o anumită formă a perceperii (simțirea și voința) un mijloc exclusiv de cunoaștere a existenței, cu toate că acest lucru îl pot face numai dacă, în general, aderă la principiul: ceea ce percepem este real. Prin urmare, ele ar trebui să acorde aceeași valoare de cunoaștere și perceperii exterioare.
Prin faptul că filosofia voinței transpune voința și în acele sfere ale existenței, în care aceasta nu poate fi trăită în mod direct, așa cum poate fi trăită în sfera propriului nostru subiect, ea devine realism metafizic. Ea admite, în mod ipotetic, un principiu în afara subiectului, pentru care trăirea subiectivă este singurul criteriu al realității. Filosofia voinței, ca realism metafizic, este supusă criticii din capitolul anterior, care trebuie să recunoască și să învingă momentul plin de contradicții al fiecărui realism metafizic și să recunoască faptul că voința este un fenomen general al lumii numai în măsura în care ea se raportează, în mod ideal, la restul lumii.
Adaos la noua ediție (1918). Dificultatea de a observa gândirea, în ființa sa, se află în împrejurarea că atunci când sufletul examinator își îndreaptă atenția asupra acestei ființe, ea se sustrage cu prea multă ușurință examinării. În acest caz sufletului nu-i rămâne decât o abstracție moartă, cadavrul gândirii vii. Dacă avem în vedere numai această abstracție, ne vedem ușor constrânși a păși pe tărâmul „plin de viață” al misticei sentimentului sau chiar și pe acela al metafizicii voinței. Vom găsi ciudat ca cineva să încerce a cuprinde ființa realității în „simple gânduri”. Dar, cel ce reușește să aibă într-adevăr viață în gândire, acela va recunoaște că bogăția lăuntrică și experiența, plină de liniște și, în același timp, de un dinamism lăuntric, a unei vieți în gândire, nu se pot nici măcar compara cu urzirea pură de sentimente sau cu contemplarea elementului voință, ca să nu mai vorbim de faptul că acestea din urmă nu pot fi puse deasupra gândirii. Tocmai datorită bogăției ei, datorită plenitudinii interioare a trăirii, ne apare contraimaginea ei în conștiența obișnuită sufletească, drept moartă, abstractă. Nici una dintre activitățile sufletului omenesc nu poate fi răstălmăcită cu atâta ușurință, ca gândirea. Voința și simțirea încălzesc sufletul omenesc chiar și în amintirea stărilor lor originare. Gândirea, dimpotrivă, atunci când trăiește numai în amintire, ne lasă mult prea ușor rece; ea face impresia că secătuiește viața sufletească. Aceasta nu este însă decât o umbră a adevăratei sale realități, o puternică umbră a unei realități luminoase și calde, care se scufundă și pătrunde lumea fenomenală. Această scufundare are loc cu ajutorul puterii ce se revarsă în însăși activitatea gânditoare și care este puterea iubirii de natură spirituală. Nu ne este îngăduit a obiecta că cel ce vede, în acest fel, iubire în gândirea activă, nu face altceva decât să transpună în sfera acesteia un sentiment, pe acela al iubirii. Căci, această obiecție este, de fapt, o confirmare a lucrurilor pe care le-am prezentat aici. Cel ce se îndreaptă spre gândirea ca ființă întâlnește atât sentimentul, cât și voința, pe acestea din urmă chiar în realitatea lor profundă. Cel ce își abate atenția de la gândire și se îndreaptă numai înspre simțire și voință, pierde din ele adevărata realitate. Cel ce vrea să trăiască intuitiv în gândire, va avea și trăirea în sentiment și în voință. Cu totul alta este însă atitudinea pe care o ia față de această problemă mistica sentimentului și metafizica voinței. Acestea din urmă ajung prea ușor să conchidă că ele se află în realitate, și că gânditorul intuitiv își face „în gândurile sale abstracte” o imagine despre lume care este cu totul lipsită de căldura sentimentului, străină de realitate, întunecată și rece.
