Aici voi reda, în esență, ceea ce am spus într-un fel de „prefață” la prima ediție a acestei cărți. Fiindcă aceste gânduri se referă mai mult la dispoziția de gândire ,din care am scris această carte cu douăzeci și cinci de ani în urmă, decât la însuși conținutul ei, le pun de această dată aici doar ca „apendice”. N-aș vrea să le las cu totul la o parte, fiindcă există părerea că scrierile mele de știință spirituală, apărute mai târziu, m-ar obliga să suprim ceva din scrierile mele anterioare.
În epoca noastră, adevărul poate fi găsit numai în adâncurile ființei omenești 1. Dintre cele două căi de care ne vorbea Schiller:
„Adevărul îl căutăm amândoi, tu afară în viață, eu înăuntru
În inimă, și, astfel, desigur, îl va găsi fiecare.
Dacă ochiul este sănătos, el Îl va întâlni în afară pe Creator;
Dacă inima este sănătoasă, atunci desigur în interior ea va oglindi lumea”
omul din prezent se va folosi mai ales de cea de a doua. Un adevăr care ne vine din afară poartă întotdeauna pecetea nesiguranței. Noi suntem dispuși să credem numai în adevărul care apare în interiorul fiecăruia dintre noi.
1 Aici am suprimat numai chiar primele fraze din introducerea primei ediții, care mi s-au părut astăzi a fi fără nici o importanță. Dar ceea ce s-a spus în restul acestei introduceri, găsesc că este necesar a se spune și în prezent, cu toată mentalitatea oamenilor de științe ale naturii din ziua de astăzi, ba am putea spune că acest lucru este necesar tocmai datorită acestei mentalități.
Numai adevărul ne poate aduce siguranță în dezvoltarea forțelor noastre individuale. Cel ce este chinuit de îndoieli are forțele paralizate. Într-o lume pe care o găsește enigmatică, el nu poate afla nici o țintă pentru munca sa de creație.
Nu vrem numai să credem, vrem să știm. Credința pretinde recunoașterea unor adevăruri pe care nu le cunoaștem în întregime. Dar ființa noastră individuală se împotrivește la tot ceea ce nu cunoaștem în întregime, fiindcă ea vrea să trăiască totul în interiorul său cel mai adânc. Pe noi numai știința ne mulțumește, pentru că ea nu se supune normelor exterioare, ci izvorăște din viața lăuntrică a personalității.
Noi nu vrem nici o astfel de știință care s-a modelat, o dată pentru totdeauna, după regulile încremenite ale didacticii, și s-a păstrat într-un compendiu valabil pentru toate timpurile. Fiecare dintre noi se simte îndreptățit să ia ca punct de plecare experiențele sale imediate, trăirile sale directe pentru ca, de aici, să se ridice la cunoașterea întregului univers. Noi tindem, fiecare în felul său, spre o știință sigură.
Teoriile noastre științifice nu mai trebuie să aibă o astfel de conformație, încât să trezească sentimentul că acceptarea lor ar fi problema unei constrângeri necondiționate. Nici unul dintre noi n-ar mai putea da unei lucrări științifice titlul pe care îl dăduse altădată Fichte: „Lămuriri clare ca lumina soarelui, pentru marele public, asupra esenței propriu-zise a celei mai noi filosofii. O încercare de a-i constrânge pe cititori la înțelegere”. Astăzi nimeni nu trebuie constrâns la înțelegere. De la cel ce nu se simte impulsionat spre o concepție printr-o necesitate deosebită, individuală, de la acela nu pretindem nici acceptare și nici adeziune. Astăzi, nici pe nevârstnici, nici pe copii, nu vrem să-i îndopăm cu cunoștințe, ci încercăm a le dezvolta facultățile pentru ca să nu mai fie nevoie să fie constrânși la înțelegere, ci pentru ca ei să voiască a înțelege.
Eu nu mă dăruiesc nici unei iluzii în ceea ce privește această caracteristică a epocii mele. Știu în cât de mare măsură se desfășoară viața după anumite tipare, lipsite de individualitate. Dar știu tot atât de bine că mulți dintre contemporanii mei încearcă să-și orânduiască viața în sensul pe care l-am arătat aici. Lor aș vrea să le dedic această scriere. Ea nu va vorbi despre „singura cale posibilă” ce duce la adevăr, ci va relata despre acea cale pe care a mers un om căruia adevărul îi este un lucru de mare preț.
Această scriere ne conduce mai întâi în domenii mai abstracte, în care gândurile trebuie să îmbrace contururi precise, pentru a putea ajunge la puncte sigure. Dar, din domeniul noțiunilor aride, cititorul va fi călăuzit și în viața concretă. Sunt cu totul de părere că, dacă vrea să trăiască existența sub toate aspectele ei, omul trebuie să se ridice și în domeniul eteric al noțiunilor. Cel ce se poate bucura de viață numai cu simțurile, nu cunoaște deliciile ei. Învățații orientali îi lăsau pe discipoli să ducă, ani de-a rândul, o viață de renunțări și asceză, înainte de a le fi împărtășit ceea ce știau ei înșiși. Occidentul nu mai pretinde, pentru a conferi cuiva știința, nici exerciții de smerenie și nici ascetism. Dar, în schimb, cere ca omul să aibă bunăvoința de a se sustrage, pentru un timp scurt, impresiilor directe ale vieții și să intre în lumea gândurilor pure.
Domeniile vieții sunt numeroase. Pentru fiecare domeniu se dezvoltă o știință aparte. Dar viața însăși este o unitate și cu cât științele se străduiesc mai mult să aprofundeze domeniile particulare ale vieții, cu atât mai mult se îndepărtează de înțelegerea unității vii a universului. Trebuie să existe o știință care caută, în științele speciale, elementele pentru a-l conduce din nou pe om spre plenitudinea vieții. Cercetătorii specializați ai științelor vor să dobândească, prin cunoștințele lor, o conștientă despre lume și despre fenomenele din ea; în această scriere am urmărit un țel filosofic: știința trebuie să devină ea însăși organică și vie. Științele speciale sunt trepte premergătoare ale științei spre care se tinde aici. O situație asemănătoare domnește în arte. Compozitorul lucrează pe temeiul științei compunerii. Aceasta din urmă este o totalitate de cunoștințe, a căror însușire este o condiție necesară pentru a compune. În compoziții, legile științei compunerii sunt puse în slujba vieții, în slujba realității faptice. Exact în același sens este filosofia o artă. Toți filosofii adevărați erau artiști ai noțiunilor. Pentru ei, ideile oamenilor erau material de artă, iar metodele științifice erau tehnica artistică. Prin aceasta, gândirea abstractă dobândește viață individuală, concretă. Ideile devin forțe de viață. Atunci nu avem numai o știință despre lucruri, ci știința devine un organism real, un organism stăpân pe sine însuși. Conștienta noastră activă, reală, s-a ridicat deasupra unei simple preluări pasive a adevărurilor.
Cum se comportă filosofia ca artă față de libertatea omului, ce este această libertate, și dacă am ajuns să ne împărtășim din ea, sau putem ajunge la acest lucru: iată problema fundamentală a scrierii mele. Toate celelalte expuneri științifice au fost făcute numai pentru ca, în cele din urmă, să aruncăm și mai multă lumină asupra unei probleme care, după părerea mea, prezintă cea mai mare importanță pentru om. În aceste pagini vrem să dăm o „filosofie a libertății”.
Toată știința n-ar fi decât satisfacerea unei curiozități inutile, dacă ea nu ar tinde spre mărirea valorii existenței personalității omenești. Științele își primesc adevărata lor valoare abia atunci când sunt în stare să prezinte importanța umană a rezultatelor lor. Scopul final al individului nu poate fi înnobilarea unei singure facultăți sufletești, ci dezvoltarea tuturor aptitudinilor ce sălășluiesc latent în noi. Cunoașterea are valoare numai prin aceea că ea contribuie la dezvoltarea multilaterală a întregii naturi omenești.
De aceea, această scriere nu concepe raporturile dintre știință și viață în sensul că omul trebuie să-și pună forțele în slujba ideii și să se plece în fața ei, ci în sensul că ia în stăpânire lumea ideilor, pentru a le folosi la realizarea țelurilor sale omenești, care le depășesc pe cele pur științifice.
Ideea trebuie trăită; altfel, cădem sub sclavia ei.
