Dintre variatele curente ce străbat viața spirituală a omenirii, atenția noastră este reținută de un curent ce se caracterizează prin aceea că îndepărtează noțiunea de scop din domeniile cărora ea nu le aparține. Finalitatea este o anumită modalitate în desfășurarea fenomenelor. Despre finalitate putem vorbi, în adevăratul înțeles al cuvântului, numai atunci când lucrurile nu se petrec, ca în cazul raportului dintre cauză și efect, când un fenomen anterior determină un fenomen de mai târziu, ci invers, adică atunci când un fenomen ulterior acționează determinant asupra unui fenomen anterior. Deocamdată acest lucru îl întâlnim numai în acțiunile omenești. Omul săvârșește o acțiune pe care și-o reprezintă dinainte și se lasă determinat în acțiunea sa de această reprezentare. Elementul ulterior – acțiunea – acționează cu ajutorul reprezentării asupra elementului anterior, asupra omului care acționează. Dar, pentru stabilirea raportului de finalitate, această cale indirectă prin reprezentare este absolut necesară.
Într-un proces care se compune din cauză și efect trebuie să deosebim percepția de noțiune. Percepția cauzei premerge percepției efectului; cauza și efectul ar rămâne, în conștiența noastră, pur și simplu una lângă alta, dacă nu le-am putea lega una de alta prin noțiunile lor corespunzătoare. Percepția efectului poate urma întotdeauna numai după aceea a cauzei. Dacă vrem ca efectul să aibă o influență reală asupra cauzei, trebuie să recurgem neapărat la factorul conceptual. Căci factorul perceptibil al efectului nici nu există înaintea cauzei. Cel ce afirmă că floarea ar fi scopul rădăcinii, deci că floarea ar avea influență asupra rădăcinii, o poate face numai despre acel factor al florii, pe care îl constată la aceasta cu ajutorul gândirii sale. Căci pe vremea când se formau rădăcinile, factorul perceptibil al florii nu avea încă nici o existență. Pentru a putea vorbi despre finalitate nu e suficient să stabilim numai o regulă, un raport conceptual între un fenomen ulterior și unul anterior, ci noțiunea (legea) efectului trebuie să influențeze cauza în mod real, printr-un proces perceptibil. Dar o asemenea influență perceptibilă a unei noțiuni asupra unui lucru oarecare, poate fi observată numai în acțiunile omenești. Așadar, noțiunea finalității nu se poate aplica decât aici. Conștiența naivă, care pune preț numai pe lucrurile perceptibile, căută – așa cum am arătat adeseori – realități perceptibile și acolo unde nu putem găsi decât realități conceptuale. În fenomenele perceptibile, ea caută înlănțuiri perceptibile și, dacă nu le poate afla, și le închipuie în acestea. Noțiunea scopului, așa cum o întâlnim în acțiunea subiectivă a omului, este un element potrivit pentru astfel de înlănțuiri închipuite. Omul naiv știe cum face un lucru și, din aceasta, trage concluzia că natura procedează la fel. În înlănțuirile pur conceptuale din natură, el nu vede numai forțe invizibile, ci și scopuri reale imperceptibile. Omul își alcătuiește uneltele în conformitate cu un scop; pentru realistul naiv, Creatorul zidește organismele după aceeași rețetă. Această falsă noțiune a finalității dispare din știință numai în mod treptat. În filosofie, ea produce o dezordine destul de gravă încă și astăzi. Oamenii se întreabă aici de finalitatea extrauniversală a universului, de determinarea (deci și de scopul) extrauman al omului, etc.
Exceptând acțiunea omenească, monismul respinge noțiunea finalității în toate domeniile. El caută legi naturale, dar nu finalități naturale. Finalitățile naturale sunt ipoteze arbitrare, întocmai ca forțele imperceptibile (pag. 189 ș.u.). Dar, din punctul de vedere al monismului, tot ca ipoteze nejustificate trebuie socotite și scopurile pe care nu și le propune omul însuși în viață. O acțiune capătă un conținut de finalitate abia prin om, căci finalitatea la naștere prin realizarea unei idei. În sens realist, însă, ideea devine activă numai în om. De aceea viața omenească are doar țelul și determinarea pe care le-o dă omul. La întrebarea: care este menirea omului în viață?, monismul nu poate răspunde decât: aceea pe care și-o pune în față el însuși. Menirea mea în lume nu este dinainte determinată, ci este întotdeauna aceea pe care mi-o aleg eu însumi. Eu nu-mi parcurg viața pe un itinerar dinainte stabilit.
Ideile pot fi realizate ca finalitate numai de către oameni. Prin urmare, este inadmisibil a vorbi despre încorporarea ideilor în istorie. Expresii ca aceasta: „istoria este evoluția omului spre libertate” [Nota 48], sau realizarea ordinii morale a lumii etc., din punct de vedere monist nu au nici un temei.
Susținătorii finalității își închipuie că odată cu această concepție trebuie să renunțe numaidecât la orice ordine și armonie a lumii. Putem auzi, de pildă, pe Robert Hamerling [Nota 49 («Atomistica voinței», vol. II, pag. 201): „Atât timp cât există porniri în natură, este o nebunie a tăgădui finalitățile din ea”.
„Așa cum conformația unui organ al corpului omenesc nu este determinată de vreo idee a acestui organ, ce plutește în aer, ci de raportul său față de tot, față de corpul de care aparține acest organ, tot așa conformația tuturor ființelor din natură, fie ele plante, animale sau oameni, nu este determinată și condiționată de vreo idee a acestora ce plutește în aer, ci de principiul plăsmuitor de formă al unui tot mai mare, de un principiu care se manifestă și modelează ca finalitate întreaga natură”. Iar la pagina 191 din același volum: „Teoria finalității afirmă numai că, în ciuda tuturor incomodităților și nenumăratelor chinuri ale acestei vieți creaturale, în creațiunile și în evoluțiile naturii este prezentă, în mod evident, o finalitate superioară și un plan superior – un plan și o finalitate însă care se realizează numai în cadrul legilor naturii și nu într-o lume de basm, în care vieții nu i-ar sta în față moartea, devenirea n-ar avea în fața sa pieirea cu toate treptele intermediare – mai mult sau mai puțin plăcute – dar care, în nici un caz, nu pot fi evitate.
Găsesc destul de caraghios faptul că potrivnicii finalismului opun unei lumi de minuni ale finalității, așa cum le întâlnim în toate domeniile naturii, niște grămezi de gunoaie, cu greu adunate, de nonfinalități presupuse sau reale, totale sau parțiale”.
Ce se numește aici finalitate? O concordanță de percepții spre un tot. Dar, fiindcă la baza tuturor percepțiilor stau legi (idei) pe care le aflăm cu ajutorul gândirii, concordanța de finalitate a părților constitutive dintr-un tot perceptibil nu este decât o concordanță ideală a părților constitutive ale unui tot ideal ce stă la temelia acestui tot perceptibil. Afirmația că animalul sau omul nu este determinat de o idee ce plutește în aer, este o expresie nepotrivită, și este suficient a rectifica această expresie, pentru ca ea să-și piardă, de la sine, caracterul ei absurd. Desigur, animalul nu este determinat de o idee ce plutește în aer, ci de o idee ce este înnăscută și care constituie entitatea sa legică. Tocmai fiindcă ideea nu se găsește în afara lucrului, ci înăuntrul acestuia și acționează ca fiind ființa acestuia, nu se poate vorbi de finalitate. Tocmai cel ce neagă că ființele naturii sunt determinate din afară (indiferent că ideea plutește în aer sau că există în afara creaturii, în spiritul unui Creator universal), trebuie să admită că aceste ființe nu sunt determinate din exterior, ca finalitate și după un anumit plan, ci sunt determinate din interior, în mod cauzal și după anumite legi. Eu construiesc în sens de finalitate o mașină numai atunci când stabilesc între piesele sale o legătură, pe care ele nu o au de la natură. Finalitatea acestei construcții constă din faptul că am pus la temelia mașinii, ca idee, felul ei de a funcționa. Prin aceasta mașina a devenit un obiect de percepție cu ideea corespunzătoare. Asemenea ființe sunt și ființele naturii. Cel ce crede că un lucru cuprinde în sine o finalitate numai fiindcă este construit după anumite legi, poate folosi această denumire tot atât de bine și pentru ființele naturii. Numai că această finalitate nu trebuie confundată cu aceea a acțiunii subiective a omului. Pentru a putea vorbi de finalitate este absolut necesar ca factorul cauzal ce acționează să fie o noțiune și anume aceea a efectului. Dar nicăieri nu putem descoperi în natură noțiuni care să aibă funcția de cauză; noțiunea ni se înfățișează întotdeauna numai ca o corelație ideală de la cauză la efect. Cauzele există în natură numai sub formă de percepții.
Dualismul poate vorbi despre finalitățile universale și despre finalitățile naturii. Acolo unde percepția noastră identifică o legătură normativă de la cauză la efect, dualismul poate presupune că noi vedem numai oglindirea unei legături, în care ființa absolută a lumii și-a realizat finalitățile sale. Pentru monism, odată cu absoluta ființă, universală, inaccesibilă experienței și care poate fi concepută numai ipotetic, cade și temeiul acceptării finalităților universale și naturale.
Adaos la noua ediție (1918). Reflectând imparțial asupra celor de mai sus, nu vom mai putea ajunge la concluzia că, neadmițând finalitatea în acțiunile extra-umane, autorul acestei expuneri ar adopta punctul de vedere al gânditorilor care abandonează această idee doar pentru a-și crea posibilitatea de a concepe tot ceea ce se găsește în afara acțiunii omenești – și apoi chiar și pe aceasta – numai ca fenomen natural. De această primejdie ne ocrotește și împrejurarea că, în această carte, procesul de gândire este prezentat ca un proces spiritual pur. Dacă ideea finalității este respinsă aici și în ceea ce privește lumea spirituală ce se află în afara acțiunii omenești, aceasta se datorează faptului că în această lume spirituală ni se revelează un principiu superior finalității ce se realizează în omenire. Și dacă despre determinarea de finalitate a genului uman, concepută după modelul unei finalități omenești, s-a vorbit ca despre o idee greșită, am vrut să spunem că omul particular își pune în față finalități și că din aceste finalități se compune rezultatul activității totale a omenirii. Față de componentele sale – finalitățile omenești – acest rezultat este atunci o realitate superioară.
