Ceva ca un văl tainic este așternut asupra felului cum, în culturile antice, își satisfăceau nevoile lor spirituale cei care năzuiau spre о viață religioasă și de cunoaștere mai profundă decât cea pe care о puteau oferi religiile populare. Dacă mergem pe urmele satisfacerii unor asemenea cerințe, ajungem în bezna unor culte enigmatice. Orice personalitate care găsește о asemenea satisfacere se sustrage pentru о vreme observației noastre. Vedem mai întâi cum religiile populare nu-i pot da ceea ce caută inima sa. Ea recunoaște Zeii, dar știe că marile enigme ale existenței nu se dezvăluie în concepțiile obișnuite despre zei. О asemenea personalitate caută înțelepciunea, pe саrе о păzește cu grijă о comunitate de înțelepți-preoți. Ea caută la această comunitate un refugiu pentru sufletul său năzuitor. Dacă înțelepții găsesc că este matură, о conduc – într-un mod care scapă privirii celui din afară – din treaptă în treaptă, spre о înțelegere superioară. Ceea ce se petrece acum cu ea rămâne ascuns celor neinițiați. Pentru о vreme ea pare sustrasă cu totul din lumea pământească și transpusă într-o lume tainică. – și când este redată luminii zilei, înaintea noastră se află о altă personalitate, complet schimbată. О personalitate care nu găsește cuvinte destul de înalte pentru a exprima cât de important a fost pentru ea ceea ce a trăit. Are impresia, și nu numai în sens figurat, ci și în sensul unei foarte înalte realități, că a trecut prin moarte și s-а deșteptat la о viață nouă, superioară. Și este convinsă că cine n-a trăit ceva asemănător nu-i poate înțelege corect cuvintele.
Este vorba de persoanele inițiate în misterii, în acel tainic conținut sapiențial, care era refuzat poporului și care arunca lumină asupra celor mai înalte probleme. Alături de religia populară exista această „tainică” religie a celor aleși. Originea ei se pierde pentru privirea noastră istorică în negura originii popoarelor. О aflăm pretutindeni la vechile popoare, în măsura în care putem dobândi о înțelegere а acestor lucruri. Înțelepții acestor popoare vorbesc cu cea mai mare venerație despre misterii. — Ce era învăluit în ele? Și ce dezvăluiau ele celui inițiat?
Caracterul enigmatic al apariției lor sporește când afli că, în același timp, misteriile erau considerate de antici drept ceva primejdios. Drumul spre tainele existenței ducea printr-o lume plină de grozăvii. Și vai de cel care voia, nevrednic fiind, să ajungă la ele. – Nu exista о crimă mai mare decât „a trăda” unui neinițiat tainele. „Trădătorul” era pedepsit cu moartea și confiscarea bunurilor. Se știe că poetul Eschil a fost acuzat de a fi adus pe scenă câte ceva din misterii. El a putut scăpa de moarte numai prin refugiul la altarul lui Dionysos și prin confirmarea juridică a faptului că nu era inițiat.
Este elocvent, dar și echivoc, ceea ce spun anticii despre aceste taine. Inițiatul este convins că el păcătuiește spunând ceea ce știe și că, de asemenea, neinițiatul păcătuiește ascultând. Plutarh vorbește despre groaza celor ce aspirau la inițiere și aseamănă starea acestora cu pregătirea pentru moarte. Inițierile trebuiau să fie precedate de un regim de viață deosebit. Acesta era în așa fel alcătuit, încât să aducă viața simțurilor sub stăpânirea spiritului. Posturile, viața solitară, mortificările și anumite exerciții spirituale trebuiau să slujească atingerii acestui țel. Lucrurile de care omul se atașează în viața obișnuită trebuiau să-și piardă pentru el orice valoare. Întreaga lui viață senzorială și afectivă trebuia să capete о altă direcție. — Nu te poți îndoi de sensul unor asemenea exerciții și probe. Înțelepciunea de care urma să aibă parte viitorul inițiat putea vădi о bună înrâurire asupra sufletului său numai dacă mai înainte el își transformase lumea senzorială inferioară. Era introdus în viața spiritului. Trebuia să privească о lume superioară. Fără exerciții și probe anterioare el nu putea intra în nici о relație cu ea. Această relație era esențialul. Cine vrea să gândească în mod corect asupra acestor lucruri trebuie să aibă experiența realităților intime ale vieții cognitive. El trebuie să simtă că există două feluri de raportări, foarte deosebite între ele, la ceea ce oferă cunoașterea supremă. – Mai întâi, pentru om este reală lumea care-l înconjoară. El îi pipăie, îi aude și îi vede procesele. О numește reală pentru că о percepe cu simțurile sale. Și cugetă asupra ei pentru a-și lămuri corelațiile ei. – Dimpotrivă, ceea ce se înalță în sufletul său nu este la început pentru el, în același sens, о realitate. Sunt doar „simple” gânduri și idei. În ele vede cel mult imagini ale realității senzoriale. Ele însele n-au nici о realitate. Căci nu le poți pipăi; nu le poți auzi și vedea.
Mai există și un alt raport față de lume. Cine se cramponează de felul de realitate pe care tocmai l-am descris cu greu va înțelege acest raport. Pentru anumiți oameni, el survine într-unul din momentele vieții lor. Pentru ei, întregul raport față de lume se răstoarnă. Ei consideră cu adevărat reale plăsmuirile care apar în viața spirituală a sufletului lor. Iar celor auzite, pipăite și văzute prin simțuri le atribuie doar о realitate de un fel inferior. Ei știu că nu pot dovedi ceea ce spun. Știu că pot doar povesti despre noile lor experiențe. Și că, prin povestirile lor, se situează față de ceilalți la fel ca văzătorul care-i vorbește orbului din naștere despre percepțiile sale vizuale. Ei își comunică trăirile lăuntrice cu încrederea că în jurul lor există alții, al căror ochi spiritual [Obs. 4], ce-i drept, este încă închis, dar a căror înțelegere bazată pe gândire poate fi înlesnită prin forța celor comunicate. Căci ei cred în omenire și vor să fie deschizători de ochi spirituali. Ei pot doar să ofere fructele pe care însuși spiritul lor le-а cules; dacă și celălalt le vede sau nu, aceasta depinde de faptul că el are sau nu puterea de a înțelege cele văzute de un ochi spiritual. – În om este ceva care mai întâi îl împiedică să vadă cu ochiul spiritual. La început, existența sa nu vizează deloc acest lucru. El este ceea ce îl fac să fie simțirile sale, iar rațiunea sa este doar tălmăcitorul și judecătorul simțurilor sale. Aceste simțuri și-ar împlini prost misiunea lor, dacă nu s-ar întemeia pe fidelitatea și siguranța mărturiilor lor. Ar fi un ochi rău acela care n-ar susține, din punctul său de vedere, realitatea absolută a percepțiilor sale vizuale. În ceea ce-l privește, ochiul are dreptate. Și nu-și pierde dreptatea sa nici prin ochiul spiritual. Acest ochi spiritual nu face decât să ne ajute a privi într-o lumină superioară lucrurile ochiului sensibil. Nu vom contesta nimic din ceea ce a văzut ochiul sensibil. Din cele văzute radiază însă о strălucire nouă, pe care înainte n-o vedeam. Și știm atunci că, la început, am văzut doar о realitate inferioară. Aceeași realitate о vedem și de acum înainte; о vedem însă scăldată în ceva superior, în spirit. Acum este important să percepem și să simțim ceea ce vedem. Cine are simțiri și sentimente vii numai pentru cele senzoriale, acela vede în cele superioare о fata morgana, о „simplă” plăsmuire a fanteziei. Căci sentimentele sale sunt orientate numai spre cele senzoriale. Apucă în gol, dacă vrea să prindă plăsmuirile spiritului. Acestea se retrag din fața lui, atunci când vrea să le atingă. Sunt doar „simple” gânduri. El le gândește; nu trăiește în ele. Pentru el sunt simple imagini, mai nereale decât niște vise fugare. Când el le opune realitatea sa, acestea i se înfățișează ca niște plăsmuiri de spumă; dispar în fața realității masive, solid construită în sine, despre care îi comunică simțurile sale. – Alta este situația cu cel care și-a modificat senzațiile și sentimentele față de realitate. Pentru el această realitate și-a pierdut stabilitatea absolută, valoarea necondiționată. Simțurile și sentimentele sale nu trebuie să se tocească. Ele încep însă a se îndoi de autoritatea lor necondiționată; lasă spațiu liber pentru altceva. Lumea spiritului începe să însuflețească acest spațiu.
Aici rezidă о posibilitate care poate fi îngrozitoare. Este aceea ca omul să-și piardă senzațiile și sentimentele pentru realitatea nemijlocită fără ca alta nouă să se deschidă în fața lui. E ca și cum ar pluti în gol. El se simte ca și cum ar fi murit. Vechile valori s-au năruit, dar nu i s-au arătat altele noi. Atunci, pentru el lumea și omul nu mai există. – Aceasta nu este însă doar о simplă posibilitate. Pentru oricine vrea să ajungă la cunoașterea superioară, ea devine odată realitate. El ajunge acolo unde spiritul îi declară că orice viață este moarte. El nu mai este atunci în lume. El este dedesubtul lumii – pe tărâmul de jos. El săvârșește coborârea în infern. Ferice de ei dacă acum nu se scufundă. Căci înaintea lui se deschide о nouă lume. Nu are decât să dispară sau să stea în fața lui însuși ca om nou, transformat. În cazul din urmă, în fața lui stă un soare nou, un pământ nou. Pentru el întreaga lume s-а născut din nou din focul spiritual.
Așa descriu inițiații ceea ce au făcut misteriile din ei. Menip povestește că s-ar fi dus la Babilon ca să fie condus în infern, apoi a fost adus înapoi de către urmașii lui Zoroastru. El spune că în călătoriile sale ar fi înotat prin apa cea mare; că ar fi trecut prin foc și gheață. Aflăm de la myști că s-ar fi înspăimântat la vederea sabiei trase și că atunci a curs sânge. Asemenea cuvinte le înțelegem dacă știm locurile de trecere de la cunoașterea inferioară la cea superioară. Am simțit noi înșine cum orice materie solidă, cum toate cele sensibile s-au topit devenind apă; am pierdut de sub picioare orice teren sigur. Tot ceea ce înainte simțisem ca viu fusese ucis. Cum trece sabia prin trupul cald, așa a trecut spiritul prin întreaga viață senzorială; am văzut curgând sângele lumii sensibile.
Dar s-а ivit о nouă viață. Ne-am înălțat din lumea de jos. Despre aceasta ne vorbește oratorul Aristide. „Credeam că-l ating pe Zeu, că-i simt apropierea și eram între veghe și somn; spiritul meu era nespus de ușor, așa cum niciun om, care nu este «inițiat», n-o poate spune și-nțelege.” Această nouă existență nu este supusă legilor vieții inferioare. Trecerea și devenirea n-o ating. Se poate vorbi mult despre veșnicie; acela care nu înțelege prin veșnicie ceea ce descriu unii, după coborârea lor în infern, acela rostește „vorbe goale”. Inițiații au о concepție nouă despre viață și moarte. Abia acum consideră ei că sunt îndreptățiți să vorbească despre nemurire. Ei știu că cel care se referă la aceasta, fără cunoașterea acelora care vorbesc despre nemurire ca inițiați, spune despre ea ceva ce nu pricepe. Neinițiatul atribuie nemurirea unui lucru supus legilor devenirii și trecerii, – Myștii nu voiau să dobândească doar о simplă convingere despre veșnicia sâmburelui vieții. În concepția misteriilor о asemenea convingere nu ar fi avut nici о valoare. Căci, potrivit unei asemenea interpretări, în neinițiat veșnicul nu există deloc în chip viu. Dacă ar vorbi despre ceva veșnic, ar vorbi despre un nimic. Ceea ce caută myștii este mai degrabă acest veșnic însuși. Mai întâi ei trebuie să deștepte în ei veșnicul; de-abia apoi pot să vorbească despre ei. De aceea, pentru ei, are о realitate deplină asprul cuvânt al lui Platon că cel neinițiat se cufundă în mlaștină [Obs. 5]; și că în veșnicie pătrunde doar acela care a trăit о viață mistică. Numai astfel pot fi înțelese cuvintele acestui fragment din Sofocle: „O, de trei ori fericiți sunt acei muritori care după ce au contemplat aceste misterii au plecat la Hades; numai ei vor putea trăi acolo; pentru ceilalți totul va fi suferință.”
Vorbind despre misterii, nu descriem deci niște primejdii? Nu i se răpește oare fericirea, un bun al vieții de cel mai mare preț celui condus la poarta infernului? Înspăimântătoare este responsabilitatea cu care te încarci. Și totuși: ne este oare îngăduit să ne sustragem acestei responsabilități? Acestea erau întrebările pe care avea să și le pună inițiatul. El era de părere că simțirea comună se raportează la știința sa, precum întunericul la lumină. În acest întuneric sălășluiește însă о fericire nevinovată. Părerea myștilor era că în această fericire nu ai voie să te amesteci în mod nechibzuit. Căci се-ar fi fost dacă mystul și-ar fi „trădat” taina? Ar fi rostit cuvinte, nimic altceva decât cuvinte. Nicăieri senzațiile și sentimentele n-ar fi putut extrage din aceste cuvinte spiritul. Pentru aceasta ar fi fost nevoie de о pregătire, de exerciții și probe, de о transformare totală în viața simțirilor. Fără toate acestea, ascultătorul ar fi fost aruncat în nimicnicie, în neant. I s-ar fi luat ceea ce era fericirea lui; și nu i s-ar fi putut da în schimb nimic. Ba chiar nici nu i s-ar fi putut lua ceva. Căci viața lui senzorială nu putea fi schimbată prin simple cuvinte. El ar fi putut simți, ar fi putut trăi drept realitate numai lucrurile percepute de simțurile sale. Nu i s-ar fi putut da decât о presimțire îngrozitoare, de natură să distrugă viața. О asemenea faptă ar fi trebuit considerată crimă. Acest lucru nu mai poate fi pe deplin valabil pentru felul în care este dobândită astăzi cunoașterea spirituală. Aceasta poate fi conceptual înțeleasă, deoarece omenirea modernă are о capacitate de a forma concepte, care lipsea celei antice. Astăzi pot exista oameni cu о cunoaștere a lumii spirituale dobândită prin trăire proprie; și față-n față cu ei pot sta alții, care înțeleg rațional cele trăite de cei dintâi. Înainte, omenirea nu avea о asemenea capacitate de a forma concepte.
Înțelepciunea misteriilor este aidoma unei plante de seră, care trebuie îngrijită cu cea mai mare atenție în izolare. Cine о transpune în ambianța concepțiilor cotidiene о expune unui suflu de viață în care ea nu se poate dezvolta. Judecata caustică a logicii și mentalității științifice moderne о distruge. Să ne dezbărăm deci pentru о vreme de întreaga educație, pe care ne-au făcut-o microscopul, telescopul și felul de gândire al științelor naturii; să ne curățăm mâinile neîndemânatice, care s-au ocupat prea mult cu disecții și experimentări, ca să putem păși în templul curat al misteriilor. Pentru aceasta avem nevoie de candoare adevărată.
Pentru myst importantă este în primul rând dispoziția cu care el se apropie de ceea ce simte ca fiind Prea-înaltul, răspunsul la întrebările-enigmă ale existenței. Tocmai în vremea noastră, când oamenii vor să accepte drept cunoaștere numai pe cea grosolan-științifică, este greu de crezut că în lucrurile superioare contează dispoziția sufletească. Cunoașterea devine astfel о chestiune intimă a personalității. Dar așa și este ea pentru myst. Spuneți-i cuiva dezlegarea enigmei lumii! Dați-i-o de-а gata! Mystul va găsi că totul este vorbă goală, dacă personalitatea nu privește corect această dezlegare. Această rezolvare nu-i nimic; ea dispare, dacă simțirea nu este cuprinsă de acel foc deosebit, care este necesar. Îți iese în cale Divinitatea! Ea este totul sau nimic. Este nimic, când о întâmpini cu dispoziția pe care о ai pentru lucrurile de toate zilele. Este totul, când ești pregătit, dispus sufletește pentru ea. Ceea ce ea este pentru sine e un lucru care nu te privește; dacă ea te lasă cum ești sau dacă face din tine un alt om: iată ce contează. Aceasta depinde însă exclusiv de tine. Prin educație, prin dezvoltarea celor mai intime forțe ale personalității trebuia să te fi pregătit, pentru ca în tine să se aprindă, să se descătușeze ceea ce poate face Divinitatea. Este vorba de felul în care primești ce ți se oferă. Plutarh ne-а vorbit despre această educație; el ne-а povestit despre salutul pe care mystul îl adresează Divinității ce-i apare înainte: „Căci Zeul salută deopotrivă pe oricare dintre noi, care se apropie de ei, îl salută prin: «Cunoaște-te pe tine însuți», ceea ce nu este, desigur, cu nimic mai prejos decât salutul obișnuit: «te salut». La aceasta răspundem însă Divinității cu cuvintele: «Tu ești», aducându-i astfel salutul ființării, ca salut adevărat, originar și singurul ce i se cuvine. – Căci aici noi nu avem, de fapt, nici о contribuție la această existență, ci orice natură muritoare, aflându-se la mijloc, între naștere și dispariție, arată din sine însăși doar о aparență, о slabă și nesigură imagine; dacă încercăm acum s-о cuprindem cu rațiunea, se întâmplă precum cu apa comprimată puternic, care îngheață prin presiune și comprimare, nimicind ceea ce este cuprins în ea; căci alergând după reprezentarea mult prea clară a unei ființe supuse hazardului și schimbării, rațiunea se rătăcește ba în originea acesteia, ba în pieirea ei și nu poate deloc să cuprindă permanentul sau ceea ce într-adevăr ființează. Căci, potrivit imaginii folosite de Heraclit, nu te poți scălda de două ori în același val și la fel de puțin poți surprinde о ființă muritoare de două ori în aceeași stare, întrucât ea se distruge prin violența și rapiditatea mișcării și iarăși se-mpreună; apare și dispare; se apropie și se depărtează. Astfel, ceea ce devine nu poate ajunge niciodată la ființa adevărată, deoarece nașterea nu încetează niciodată, nu are momente de întrerupere, ci încă în sămânță începe schimbarea, în timp ce se plăsmuiește un embrion, apoi un copil, apoi un tânăr, un bărbat, un bătrân și un moșneag, necontenit distrugându-se primele nașteri și vârste prin cele următoare. Este de aceea ridicol să ne temem de о singură moarte, de vreme ce am și murit și murim în atâtea feluri. Căci, cum spune Heraclit, nu numai că moartea focului înseamnă nașterea aerului, iar moartea aerului este nașterea apei, putem percepe acest lucru și mai limpede la omul însuși; bărbatul puternic moare când devine un moșneag, tânărul, în vreme ce devine bărbat, băiețandrul moare în timp ce devine tânăr, copilul, în timp ce devine băiețandru. Cele de ieri sunt moarte în cele de azi, cele de azi mor în cele de mâine; nici unul nu rămâne sau nu este ceva unic, ci devenim multe, în timp ce materia își face de lucru împrejurul unei imagini, unei forme comune. Căci, dacă am fi mereu aceiași, cum am afla acum plăcere în alte lucruri decât cele dinainte, cum am putea iubi și urî lucruri contradictorii, cum le-am putea admira și apoi defăima, cum am putea să rostim alte lucruri și să ne dăruim altor pasiuni dacă n-am lua și о altă înfățișare, dacă n-am primi alte forme și alte simțuri? Căci, fără schimbare, nu se poate trece într-o altă stare, iar cel care se schimbă nu mai este același; dar dacă el nu este același, atunci nici nu mai este și pur și simplu se transformă din cel dintâi, devenind un altul. Necunoscând adevărata realitate, eram induși în eroare de percepția senzorială, care ne făcea să luăm simpla aparență drept acea adevărată realitate” (Plutarh, Despre „EI” la Delfi, 17 și 18).
Plutarh vorbește adeseori despre sine ca despre un inițiat. Ceea ce ne descrie el aici este condiția vieții de myst. Omul ajunge la о înțelepciune, cu ajutorul căreia spiritul reușește să-și dea seama în primul rând de caracterul iluzoriu al vieții senzoriale. Tot ceea ce senzorialitatea consideră drept existență, drept realitate este cufundat în fluxul devenirii. Și așa cum se întâmplă aceasta cu toate celelalte lucruri ale lumii, tot așa se întâmplă și cu omul însuși. Pentru ochiul său spiritual dispare el însuși; totalitatea sa se descompune în părți, în fenomene trecătoare. Nașterea și moartea își pierd importanța lor excepțională; ele devin momente ale apariției și trecerii, ca și toate celelalte evenimente ale vieții. Prea-înaltul nu poate fi găsit în ceea ce ține de devenire și trecere. El poate fi căutat doar în ceea ce este într-adevăr permanent, în ceea ce privește înapoi spre trecut și înainte spre viitor. A găsi acest ceva care privește înapoi și înainte este о treaptă superioară de cunoaștere. Este spiritul care se revelează în și prin senzorial. El nu are nimic de-а face cu devenirea senzorială. El nu apare și nu trece la fel ca fenomenele senzoriale. În cel care trăiește doar în lumea simțurilor acest spirit există ca realitate ascunsă; cine reușește să-și dea seama de caracterul iluzoriu al lumii simțurilor are în sine acest spirit ca realitate evidentă. Cine ajunge la о astfel de cunoaștere a adăugat ființei sale un nou mădular. Cu el s-a petrecut ceva asemănător plantei, care avea la început doar frunze verzi, pentru ca apoi să dea la iveală о floare colorată. Desigur, forțele care au făcut să apară floarea zăceau ascunse în plantă încă înainte de acest moment, dar ele au devenit realitate abia odată cu această apariție a florii. Tot astfel forțele divin-spirituale zac ascunse în omul care trăiește doar prin simțuri și abia în myst devin ele realitate evidentă. În aceasta constă transformarea care s-а petrecut cu mystul. Prin evoluția sa, el a adăugat ceva nou lumii care exista înainte. Lumea simțurilor a făcut din el un om senzorial și l-а lăsat apoi să se descurce singur. Natura și-a împlinit astfel misiunea. Ceea ce ea însăși poate face cu forțele active în om este epuizat. Dar aceste forțe nu sunt încă epuizate. Ele zac ca vrăjite în omul pur natural și-și așteaptă eliberarea. Nu se pot elibera singure; ele dispar în neant, dacă omul nu pune stăpânire pe ele pentru a le dezvolta mai departe; dacă nu trezește la adevărata existentă ceea ce zace ascuns în el. – Natura evoluează de la treptele cele mai imperfecte la cele desăvârșite. De la ceea ce este neînsuflețit, printr-o lungă succesiune ea conduce ființele prin toate formele de existență vie până la omul sensibil. Acesta deschide ochii în condiția sa de ființă sensibilă și se percepe ca ființă sensibil-reală, schimbătoare. El mai resimte încă în sine și forțele din care s-а născut această natură senzorială a sa. Aceste forțe nu sunt elementul schimbător, întrucât din ele s-а născut acest element. Omul le poartă în sine ca semn că în el trăiește mai mult decât percepe el senzorial. Ceea ce poate deveni prin ele încă nu există. Omul simte că în el se aprinde ceva, care a creat totul, inclusiv pe el însuși; și simte că acest ceva va fi ceea ce îl va înaripa spre о activitate creatoare superioară. Acesta este în el, a fost înaintea făpturii sale sensibile și va fi și după dispariția acesteia. Omul a devenit prin acesta, dar lui îi este îngăduit să-l cuprindă și să ia el însuși parte la activitatea creatoare a acestuia. Asemenea sentimente trăiesc în myst după inițiere. El a simțit veșnicul, Divinul. Fapta lui trebuie să devină о verigă a creației acestui Divin. Lui îi este îngăduit să-și spună: am descoperit în mine un „Eu” superior, dar acest ,,Eu” se întinde dincolo de hotarele devenirii mele sensibile; a existat înaintea nașterii mele, va exista după moartea mea. Acest „Eu” a creat din veșnicie și va crea în veșnicie. Personalitatea mea senzorială este о creație a acestui „Eu”. Dar el m-а cuprins în sine; el creează în mine; sunt о parte din el. Ceea ce creez de acum înainte este ceva superior față de elementul sensibil. Personalitatea mea este doar un instrument pentru această forță creatoare, pentru acest Divin din mine. Mystul a trecut astfel prin experiența îndumnezeirii sale.
Forța care se aprindea astfel în ei era numită de myști adevăratul lor spirit. Ei erau creațiile acestui spirit. Ca și când о nouă ființă ar fi pătruns în ei luându-le în stăpânire organele, așa li se părea a fi starea lor. О entitate, о ființă era ceea ce se afla între ei, ca personalități senzoriale, și forța cosmică atotstăpânitoare, adică Divinitatea. Acest adevărat spirit al său era ceea ce căuta mystul. El își spunea: am devenit om în sânul marii naturi. Dar natura nu și-a desăvârșit opera. Această desăvârșire eu însumi trebuie s-о iau asupră-mi. N-o pot face însă în imperiul grosolan al naturii, căreia îi aparține și personalitatea mea senzorială. Ceea ce se poate dezvolta pe acest tărâm, s-а dezvoltat. De aceea trebuie să ies din acest tărâm. Trebuie să construiesc în continuare în împărăția spiritelor, din punctul în care s-а oprit natura. Trebuie să creez în mine о atmosferă vitală, care nu poate fi găsită în natura exterioară. Această atmosferă vitală era pregătită pentru myști în templele de misterii. Acolo erau deșteptate forțele latente din ei; acolo erau ele transformate în forțe superioare, creatoare, în naturi-spirit. Această transformare era un proces delicat, care nu putea suporta aerul aspru al zilei. Dar de îndată ce acest proces se împlinea, omul devenea prin el о stâncă ce-și avea temeiul în elementul veșnic și putea înfrunta orice furtună. Dar el nu avea voie să creadă că ar putea împărtăși nemijlocit și altora cele trăite de ei [Obs. 6].
Plutarh spune că în misterii „pot fi găsite cele mai multe informații și interpretări în legătură cu adevărata natură a daimonilor”. Iar de la Cicero aflăm că, în misterii, „dacă ele sunt explicate și li se redă sensul, se cunoaște mai mult natura lucrurilor decât aceea a zeilor” (Plutarh: Despre decadența oracolelor, și Cicero: Despre natura zeilor). Din asemenea afirmații se vede clar că, în legătură cu natura lucrurilor, cunoaștem explicații superioare celor pe care le putea da religia populară. Vedem astfel că daimonii, adică entitățile spirituale, și zeii înșiși aveau nevoie de о explicație. Se mergea, prin urmare, înapoi spre niște entități de о natură mai înaltă decât daimonii și zeii. Astfel de lucruri se aflau în esența înțelepciunii misteriilor. Poporul reprezenta zeii și daimonii în tablouri, al căror conținut era luat în întregime din lumea senzorial-reală. Cel care pătrunsese esența veșnicului nu trebuia să-și piardă încrederea în veșnicia unor asemenea zei! Cum putea Zeus, în reprezentarea populară, să fie ceva veșnic, când el avea însușirile unei ființe trecătoare? – Un lucru le era limpede myștilor: omul ajunge altfel la reprezentarea despre zei decât la reprezentarea despre alte lucruri. Un obiect al lumii exterioare mă obligă să-mi fac о reprezentare foarte precisă despre ei. Dimpotrivă, plăsmuirea reprezentărilor despre zei are ceva liber, ba chiar arbitrar. Lipsește constrângerea lumii exterioare. Reflectând, ne dăm seama că, prin zei, ne reprezentăm ceva, pentru care nu există nici un control exterior. Omul ajunge astfel într-o nesiguranță logică. El începe să se simtă pe sine însuși ca fiind creatorul zeilor săi. Ba chiar se întreabă: cum să trec, în lumea reprezentărilor mele, dincolo de realitatea fizică? Asemenea gânduri trebuiau să-l frământe pe myst. Pentru ei se ridicau aici îndoieli îndreptățite. Își spunea, poate: să privim toate reprezentările despre zei. Nu seamănă ele cu făpturile pe care le întâlnim în lumea simțurilor? Nu și le-a creat oare omul îndepărtând sau adăugând mental una sau alta din însușirile esenței lumii simțurilor? Sălbaticul, care îndrăgește vânătoarea, își creează un cer în care au loc cele mai strălucite vânători ale zeilor, iar grecul transpune în Olimpul său zei, ale căror modele existau în binecunoscuta realitate grecească.
La acest fapt, filosoful Xenofan (575-480 î.Hr.) se referă cu о logică riguroasă. Știm că filosofii greci antici erau în întregime dependenți de înțelepciunea misteriilor. Acest lucru poate fi dovedit într-un mod aparte pornind de la Heraclit. De aceea, ceea ce spune Xenofan poate fi luat fără rezervă drept convingere a unui myst. Se spune:
„Ci muritorii își închipuie că zeii se nasc și ei, că au îmbrăcăminte, glas și înfățișare ca ale lor. Dacă boii și caii și leii ar avea mâini, sau dacă, cu mâinile, ar ști să deseneze și să plăsmuiască precum oamenii, caii și-ar desena chipuri de zei asemenea cailor, boii asemenea boilor, și le-ar face trupuri așa cum fiecare din ei își are trupul.”*
* Xenofan, Fragment 14,15, trad, de D.M. Pippidi, în Filozofia greacă până la Platon, vol.I, partea a 2-a, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 197 (n. trad.)
О asemenea gândire îl poate face pe om sceptic față de orice element divin. El poate respinge plăsmuirile despre Zei, recunoscând drept realitate doar ceea ce îl constrâng percepțiile sale senzoriale să recunoască. Mystul nu a devenit însă un asemenea sceptic. El a înțeles că acest sceptic este aidoma unei plante care-și spune: floarea mea colorată este lipsită de valoare și zadarnică, căci eu sunt desăvârșită prin frunzele mele verzi; ceea ce adaug acestora este doar pentru о strălucire înșelătoare. Dar tot atât de puțin se putea opri mystul la zeii creați astfel, la zeii populari. Dacă planta ar putea gândi, ar înțelege că forțele care au creat frunzele verzi sunt exact cele care trebuie să creeze floarea colorată. Și ea nu ar conteni să cerceteze înseși aceste forțe, spre a le vedea. Tot astfel se raporta mystul la zeii populari. El nu-i tăgăduia, nu-i socotea zadarnici; dar știa că sunt creați de către om. Aceleași forțe naturale, același element divin care creează în natură, creează și în myst. Și în el produc reprezentările despre zei. El vrea să privească această forță plăsmuitoare de Zei. Ea nu seamănă cu zeii populari; este ceva superior. La acest lucru se referă și Xenofan:
„Unul e Zeul, între zei și oameni cel mai mare,
nici la chip, nici la minte asemenea muritorilor.”*
* Op.cit,. Fragment 23, p.198 (n.trad.).
Acest Dumnezeu era și Dumnezeul misteriilor. L-am putea numi un „Dumnezeu ascuns”. Căci nicăieri – se putea crede — nu ar fi de găsit pentru omul pur senzorial. Îndreaptă-ți privirile în afară, spre lucruri; nu vei găsi nimic divin. Încordează-ți intelectul; poți înțelege după ce legi apar și trec lucrurile; dar nici intelectul nu-ți va arăta ceva divin. Îmbibă-ți fantezia cu sentimente religioase; poți plăsmui imagini despre ființe pe care să le consideri zei, dar intelectul tău ți le va spulbera, căci îți va dovedi că tu singur le-ai creat și ai împrumutat materialul pentru ele din lumea simțurilor. Câtă vreme cercetezi ca om al intelectului lucrurile din jurul tău, trebuie să fii ateu. Căci pentru simțurile tale și pentru intelectul care-ți explică percepțiile senzoriale, Dumnezeu nu există. În lume, Dumnezeu este ca vrăjit și, ca să-l găsești, ai nevoie de propria lui forță. Această forță va trebui s-o trezești în tine. Acestea sunt învățăturile pe care le primea un vechi candidat la inițiere. Și acum pentru el începea marea dramă cosmică, în care era înghițit de viu. Această dramă nu consta în nimic altceva decât în eliberarea Dumnezeului vrăjit. Unde este Dumnezeu? Aceasta era întrebarea care-i stătea mystului pe suflet. Dumnezeu nu există, dar există natura. În natură va trebui găsit. În ea și-a aflat mormântul său de vrajă. Mystul înțelege într-un sens superior că Dumnezeu este iubirea. Căci Dumnezeu a dus această iubire la extrem. S-а dăruit pe sine însuși într-o nesfârșită iubire; s-а revărsat; s-а risipit în multitudinea lucrurilor din natură; acestea trăiesc, iar el nu trăiește în ele. El odihnește în ele. El trăiește în om. Și omul poate trăi în sine experiența vieții lui Dumnezeu. Dacă vrea să-l afle prin cunoaștere, omul trebuie să elibereze prin creație această cunoaștere. – Omul privește acum în sine. Divinul lucrează în sufletul său ca о tainică forță creatoare, încă lipsită de existență. În acest suflet există un lăcaș în care Divinul vrăjit poate iarăși să învie. Sufletul este mama, care din natură poate zămisli Divinul. Dacă sufletul este fecundat de către natură, el va naște un element divin. Acesta se va naște din cununia sufletului cu natura. El nu mai este acum un Divin „ascuns”, ci unul revelat. El are viață, о viață perceptibilă, care se desfășoară printre oameni. Este spiritul eliberat din vrajă în omenesc, vlăstarul Divinului vrăjit. El nu este, desigur, Dumnezeu cel Mare, care a fost, este și va fi; dar poate fi totuși luat într-un anumit sens drept revelație a acestuia. Tatăl rămâne liniștit în cele tainice; pentru om, Fiul s-а născut din propriul său suflet. Cunoașterea mistică este astfel un fenomen real în procesul cosmic. Este о naștere a unui vlăstar divin. Este un fenomen tot atât de real ca orice alt fenomen al naturii, doar că pe о treaptă superioară. Aceasta este marea taină a mystului, că el însuși îl izbăvește prin creație pe vlăstarul său divin, pregătindu-se însă mai întâi spre а-l și recunoaște pe acest vlăstar divin creat de el. Celui care nu este myst îi lipsește simțământul în legătură cu Tatăl acestui vlăstar. Căci acest Tată odihnește vrăjit. Vlăstarul pare născut în chip feciorelnic. Sufletul pare să-l fi născut fără să fi fost fecundat. Toate celelalte nașteri ale lui sunt zămislite din lumea simțurilor. Aici, pe tatăl îl vezi și-l pipăi. El are viață senzorială. Doar vlăstarul divin a fost zămislit de însuși veșnicul, ascunsul Dumnezeu-Tată.
