Problema finalității sau a determinării vieții (compară pag. 220 ș.u.) se găsește într-o strânsă legătură cu problema valorii vieții. În această privință întâlnim două concepții opuse, având între ele nesfârșite încercări de conciliere. Reprezentanții uneia dintre aceste două concepții susțin că lumea este atât de bună încât nici nu ne putem imagina una mai bună. A trăi și a acționa în această lume este un bun de neprețuit. Tot ceea ce întâlnim și se desfășoară în ea ni se înfățișează ca o colaborare armonioasă, utilă și demnă de toată admirația. Chiar ceea ce, în aparență, ne întâmpină ca rău și necaz poate fi considerat, dintr-un punct de vedere mai înalt, ca bine, căci răul reprezintă un contrast binefăcător al binelui. Pe acesta din urmă îl putem mult mai mult aprecia ca atare, când iese în evidență alături de rău. De altminteri, răul nici nu este ceva într-adevăr real; el este numai un grad mai redus al binelui. Răul este absența binelui, nu ceva ce are o însemnătate în sine.
Susținătorii celeilalte păreri afirmă că viața este plină de chinuri și suferințe, neplăcerea precumpănește pretutindeni plăcerea, durerea precumpănește bucuria. Existența este o povară, și nonexistența ar fi de preferat întotdeauna existenței.
Ca principali reprezentanți al primei concepții, al optimismului, trebuie considerați Shaftesbury și Leibniz [Nota 53], iar ca reprezentanți de frunte al celei de-a doua concepții, ai pesimismului, trebuie considerați Schopenhauer și Eduard von Hartmann.
Leibniz crede că lumea este cea mai bună. Una mai bună este cu neputință. Căci Dumnezeu este bun și înțelept. Un Dumnezeu bun vrea să creeze cea mai bună lume. Un Dumnezeu înțelept știe care este lumea cea mai bună. El este în stare a deosebi această lume bună de toate celelalte lumi posibile, mai rele. Numai un Dumnezeu rău sau neînțelept ar putea crea o lume mai rea decât cea mai bună dintre lumi.
Plecând de la acest punct de vedere, este ușor a arăta direcția pe care trebuie să o ia acțiunea omenească, pentru a-și aduce contribuția la cel mai mare bine al lumii. Omul n-are decât să afle voia lui Dumnezeu și să se comporte conform ei. Dacă află intențiile pe care Dumnezeu le are cu lumea și cu neamul omenesc, va fi în stare să se poarte și să facă ceea ce este corect. El se va simți fericit să poată adăuga celorlalte lucruri bune binele făcut de el. Prin urmare, din punct de vedere optimist, viața merită să fie trăită. Ea trebuie să ne dea un impuls de a participa în mod activ la ea.
Altfel își reprezintă lucrurile Schopenhauer. El nu-și imaginează temelia lumilor ca o ființă preaînțeleaptă și preabună, ci ca o pornire, ca o voință oarbă. Caracteristica fundamentală a oricărei voințe este o năzuință veșnică, o neîncetată tânjire după satisfacții care, cu toate acestea, nu pot fi atinse niciodată. Căci, de îndată ce un țel a fost atins, se naște o nouă necesitate, ș.a.m.d. Satisfacția nu poate avea decât o durată foarte mică. Întreg restul vieții noastre constă dintr-o dorință neîmplinită, adică din nemulțumire, suferință. Dacă în cele din urmă dorința oarbă încetează, viața pierde orice conținut. Existența noastră se umple de o plictiseală fără margini. De aceea, este relativ bine a înăbuși dorințele și necesitățile din noi, a sugruma voința. Pesimismul schopenhauerian duce la inactivitate, țelul său moral este lenea universală.
Cu totul altfel caută Hartmann să fundamenteze pesimismul și să-l pună în slujba eticii. Dând ascultare unor tendințe preferate ale vremii noastre, Hartmann caută să-și întemeieze concepția despre viață pe experiență. Din observarea vieții, el vrea să stabilească dacă în lume predomină plăcerea sau neplăcerea. El trece în revistă, cu rațiunea, tot ceea ce omul numește fericire și bine, pentru a arăta că la o examinare mai precisă, așa-zisa satisfacție se dovedește a fi numai iluzie. Este o iluzie să credem că sănătatea, tinerețea, libertatea, existența îmbelșugată, iubirea (plăceri sexuale), mila, prietenia și viața familială, sentimentul onoarei, onoarea, faima, dominația, viața religioasă, preocuparea științifică și artistică, speranța în viața de dincolo, participarea la progresul cultural – sunt izvoare de fericire și satisfacție. O examinare lucidă constată că fiecare plăcere aduce în lume mult mai mult rău și suferință decât fericire. Indispoziția de după chef este întotdeauna mai mare decât dispoziția chefului. Neplăcerea predomină peste tot în lume. Nici un om, nici cel ce e relativ cel mai fericit, întrebat fiind, n-ar vrea să parcurgă a doua oară această viață nenorocită. Dar fiindcă Hartmann nu tăgăduiește prezența în lume a unui principiu ideal (al înțelepciunii) ci, dimpotrivă, îl atribuie aceeași justificare ca și pornirii (voinței) oarbe, el poate atribui Ființei originare a acestui principiu crearea lumii numai făcând ca durerea lumii să se reverse într-o înțeleaptă Finalitate cosmică. Durerea ființei universale nu este însă decât însăși durerea lui Dumnezeu, căci viața lumii, în totalitatea ei, este identică cu viața lui Dumnezeu. Dar o ființă preaînțeleaptă nu-și poate vedea țelul decât în eliberarea de suferință și, deoarece întreaga existență nu este decât suferință, trebuie să-și vadă scopul în eliberarea de existență. Scopul creațiunii cosmice este de a transpune existența într-o non-existență cu mult mai bună. Procesul universal este o luptă continuă împotriva durerii lui Dumnezeu, care se termină, în cele din urmă, prin nimicirea întregii existențe. Prin urmare, viața morală a omului constă din participarea acestuia la nimicirea existenței. Dumnezeu a creat lumea pentru ca, prin ea, să se elibereze de durerea sa nemărginită. Această lume „trebuie considerată, așa zicând, ca o erupție usturătoare pe trupul Absolutului”, prin care forța lui inconștientă de tămăduire se eliberează de o boală lăuntrică. Ea mai poate fi considerată „și ca un emplastru dureros, pe care Unul Dumnezeu și-l aplică singur pentru ca, deocamdată, durerea interioară să se îndrepte în afară, iar apoi să o poată alunga cu totul”. Oamenii sunt părți constitutive ale lumii. În ei suferă Dumnezeu. El i-a creat pentru a-și fărâmița nemărginita Sa durere. Durerea pe care o îndură fiecare dintre noi este numai o picătură din marea cea mare a durerii lui Dumnezeu (Hartmann [Nota 54], „Fenomenologia conștienței morale”, pag. 866 ș.u.).
Omul trebuie să se pătrundă de cunoașterea faptului că este o nebunie să fugă după satisfacții individuale (egoismul), și că singura misiune de care trebuie să se lase călăuzit este de a se dărui, într-o renunțare dezinteresată, procesului cosmic de mântuire a lui Dumnezeu. Pesimismul lui Hartmann, în opoziție cu acela al lui Schopenhauer, ne duce la o activitate dezinteresată pentru o misiune sublimă.
Dar cum stau lucrurile în ceea ce privește fundamentarea pe experiență a acestei concepții?
Strădania după satisfacție, înseamnă o depășire a conținutului vieții de către activitatea vitală. O ființă este flămândă, cu alte cuvinte caută să se sature, atunci când funcțiunile sale organice caută, în scopul continuității lor, o procurare a unul nou conținut de viață, sub forma unor alimente. Strădania după onoare rezidă în faptul că omul atribuie valoare faptelor sale personale abia atunci când recunoașterea acestora vine din afară. Strădania după cunoaștere se naște când omul constată că lumii – pe care o vede, o aude etc. – îi lipsește ceva, atât timp cât nu o înțelege. Împlinirea strădaniei produce în individul care o nutrește plăcere; nesatisfacerea ei produce neplăcere. Aici este important a observa că plăcerea sau neplăcerea depind abia de împlinirea sau neîmplinirea strădaniilor mele. Strădania, ea însăși, nu poate fi considerată, în nici un caz, neplăcere. Prin urmare, dacă eu constat că în momentul împlinirii unei strădanii locul ei este ocupat numaidecât de o strădanie nouă, nu-mi este îngăduit a spune că plăcerea a dat naștere neplăcerii, fiindcă gustarea unei plăceri produce întotdeauna în mine dorința ca acea plăcere să se repete, sau produce dorința după o plăcere nouă. Abia când această poftă se lovește de imposibilitatea de a fi împlinită, pot vorbi de neplăcere. Chiar atunci când o plăcere produce în mine cerința după o plăcere mai mare sau mai rafinată, voi putea vorbi despre o neplăcere produsă de prima plăcere, abia din momentul în care constat că îmi lipsește posibilitatea de a trăi o plăcere mai mare sau mai rafinată. Plăcerea poate fi considerată izvor al durerii, numai când neplăcerea apare ca o consecință firească a plăcerii, de pildă, în cazul plăcerilor sexuale ale femeii, care sunt urmate de durerile nașterii și de osteneala creșterii copiilor. Dacă strădania ca atare ar trezi în om neplăcere, fiecare înlăturare a dorințelor ar trebui să fie însoțită de plăcere. Dar lucrurile se prezintă tocmai invers. Absența strădaniilor din conținutul vieții noastre are drept consecință plictiseala, care este legată de neplăcere. Dar fiindcă, în mod firesc, strădania poate dura mult până să-și găsească împlinire, și deocamdată omul se declară mulțumit de speranța împlinirii acestei strădanii, trebuie să recunoaștem că neplăcerea nu are nimic de a face cu strădania ca atare, ci că ea depinde numai de neîmplinirea acesteia. Prin urmare, Schopenhauer nu are în nici un caz dreptate când consideră pofta sau strădania (voința) în sine ca izvor al durerii.
De fapt, lucrurile stau tocmai invers. Strădania (pofta) în sine produce bucurie. Cine nu cunoaște plăcerea pe care ne-o procură speranța atingerii unui țel îndepărtat, dar pe care îl dorim cu tărie? Această bucurie este însoțitoarea muncii, de al cărei rod vom avea parte abia în viitor. Ea este cu totul independentă de atingerea scopului. După ce scopul a fost atins, la bucuria strădaniei se adaugă, drept ceva nou, bucuria împlinirii. Dar cineva ar putea spune că la neplăcerea cauzată de neatingerea scopului se mai adăugă și neplăcerea speranțelor neîmplinite, a dezamăgirii și că, în cele din urmă, neplăcerea provocată de neîmplinirea scopului este mai mare decât plăcerea pe care am avea-o de pe urma eventualei împliniri a acestui scop. Acestuia trebuie să-i răspundem că se poate întâmpla și invers: privind retrospectiv asupra plăcerii din perioada dorințelor încă neîmplinite, din perioada speranțelor, neplăcerea pricinuită de neîmplinire se va potoli. Cel care, constatând o neizbândă, zice: am făcut tot ce mi-a fost cu putință!, oferă tocmai prin ceea ce spune o dovadă pentru această afirmație. Sentimentul aducător de liniște și fericire, de a fi făcut tot ce ți-a fost cu putință, după cea mai bună pricepere a ta îl trec cu vederea toți cei ce afirmă că fiecare dorință neîmplinită înseamnă nu numai o zădărnicire a bucuriei ce ți-o procură împlinirea, ci și nimicirea plăcerii ce se leagă de dorință.
Împlinirea unei dorințe trezește plăcere, iar neîmplinirea unei asemenea dorințe trezește neplăcere. Cu toate acestea, nu ne este îngăduit a conchide că plăcerea înseamnă împlinirea unei dorințe și neplăcerea neîmplinirea ei. Atât plăcerea cât și neplăcerea se pot ivi într-o ființă și fără a fi consecința unei dorințe. Boala este o neplăcere căreia nu-i premerge nici o dorință. Cel ce ar vrea să afirme că boala ar fi o dorință nesatisfăcută după sănătate, ar comite greșeala că ar considera dorința firească și de care nu este conștient – aceea de a nu se îmbolnăvi – drept o dorință pozitivă. Când cineva moștenește o avere de la o rudă bogată, despre a cărei existență nu știa nimic, el se bucură, fără ca acestei bucurii să-i fi premers o dorință.
Prin urmare, cel ce vrea să cerceteze contul plăcerii și al neplăcerii pentru a afla de care parte apare excedentul, trebuie să înscrie pe o parte a contului: plăcerea legată de dorință, de ceea ce provine din împlinirea dorinței și plăcerea ce ni se împărtășește fără a fi dorită. Pe cealaltă parte a contului va trebui să înscriem: neplăcerea produsă de plictiseală, cea produsă de strădania neîmplinită și, în sfârșit, neplăcerea pe care o avem fără dorința noastră. De ultima categorie aparține și neplăcerea pe care ne-o pricinuiește o muncă impusă și pe care nu noi am ales-o.
Acum se naște întrebarea: care este mijlocul just de a face bilanțul acestui debit și credit? Eduard von Hartmann este de părere că acest mijloc ni-l oferă rațiunea critică. El spune („Filosofia Inconștientului” [Nota 55], ed. 7, vol. II, pag. 290): „Durerea și plăcerea există numai în măsura în care sunt simțite”. De aici rezultă că pentru plăcere nu există alt criteriu decât cel subiectiv al sentimentului. Trebuie să simt dacă suma sentimentelor mele de neplăcere, comparată cu aceea a sentimentelor mele de plăcere, înseamnă un excedent de bucurie sau de durere. Fără a ține seama de această concluzie, Hartmann afirmă: „Dacă... valoarea vieții unei ființe poate fi evaluată numai după propriile sale criterii subiective, nu vrem să spunem că fiecare ființă face suma algebrică justă a afecțiunilor vieții sale, sau, cu alte cuvinte, că judecata sa globală asupra propriei sale vieți ar fi o judecată justă în ceea ce privește trăirile sale subiective”. Prin aceasta, judecata rațională asupra sentimentului este din nou ridicată la rangul de apreciator de valori.1
1 Cel ce vrea să calculeze dacă suma totală a plăcerii depășește pe aceea a neplăcerii, sau invers, nu își dă seama că face o socoteală pe care nimeni nu o trăiește. Sentimentul nu calculează, iar pentru adevărata prețuire a vieții are importanță trăirea reală, nu rezultatul unei socoteli născocite.
Cel ce se alătură, mai mult sau mai puțin, concepțiilor unor gânditori ca Eduard von Hartmann, își închipuie că, pentru a ajunge la o justă apreciere a vieții, trebuie să înlăture din calea sa factorii care falsifică judecata noastră despre bilanțul plăcerii și al neplăcerii. El caută să ajungă la acest lucru în două feluri, în primul rând, făcând dovada că dorințele noastre (pornirile, voința) tulbură judecata trează, chemată să aprecieze valoarea sentimentelor. Astfel, de exemplu, când ar trebui să spunem că plăcerea sexuală este un izvor al răului, ne induce în eroare împrejurarea că puterea instinctului sexual din noi este atât de mare încât face să ne nălucim o plăcere ce nu există în măsura în care ne-o închipuim. Noi vrem să gustăm plăcerea și de aceea nu recunoaștem că această plăcere este un izvor de suferință. În al doilea rând, supunând sentimentele unei critici, căutând a face dovada că obiectele de care se leagă sentimentele nu sunt, în față cunoașterii raționale, decât iluzii, și că aceste obiecte vor dispare de îndată ce inteligența noastră, mereu crescândă, își dă seama de natura lor iluzorie.
El își poate reprezenta lucrurile în felul următor. Dacă un ambițios vrea să știe care dintre cele două elemente, plăcerea și neplăcerea, au predominat în viața lui de până atunci, trebuie să se elibereze, în examinarea sa, de două izvoare de greșeală. Fiind ambițios, aceasta trăsătură fundamentală a caracterului său îl va face să vadă bucuria ce i-o oferă aprecierea muncii sale, printr-o lentilă măritoare, iar supărările provenite din depreciere, printr-o lentilă care micșorează. În momentul în care s-a produs deprecierea, el a simțit supărare, tocmai fiindcă este ambițios. În amintire, supărarea apare mai îndulcită, până când bucuria ce i-o procură succesul, pentru care este atât de sensibil, se imprimă cu atât mai adânc. Faptul că lucrurile stau așa este o adevărată binefacere pentru ambițios. Amăgirea micșorează sentimentul său de neplăcere din momentul auto-observării. Și cu toate acestea, judecata sa este falsă. Căci el a trebuit să îndure, în toată asprimea lor, suferințele peste care i se așterne acum un văl, iar în contabilitatea vieții sale înregistrează o poziție falsă. Pentru a ajunge la o judecată justă, ambițiosul ar trebui să se debaraseze de ambiția sa, pentru timpul în care se observă. El ar trebui să-și observe viața de până atunci, fără ca privirea sa spirituală să fie deformată de ochelari. Astfel, el se aseamănă comerciantului care, la încheierea socotelilor, trece pe partea veniturilor și zelul său comercial.
Dar adeptul acestor concepții poate merge și mai departe. El poate spune: ambițiosul va ajunge să-și dea seama că laudele după care aleargă sunt un lucru fără valoare. Va ajunge singur, sau cu ajutorul altora, să înțeleagă că un om cuminte nu dă nici o importanță laudelor ce i se aduc de către oameni, căci „în toate lucrurile care nu sunt probleme vitale ale evoluției, sau care n-au fost încă rezolvate integral de știință” se poate jura întotdeauna, că „nu majoritatea, ci minoritatea are dreptate”. „După o astfel de judecată se iau toți cei ce fac din ambiție o stea conducătoare a vieții lor”. („Filosofia inconștientului”, vol. II, pag. 332). Când își spune toate acestea, ambițiosul trebuie să considere ca iluzie tot ceea ce ambiția sa i-a înfățișat ca realitate, prin urmare și sentimentele ce se leagă de iluzia corespunzătoare ambiției sale. Pentru acest motiv, am putea spune: din contul care ține socoteala valorilor vieții trebuie să ștergem sentimentele de plăcere ce rezultă din iluzii. Ceea ce rămâne apoi ar reprezenta suma plăcerilor neiluzorii ale vieții și aceasta ar fi, față de suma neplăcerilor, atât de mică încât viața nu ne-ar mai oferi nici o bucurie, iar non-existența ar fi de preferat existenței.
Dar, deși este absolut evident că iluzia provocată prin amestecul ambiției în întocmirea bilanțului plăcerilor, duce la un rezultat fals, cele spuse despre cunoașterea caracterului iluzoriu al obiectelor de plăcere trebuie, cu toate acestea, combătute. O eliminare din bilanțul plăcerilor vieții a tuturor sentimentelor de plăcere ce se leagă de iluzii, reale ori pretinse, ar falsifica de-a dreptul acest bilanț. Căci ambițiosul a avut în mod real bucuria ce i-au provocat-o laudele mulțimii, absolut indiferent dacă, mai târziu, el singur, sau un altul, ajunge a recunoaște caracterul iluzoriu al acestor laude. Prin aceasta senzația de plăcere pe care omul a încercat-o nu se micșorează cu nimic. Scoaterea acestor sentimente „iluzorii” din bilanțul vieții nu rectifică judecata noastră despre sentimente, ci suprimă din viață sentimentele pe care, în mod real, le-am avut.
Și de ce trebuie excluse aceste sentimente? Cel ce le are, aceluia ele îi procură plăcere; cel ce le învinge va avea parte, datorită acestei învingeri (nu datorită unui sentiment de înfumurare: cine e ca mine! ci datorită izvoarelor obiective de plăcere ce se află în învingere) de o plăcere, firește, mai spirituală, dar, de aceea, nu mai puțin valoroasă. Când se radiază sentimente din bilanțul plăcerilor, pe motiv că aceste sentimente se leagă de obiecte ce se dovedesc a fi iluzii, valoarea vieții nu mai depinde de cantitatea plăcerii, ci de calitatea ei, iar aceasta de valoarea lucrurilor care prilejuiesc plăcerea. Dar, dacă vreau să determin valoarea vieții numai după cantitatea plăcerii sau a neplăcerii pe care aceasta mi-o produce, nu-mi este îngăduit să recurg la alți factori, la factori presupuși, și doar cu ajutorul lor să determin apoi valoarea plăcerii sau a neplăcerii. Când spun: vreau să compar cantitatea de plăcere cu cantitatea de neplăcere si să văd care este mai mare, trebuie să țin seama și de cuantumul real al plăcerii și al neplăcerii, făcând cu totul abstracție de faptul dacă la temelia lor stă sau nu o iluzie. Cel ce atribuie unei plăceri ce se întemeiază pe iluzie o valoare mai redusă decât aceea pe care o atribuie unei plăceri justificată de către rațiune, acela face dependentă valoarea vieții și de alți factori decât acela pe care îl numim plăcere.
Cel ce atribuie plăcerii o valoare mai mică, fiindcă se leagă de un obiect trecător, se aseamănă fabricantului de jucării, care înscrie în registrele fabricii sale numai un sfert din totalul profitului pentru motivul că, în fabrica lui, se produc obiecte ce servesc copiilor pentru nimicuri.
Când este vorba să comparăm o cantitate de plăcere cu o cantitate de neplăcere, trebuie să facem totală abstracție de caracterul iluzoriu al obiectului anumitor plăceri.
Calea recomandată de Hartmann: examinarea rațională a cantității de plăcere și neplăcere ce ne-o oferă viața, ne-a dus, până acum, atât de departe, încât știm cum trebuie făcut calculul, știm ce trebuie să introducem pe o parte a contului și ce trebuie să introducem pe cealaltă parte. Dar cum trebuie încheiate acum aceste calcule? Este rațiunea în stare să facă și bilanțul?
Comerciantul a făcut o greșeală de calcul în contabilitatea sa, atunci când venitul calculat nu se acoperă cu totalitatea bunurilor consumate de întreprindere, plus totalitatea bunurilor ce au mai rămas de consumat. Fără îndoială că și filosoful a făcut o greșeală în judecata sa, atunci când nu poate dovedi că surplusul de plăcere, sau de neplăcere, născocit, există de fapt și în suflet.
Deocamdată nu vreau să controlez calculul ce și-l fac pesimiștii care se sprijină pe examinarea rațională a lumii; dar cel ce este pus în situația de a hotărî dacă această afacere, viața, merită sau nu a fi continuată, trebuie să afle mai întâi unde se ascunde surplusul de neplăcere calculat de acești filosofi.
Aici am atins punctul în care rațiunea nu este în stare să determine, ea singură, surplusul de plăcere sau neplăcere, ci în care rațiunea trebuie să ne arate acest surplus în viață, ca percepție. Noțiunea, ea singură, nu oferă omului realitatea. Omul poate atinge realitatea numai prin întrepătrunderea dintre noțiune și percepție (și sentimentul este percepție), întrepătrundere mijlocită de gândire (compară pag. 175 ș.u.). Comerciantul, de asemenea, va renunța la comerțul său numai după ce pierderile ce rezultă din scripte sunt confirmate și de realitate. Dacă realitatea nu confirmă scriptele, contabilul este invitat să-și revizuiască calculele. Exact în același fel va proceda și omul, când filosoful vrea să-i facă acestuia dovada că neplăcerea este cu mult mai mare decât plăcerea, iar el simte contrarul, îi va răspunde: tu te-ai înșelat în calculul tău, fă-l încă o dată. Dar dacă la un moment dat o întreprindere comercială are pierderi atât de mari încât nici un credit n-ar ajunge pentru a-i satisface pe creditori, falimentul are loc chiar și atunci când comerciantul evită să dobândească o claritate, prin ținerea de registre, despre situația afacerilor sale. Tot așa, atunci când, într-o anumită epocă a vieții unui om, cantitatea neplăcerilor sale ar fi atât de mare încât nici o speranță (credit) într-o plăcere viitoare nu-l mai poate ajuta să treacă peste durere, falimentul vieții este iminent.
Dar, cu toate acestea, numărul sinucigașilor este relativ neînsemnat față de mulțimea celor care continuă curajoși să trăiască. Numărul celor ce renunță la viață din cauza neplăcerii este foarte redus. Ce rezultă de aici? De aici rezultă: sau nu avem dreptul de a spune că suma neplăcerii este mai mare decât aceea a plăcerii, sau că, a ne continua sau nu viața, este un lucru ce nu depinde de cantitatea plăcerii sau a neplăcerii.
Pe o cale cu totul particulară, pesimismul lui Eduard v. Hartmann ajunge să declare că viața este fără valoare, fiindcă în ea predomină durerea și, cu toate acestea, el ajunge să susțină că este necesar a o parcurge. Această necesitate se datorează faptului că amintita (pag. 231) finalitate a lumii poate fi atinsă numai printr-o muncă neîncetată, pe care omul o depune cu toată abnegația. Dar, câtă vreme oamenii se mai lasă conduși de dorințele lor egoiste, sunt incapabili de o astfel de muncă dezinteresată. Ei se dedică adevăratei lor misiuni abia după ce s-au convins, prin experiență și rațiune, că plăcerile după care tânjește egoismul nu pot fi a atinse. În acest mod, pesimismul vrea să fie un izvor de abnegație. O educație bazată pe pesimism speră să nimicească egoismul prin aceea că-i arată deșertăciunea.
Prin urmare, după această concepție, strădania după plăcere își are rădăcinile în natura omului. Omul renunță la această strădanie și se îndreaptă spre țeluri superioare, numai când își dă seama de imposibilitatea împlinirii dorințelor.
Despre această concepție morală – care speră că, prin recunoașterea pesimismu¬lui, omul va ajunge să se dăruiască unor țeluri neegoiste – nu se poate spune că ar învinge egoismul, în adevăratul sens al cuvântului. După ea, idealurile morale vor fi îndeajuns de puternice pentru a pune stăpânire pe voință abia după ce omul și-a dat seama că strădania egoistă după plăcere nu duce la nici o mulțumire. Omul, al cărui egoism râvnește după strugurii plăcerii, îl găsește acri fiindcă nu poate ajunge la ei; renunță la ei și se dăruiește unei vieți dezinteresate! Idealurile morale nu sunt, după părerea pesimiștilor, îndeajuns de puternice, pentru a învinge egoismul. Ele pun stăpânire‚ însă, pe tărâmul ce li s-a eliberat prin faptul recunoașterea zădărniciei egoismului.
Când, potrivit predispozițiilor lor naturale, oamenii se străduiesc înspre plăcere, dar nu pot ajunge la ea, singurul lucru cuminte ar fi nimicirea existenței și mântuirea prin non-existență. Iar dacă suntem de părerea că purtătorul propriu-zis al durerii universale este Dumnezeu, oamenii ar trebui să-și aleagă drept misiune mântuirea lui Dumnezeu. Sinuciderea individului nu promovează atingerea acestui țel, ci, dimpotrivă, o întârzie. Căci, în mod logic, Dumnezeu i-a creat pe oameni numai ca, prin acțiunile lor, aceștia să înfăptuiască mântuirea Sa. Altfel, Creațiunea ar fi lipsită de orice finalitate. O astfel de concepție se gândește și la Finalități extraumane. La marea opera de mântuire, fiecare om trebuie să contribuie cu o muncă bine determinată. Dacă omul se sustrage de la această muncă, prin sinucidere, munca ce i-a fost rânduită lui trebuie îndeplinită de altul. Acesta trebuie să suporte, în locul lui, chinurile existenței. Și fiindcă Dumnezeu sălășluiește în fiecare ființă ca adevăratul purtător de durere, sinucigașul nu a micșorat cu nimic cantitatea durerii lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, Dumnezeu este pus în fața unei noi greutăți, aceea de a găsi un înlocuitor sinucigașului.
Toate acestea presupun că plăcerea ar fi un etalon al valoni vieții. Viața se manifestă printr-o sumă de porniri (necesități). Dacă valoarea vieții ar depinde de plăcerea sau neplăcerea pe care ea ne-o aduce, pornirile care aduc purtătorului lor un surplus de neplăcere trebuie atunci considerate ca fiind fără valoare. Să examinăm odată pornirea și plăcerea, și să vedem dacă cea dintâi poate fi măsurată cu cea de a doua. Pentru a nu trezi bănuiala că am fi de părerea că viața ar începe abia din sfera „aristocrației spirituale”, să începem cu o necesitate „pur animalică”, cu foamea.
Foamea se naște atunci când organele noastre nu mai pot funcționa potrivit naturii lor, fără a li se da în continuare substanțe alimentare. Năzuința flămândului este, înainte de toate, de a se sătura. Dacă organismul primește o cantitate de hrană atât de mare încât foamea încetează, năzuințele instinctului de hrănire au fost atinse. Plăcerea ce se leagă de saturare constă, în primul rând, din înlăturarea durerii pe care o cauzează foamea. Simplei necesități de a ne hrăni i se adaugă o altă necesitate. Prin hrănire omul nu vrea să-și restabilească doar funcțiunile sale organice, sau să lupte împotriva durerii provocată de foame, ci vrea ca actul hrănirii să fie însoțit de senzații gustative plăcute. Ba mai mult, când unui om fi este foame și nu-l mai desparte de o masă delicioasă decât jumătate de ceas, poate chiar refuza să-și strice, cu o mâncare inferioară servită imediat, plăcerea pe care i-o dă o mâncare mai bună. El are nevoie de foame pentru ca masa să-i procure plăcere deplină. Prin aceasta, foamea devine pentru om și un prilej de plăcere. Dacă am putea astâmpăra toată foamea din lume, atunci ar rezulta totalul cantității de plăcere, care trebuie atribuită prezenței în lume a necesităților de hrănire. Ar mai fi de adăugat la aceasta și plăcerea particulară spre care tind gurmanzii printr-o cultivare excesivă a nervilor gustativi.
Această cantitate de plăcere ar avea cea mai mare valoare dacă necesitățile ce stau în legătură cu plăcerea despre care este vorba ar fi satisfăcute în întregime, și dacă alături de plăcere nu ar trebui să îndurăm, în același timp, și o anumită cantitate de neplăcere.
Științele moderne ale naturii sunt de părere că natura produce mai multă viață decât poate întreține, cu alte cuvinte, ea produce și mai multă foame decât este în stare a satisface. Prisosul de viață pe care îl produce trebuie să dispară în durerile luptei pentru existență. Să admitem că, în fiecare moment al evoluției, necesitățile vieții ar fi mai mari decât mijloacele de satisfacere, și, prin aceasta, plăcerea vieții ar fi diminuată. Plăcerea vieții, existentă în mod real, nu este însă câtuși de puțin micșorată. Acolo unde are loc satisfacerea unei pofte, cantitatea corespunzătoare de plăcere este prezentă, chiar dacă în însăși ființa respectivă, sau într-o altă ființă din anturajul ei, există un suficient număr de porniri nesatisfăcute. Dar ceea ce se micșorează prin aceasta este valoarea plăcerilor vieții. Dacă necesitățile unei ființe sunt satisfăcute numai în parte, ființa respectivă are o plăcere ce corespunde numărului de necesități satisfăcute. Această plăcere are o valoare cu atât mai redusă, cu cât ea este mai mică în raport cu totalitatea exigențelor vieții din domeniul poftelor despre care vorbim. Această valoare ne-o putem reprezenta printr-o fracție al cărei numărător este plăcerea într-adevăr existentă și al cărei numitor este suma necesităților. Când numărătorul și numitorul sunt egali, fracția are valoarea 1, cu alte cuvinte când sunt satisfăcute toate necesitățile. Valoarea fracției va fi mai mare decât când bucuria prezentă într-o ființă este mai mare decât aceea pe care o comportă dorințele, poftele sale, și ea este mai mică decât 1 când cantitatea plăcerii este depășită de suma dorințelor, a poftelor. Dar, câtă vreme numărătorul are chiar și cea mai neînsemnată valoare, fracția nu se poate reduce la zero. Dacă un om și-ar face, înainte de moarte, bilanțul vieții, și-ar raporta cantitatea de plăcere ce i-a procurat-o satisfacerea unui anumit instinct, de exemplu acela al foamei, la toate cerințele pe care le comportă acest instinct în viață, s-ar putea întâmpla ca bucuria încercată să aibă numai o valoare redusă; însă fără valoare ea nu este niciodată. La aceeași cantitate de plăcere, odată cu înmulțirea necesităților unei ființe, se micșorează valoarea plăcerilor vieții. Același lucru se poate spune despre întreaga viață din natură. Cu cât numărul ființelor din natură este mai mare decât acela al ființelor care își pot satisface pe deplin pornirile, cu atât valoarea medie a plăcerilor vieții este mai mică. Atunci când nu putem spera să obținem întreaga contravaloare a polițelor, emise asupra instinctelor și plătibile în plăcerile vieții, le scontăm sub valoarea lor nominală. Dacă timp de trei zile am ce mânca, și în următoarele trei zile trebuie să flămânzesc, plăcerea din primele trei zile nu devine prin aceasta mai mică. Dar, această plăcere trebuie să mi-o reprezint apoi împărțită pe șase zile, și prin aceasta valoarea sa se micșorează, pentru instinctul meu de hrănire, la jumătate. La fel stau lucrurile cu mărimea plăcerii în raport cu gradul necesității mele. Când simt nevoia a două bucăți de pâine cu unt, și nu pot primi decât una, plăcerea avută de la o bucată are numai jumătate din valoarea pe care aș avea-o dacă, după consumare, m-aș fi săturat. Acesta este felul în care se determină în viață valoarea unei plăceri. Ea se măsoară după necesitățile vieții. Dorințele noastre sunt unitatea de măsură, iar ceea ce avem de măsurat este plăcerea. Plăcerea săturării capătă valoare numai prin faptul că există foame, și mărimea acestei valori depinde de mărimea foamei.
Cerințele neîmplinite ale vieții noastre își aruncă umbrele și asupra dorințelor satisfăcute și micșorează valoarea ceasurilor de plăcere. Putem vorbi însă și despre valoarea actuală a unui sentiment de plăcere. Această valoare este cu atât mai redusă, cu cât plăcerea este mai mică, în raport cu durata și intensitatea dorințelor noastre.
O cantitate de plăcere are pentru noi valoare deplină numai dacă durata și gradul ei de intensitate se găsesc în concordanță cu dorința noastră. O cantitate de plăcere, mai mică decât dorința noastră, diminuează valoarea plăcerii; una mai mare produce un surplus nedorit, care va fi simțit ca plăcere numai dacă reușim ca, în timp ce gustăm plăcerea, să intensificăm dorința. Dacă nu suntem în stare să intensificăm dorința în măsura în care crește plăcerea aceasta din urmă se transformă în neplăcere. Obiectul care altfel ne-ar fi satisfăcut, ne năpădește fără să vrea, și noi suferim sub povara lui. Aceasta este o dovadă că plăcerea are valoare pentru noi numai dacă putem stabili și menține o proporție între ea și dorința noastră. Prisosul de sentimente plăcute se transformă în durere. Acest lucru îl putem observa mai ales la oamenii a căror dorință după o plăcere oarecare este foarte redusă. În oamenii care au un instinct slab de hrănire, mâncarea trezește un ușor sentiment de scârbă. Rezultă și de aici că dorința este măsurătorul de valoare al plăcerii.
Pesimiștii ar putea spune: instinctul de hrănire nesatisfăcut nu aduce, în lume, numai neplăcerea ce rezultă din faptul că omul a fost privat de o bucurie, ci și o durere pozitivă, chinuri și suferințe. Ei se pot referi aici la mizeria de nespus a oamenilor încercați de grija traiului zilnic, la suma neplăcerii pe care acești o au oameni direct de pe urma faptului că le lipsesc mijloacele de trai. Iar dacă vor să-și extindă afirmația și asupra naturii extraumane, se pot referi la chinurile animalelor care flămânzesc în anumite anotimpuri, din lipsă de hrană. Pesimiștii afirmă că acest rău întrece cu mult cantitatea de plăcere ce rezultă de pe urma satisfacerii necesităților de hrănire.
Nu ne putem îndoi că am putea compara plăcerea cu neplăcerea și că am putea determina prisosul uneia față de cealaltă, așa cum facem cu câștigul și cu pierderea. Dar dacă pesimismul crede că prisosul este de partea neplăcerii și își închipuie că, din aceasta, poate trage concluzii asupra nonvalorii vieții, el comite o greșeală, fiindcă face un calcul care nu se face niciodată în viața reală.
Dorința noastră se îndreaptă, în fiecare caz aparte, către un anumit obiect. Valoarea plăcerii pe care ne-o oferă satisfacerea va fi, așa cum am văzut, cu atât mai mare, cu cât va fi mai mare cantitatea de plăcere în raport cu mărimea dorinței noastre.1 Dar tot de mărimea dorinței noastre depinde și cantitatea neplăcerii pe care trebuie să o îndurăm pentru a ajunge la plăcere. Noi nu comparăm cantitatea de neplăcere cu aceea a plăcerii, ci cu mărimea dorinței noastre. Cel ce se bucură mult de mâncare va trece cu mai multă ușurință – datorită plăcerii dintr-un viitor mai bun – peste o perioadă de foame, decât un altul, căruia îi lipsește bucuria ce o oferă satisfacerea instinctului de hrănire. Femeia care vrea să aibă un copil nu compară plăcerea ce rezultă din aceasta cu cantitatea de neplăcere ce rezultă din sarcină, din lăuzie, din îngrijirea copilului etc., ci cu dorința sa de a avea un copil.
1 Aici facem abstracție de cazul în care, prin intensificarea excesivă a plăcerii, aceasta se transformă în neplăcere.
Niciodată nu aspirăm la o plăcere abstractă, de o anumită mărime, ci la o satisfacere concretă, cu totul precisă. Când vrem să avem o plăcere care trebuie satisfăcută cu un anumit lucru sau cu un anumit sentiment, nu putem fi satisfăcuți cu un alt lucru sau cu un alt sentiment, care ne procură o plăcere de aceeași mărime. Unui om care vrea să mănânce, nu-i putem înlocui plăcerea ce i-o procură mâncarea cu o plăcere de aceeași mărime, dar care este produsă de o plimbare. Dacă dorința noastră ar năzui, într-un mod absolut general, să ajungă la o anumită cantitate de plăcere, această dorință ar trebui să amuțească de îndată ce plăcerea n-ar putea fi atinsă fără o cantitate de neplăcere care să depășească, în ceea ce privește mărimea, pe aceea a plăcerii. Dar fiindcă omul tinde să-și satisfacă dorințele pe o anumită cale, această satisfacere este însoțită de plăcere, chiar și atunci când plăcerea este obținută cu prețul unei neplăceri mult mai mari. Prin faptul că pornirile ființelor au o anumită direcție și se îndreaptă spre un țel concret, nu mai avem posibilitatea de a considera cantitatea de neplăcere, pe care o întâlnim pe calea ce duce spre acest țel, ca un factor tot atât de important. Dacă dorința este îndeajuns de puternică, așa încât să persiste, într-o măsură oarecare, și după învingerea neplăcerii, plăcerea mai poate fi gustată pe deplin. Prin urmare, dorința nu face o legătură directă între neplăcere și plăcerea atinsă, ci numai o legătură indirectă, stabilind un raport între propria sa mărime și aceea a neplăcerii. Nu este vorba să știm care este mai mare, plăcerea de atins sau neplăcerea, ci dacă dorința de a atinge țelul este sau nu mai mare decât obstacolul neplăcerii pe care o întâmpinăm. Dacă acest obstacol este mai mare decât dorința, aceasta din urmă se împotrivește inevitabilului, slăbește și încetează a mai năzui. Prin faptul că dorința urmează să fie satisfăcută într-un anumit fel, plăcerea ce stă în legătură cu ea dobândește o însemnătate care ne dă putința ca, după ce satisfacerea a avut loc, să ținem cont de cantitatea necesară de neplăcere, numai în măsura în care aceasta a micșorat dorința noastră. Dacă sunt un prieten pasionat al priveliștilor din natură, nu voi compara niciodată direct plăcerea pe care o am când privesc un peisaj de pe vârful unui munte cu neplăcerea obositoarei urcări și coborâri. Mă voi întreba, însă, dacă dorința mea de a avea o perspectivă de pe un munte, va fi îndeajuns de vie și după învingerea amintitelor greutăți. Plăcerea și neplăcerea pot fi comparate numai indirect cu ajutorul dorinței. Prin urmare, nu trebuie să ne întrebăm care prisosește, plăcerea sau neplăcerea, ci dacă voința plăcerii este îndeajuns de puternică pentru a învinge neplăcerea.
O dovadă că această afirmație este justă o constituie împrejurarea că plăcerea este mult mai prețuită atunci când trebuie dobândită printr-o mare neplăcere, decât atunci când ne cade în brațe ca un dar din ceruri. După ce suferințele și chinurile au micșorat dorințele noastre și, apoi, ținta este, cu toate acestea, atinsă, plăcerea noastră va fi în raport cu cuantumul dorinței ce a mai rămas, cu atât mai mare. Acest raport reprezintă însă, așa cum am arătat, valoarea plăcerii (compară pag. 238). O altă dovadă ne este dată prin faptul că ființele vii, inclusiv omul, își desfășoară atâta timp instinctele lor cât sunt în stare să suporte durerile și chinurile pe care le întâmpină. Și lupta pentru existență nu este decât consecința acestui fapt. Viața tinde să se dezvolte și renunță la luptă numai acela ale cărui dorințe sunt înăbușite de puterea greutăților ce îl năpădesc. Fiecare ființă vie caută atât timp hrana, până când lipsa de hrană îi distruge viața. Și nici omul nu-și face seama decât atunci când crede, (pe drept sau pe nedrept), că nu poate atinge țelurile care, după părerea sa, meritau a constitui obiectul strădaniilor sale. Dar câtă vreme mai crede că poate atinge aceste țeluri – care, după părerea sa, sunt singurele țeluri ce merită a fi atinse – luptă împotriva tuturor durerilor și chinurilor. După unii, filosofia ar trebui să trezească în om ideea că voința are un sens numai când plăcerea este mai mare decât neplăcerea. Potrivit naturii sale, omul vrea să ajungă la obiectul dorinței sale, dacă poate suporta neplăcerea ce se leagă în mod necesar de acest lucru, oricât de mare ar fi această neplăcere. Dar o astfel de filosofie ar fi greșită, fiindcă ea face dependentă voința omenească de o împrejurare (prisosul plăcerii față de neplăcere), pe care, la început, omul nu o cunoaște. Etalonul originar al voinței este dorința și dorința se realizează întotdeauna câtă vreme nu este împiedicată. Calculul pe care îl întocmește viața – nu o filosofie raționalistă –‚ când trebuie să avem în vedere, la satisfacerea unei dorințe, plăcerea și neplăcerea, îl putem compara cu următoarea situație. Dacă, la cumpărarea unei anumite cantități de mere, sunt constrâns să primesc de două ori mai multe mere rele decât bune – fiindcă vânzătorul vrea să se debaraseze de ele – nu voi ezita nici un moment de a lua cu mine merele rele dacă îmi dă mâna să stabilesc va1oarea cantității mai mici, aceea a merelor bune, atât de sus, încât să pot lua asupra mea, pe lângă prețul de cumpărare, și cheltuielile de îndepărtare a merelor rele. Din acest exemplu putem dobândi o idee despre raportul dintre cantitatea de plăcere și cantitatea de neplăcere, prilejuite de o dorință. Eu nu determin valoarea merelor bune prin aceea că scad valoarea lor din aceea a merelor rele, ci prin faptul că merele bune își păstrează totuși o valoare, cu toată prezența merelor rele.
Așa după cum atunci când consum merele bune nu țin seama de cele rele, tot așa mă dăruiesc cu totul satisfacerii unei dorințe, după ce m-am debarasat de chinurile implicate.
Chiar dacă pesimismul ar avea dreptate când afirmă că în lume există mai multă neplăcere decât plăcere, acest lucru nu ar avea nici o influență asupra voinței, căci ființele vii năzuiesc, cu toate acestea, după plăcerile ce pot fi atinse. Dovada empirică a faptului că durerea depășește bucuria ar fi în măsură, dacă într-adevăr ar fi așa, să arate miopia filosofilor care văd valoarea vieții în prisosul de plăcere (eudemonismul), dar nu ne-ar putea înfățișa voința ca fiind, în general, irațională; căci aceasta nu se îndreaptă spre un surplus de plăcere, ci spre cantitatea de plăcere ce mai rămâne după ce s-a scăzut neplăcerea. Această cantitate de plăcere nu apare însă mereu ca un țel vrednic de atins.
S-a încercat a se combate pesimismul afirmându-se că este cu neputință de a se calcula surplusul de plăcere sau de neplăcere din lume. La baza oricărui calcul stă faptul că lucrurile ce intră în calcul pot fi comparate în ceea ce privește mărimea lor. Or, fiecare neplăcere și fiecare plăcere au o anumită mărime (tărie și durată). În ceea ce privește mărimea lor, pot fi comparate, cel puțin estimativ, chiar sentimentele de plăcere de diferite feluri. Știm ce ne încântă mai mult, o țigară bună sau o glumă. Prin urmare, nu putem face nici o obiecție împotriva comparării, din punct de vedere al mărimii, a diferitelor feluri de plăcere și neplăcere. Iar cercetătorul care și-a luat sarcina să determine surplusul de plăcere sau neplăcere din lume pleacă de la premize absolut justificate. Putem arăta greșelile pesimismului, dar nu este îngăduit să avem îndoieli privind posibilitatea de a estima științific cantitatea de plăcere sau neplăcere, prin urmare în legătură cu stabilirea unui bilanț al plăcerii. Nu este just să se afirme însă că rezultatele acestui calcul ar avea vreo urmare asupra voinței omenești. Cazurile în care valoarea acțiunii noastre depinde de surplusul de plăcere sau de neplăcere sunt acelea în care obiectele asupra cărora se îndreaptă acțiunea noastră ne sunt indiferente. Dacă nu-i vorba de altceva, decât de a-mi procura, la sfârșitul muncii mele, o plăcere oarecare, printr-un joc sau printr-o conversație ușoară și îmi este cu totul indiferent ce fac în acest scop, atunci mă pot întreba: cum ajung la cel mai mare surplus de plăcere? Eu renunț, fără îndoială, la o acțiune, dacă balanța înclină în partea neplăcerii. Dacă vrem să cumpărăm unui copil o jucărie, la a1egerea ei ne gândim la aceea care îl va face copilului cea mai mare bucurie. În toate celelalte cazuri nu ne hotărâm exclusiv după bilanțul plăcerii.
Prin urmare, atunci când moraliștii pesimiști își închipuie că, prin dovada ce o fac, anume că neplăcerea există într-o măsură mai mare decât plăcerea, pregătesc terenul pentru o participare dezinteresată la munca de promovare a culturii, ei nu au în vedere că, potrivit naturii sale, voința omenească nu se lasă influențată de această cunoștință. Strădania oamenilor se îndreaptă spre cantitatea de satisfacție ce rezultă după ce toate dificultățile au fost învinse. Speranța de a atinge această satisfacție constituie temelia activității omenești. Munca fiecăruia și întreaga muncă de promovare a culturii izvorăște din această speranță. Etica pesimistă crede că trebuie să vorbească despre goana după noroc ca despre un lucru de nerealizat, pentru ca omul să se consacre propriu-ziselor sale datorii morale. Dar aceste datorii morale nu sunt altceva decât concrete porniri naturale și imbolduri spirituale; omul năzuiește la satisfacerea lor, cu toată neplăcerea pe care ar întâmpina-o. Așadar, goana după fericire, pe care pesimistul vrea s-o nimicească, nici nu există. Omul își îndeplinește, însă, datoriile pe care le are de îndeplinit, fiindcă, potrivit naturii sale, el vrea să le îndeplinească, atunci când le-a recunoscut într-adevăr esența. Etica pesimistă afirmă că omul se poate dedica în viață îndatoririlor pe care el le recunoaște ca atare, abia după ce a renunțat la strădania după plăcere. Dar nici o etică nu poate născoci vreodată alte îndatoriri în viață decât acelea de a satisface dorințele omului și de a împlini idealurile sale morale. Nici o etică nu poate răpi omului plăcerea ce se leagă de împlinirea dorințelor sale. Pesimistul spune: nu năzui după plăcere, căci nu o poți atinge niciodată; năzuiește după ceea ce recunoști ca fiind datorie a ta. La aceasta se poate răspunde: acesta este modul de a fi al omului, și dacă se afirmă că omul năzuiește numai după fericire, aceasta nu este decât o născocire a unei filosofii care umblă pe căi greșite. Omul năzuiește să ajungă la satisfacerea dorințelor nutrite de ființa sa și are în vedere obiectele concrete ale năzuințelor sale, nu o „fericire” abstractă; iar împlinirea lor este pentru el o plăcere. Când etica pesimistă cere ca oamenii să nu tindă după plăcere, ci după atingerea celor ce recunosc drept datorie a lor în viață, ea pretinde un lucru care coincide cu ceea ce omul vrea, potrivit naturii sale. Pentru a fi moral, nu este necesar ca omul să fie mai întâi întors pe dos de filosofie; nu este necesar ca acesta să se lepede, mai întâi, de natura sa. Moralitatea constă din strădania după un țel pe care l-am recunoscut ca fiind îndreptățit; a urmări acest țel, este un lucru ce se află în natura ființei omenești, câtă vreme dorința nu este paralizată de o neplăcere ce se leagă de împlinirea ei. Și aceasta este esența oricărei voințe adevărate. Etica nu se întemeiază pe nimicirea oricărei strădanii după plăcere, pentru ca ideile abstracte și anemice să-și poată instaura domnia lor acolo unde nu li se opune o dorință puternică după plăcerile vieții, ci pe o voință puternică și susținută de intuiții ideale, o voință care își atinge ținta chiar dacă drumul îi este plin de spini.
Idealurile morale izvorăsc din fantezia morală a omului. Ele se înfăptuiesc atunci când omul le dorește atât de puternic, încât poate învinge durerile și chinurile. Ele sunt intuițiile sale, mobilurile de acțiune, care pun în mișcare spiritul său; el le vrea fiindcă în făptuirea lor este cea mai înaltă plăcere a sa. Omul nu are nevoie ca, mai întâi, etica să-i interzică să năzuiască plăcerea, pentru ca apoi să-i poruncească ceea ce trebuie să năzuiască. El se va strădui să ajungă la idealuri morale, de îndată ce fantezia sa morală este destul de activă, pentru a-i inspira intuițiile care să furnizeze voinței sale tăria necesară de a învinge obstacolele care se află în organismul său, lucru care, deseori, este însoțit de o neplăcere inerentă.
Cel ce năzuiește spre idealuri mai înalte o face fiindcă aceste idealuri constituie conținutul ființei sale, și înfăptuirea lor îi procură o plăcere față de care plăcerea ce rezultă din satisfacerea pornirilor obișnuite înseamnă foarte puțin. Idealiștii se dăruiesc spiritual transpunerii idealurilor lor în realitate.
Cel ce vrea să nimicească plăcerea ce rezultă din satisfacerea dorințelor omenești, trebuie să facă mai întâi din om un sclav, care nu acționează fiindcă vrea, ci fiindcă trebuie. Căci obținerea a ceea ce vrem ne face plăcere. Ceea ce numim bine, nu este ceea ce trebuie omul să facă, ci ceea ce vrea el să facă, atunci când aduce în deplină manifestare întreaga și adevărata natură omenească. Cel ce nu recunoaște acest lucru, trebuie să alunge din om ceea ce vrea acesta și să-i prescrie din afară un nou conținut de voință.
Omul acordă o valoare împlinirii unei dorințe, fiindcă ea izvorăște din ființa sa. Cele atinse își au valoarea lor, fiindcă au fost voite. Dacă se neagă valoarea țelurilor pe care și le pune voința umană ca atare, atunci țelurile care au valoare trebuie luate din ceva ce nu vrea omul.
Etica bazată pe pesimism izvorăște din nesocotirea fanteziei morale. Voința poate fi confundată cu o intensă dorință după plăcere, numai de către acela care nu crede că spiritul individual al omului își poate fixa el însuși conținutul strădaniilor sale. Omul lipsit de fantezie nu creează idei morale. Unui asemenea om trebuie să i se dea aceste idei. Desigur că el năzuiește să-și satisfacă poftele inferioare, dar de aceasta se îngrijește natura fizică. Dezvoltării omului întreg îi mai aparțin însă și dorințele ce izvorăsc din spirit. Numai când suntem de părere că omul nu are asemenea dorințe, se poate afirma că trebuie să le primească din afară. Atunci avem și dreptul să spunem că el este obligat să facă ceea ce nu vrea. Orice morală care pretinde omului să-și înăbușe voința pentru a împlini o datorie pe care nu o vrea, nu ține socoteală de omul întreg, ci de un om căruia îl lipsește orice capacitate de a avea vreo dorință spirituală. Pentru omul care a parcurs o evoluție armonioasă, așa-numitele idei ale binelui nu se găsesc în afara, ci în interiorul sferei ființei sale. Acțiunea morală nu constă din nimicirea unei voințe proprii și unilaterale, ci dintr-o dezvoltare deplină a naturii omenești. Cel ce crede că idealurile morale nu pot fi atinse decât atunci când omul nimicește în sine voința individuală, nu știe că aceste idealuri sunt tot atât de dorite de om ca și satisfacerea așa-numitelor porniri animalice.
Nu se poate tăgădui că aceste concepții caracterizatele mai sus pot fi ușor răstălmăcite. Oamenilor lipsiți de maturitatea necesară și fără fantezie morală, le place să vadă în instinctele naturii lor imperfecte conținutul deplin al omului și resping toate ideile morale pe care nu le-au produs ei, pentru a-și putea „trăi viața” nestingheriți. Firește că ceea ce este just pentru omul pe deplin evoluat, nu este just pentru omul semi-evoluat. Cel care mai are nevoie de educație pentru a ajunge până acolo încât natura sa morală să perforeze găoacea pasiunilor inferioare, este un om de la care nu se poate pretinde ceea ce este valabil pentru un om matur. Aici, însă, n-am vrut să arătăm ceea ce trebuie să dobândească omul neevoluat, ci ceea ce se află în natura omului matur. Căci trebuia să se facă dovada că libertatea este cu putință; dar libertatea nu ni se arată în acțiunile izvorâte dintr-o necesitate senzorială ori sufletească, ci în acțiuni susținute de intuiții spirituale.
Omul ajuns astfel la deplina maturitate își determină el însuși valoarea. El nu năzuiește să ajungă la plăcerea pe care i-o oferă în dar natura sau Creatorul și nu îndeplinește o datorie abstractă, pe care o recunoaște ca atare după ce s-a debarasat de strădania după plăcere. El acționează așa cum vrea, adică în conformitate cu intuițiile sale etice; și în realizarea celor pe care le vrea, el vede adevărata plăcere a vieții sale. El determină valoarea vieții după raportul ce se stabilește între realizare și strădanie. Morala care înlocuiește voința cu simpla poruncă, înclinarea cu simpla datorie, determină valoarea omului după raportul ce se stabilește între ceea ce îi impune datoria și ceea ce împlinește omul. Ea îl măsoară pe om după un criteriu ce se află în afara ființei sale. Concepția dezvoltată aici îl îndrumă pe om spre propria sa ființă. Ea recunoaște ca valoare adevărată a vieții numai ceea ce consideră omul ca atare, după măsura vrerii sale. Ea acceptă tot atât de puțin o valoare a vieții ce nu a fost recunoscută de individ, pe cât de puțin acceptă o finalitate a vieții ce nu izvorăște din acesta. Ea vede în individ, privit sub unghiul ființei sale multilaterale, pe propriul său stăpân și propriul său apreciator.
Adaos la noua ediție (1918). Cele prezentate în acest capitol pot fi greșit interpretate dacă ținem neapărat la următoarea obiecție aparentă: voința omului, ca atare, este ceva lipsit de rațiune, absurd; trebuie să i se arate această absurditate și omul va recunoaște că țelul strădaniilor etice ar trebui să constea dintr-o totală eliberare de voință. O astfel de obiecție aparentă mi-a fost făcută de o personalitate competentă [Nota 56], care mi-a spus că misiunea filosofilor este de a face ceea ce, în absența gândirii, au neglijat a face animalele și majoritatea oamenilor: un bilanț real al vieții. Cu toate acestea, cel ce face această obiecție nu își dă seama de problema principală: dacă vrem ca libertatea să devină o realitate, voința din natura omenească trebuie purtată de gândirea intuitivă. Rezultă însă, totodată, că voința poate fi determinată și de altceva decât de intuiție, dar moralitatea și valoarea sa rezultă numai din realizarea liberă a intuițiilor, realizare ce izvorăște din ființa omului. Individualismul etic este capabil să prezinte moralitatea în toată demnitatea ei, căci el nu este de părerea că adevărata moralitate constă într-un acord exterior, pe care l-am stabili între voință și o normă oarecare, ci din ceea ce ia naștere din om, atunci când voința morală devine o parte constitutivă a ființei sale integrale, așa încât a săvârși o imoralitate înseamnă pentru el o ciuntire, o schilodire a ființei sale.
