Gândirea marcată de științele naturii a influențat profund viața spirituală modernă. Este din ce în ce mai greu să vorbești despre nevoile spirituale, despre „viața sufletului”, fără a te confrunta cu reprezentările și cunoștințele naturalist-științifice. Desigur există încă mulți oameni care-și satisfac aceste trebuințe fără a îngădui ca viața lor spirituală să fie tulburată de curentul impus de științele naturii. Cei care simt însă pulsul timpului nu pot aparține acestei categorii. Mințile își însușesc cu iuțeală crescândă ideile bazate pe cunoașterea naturii, iar inimile se supun, chiar dacă fără prea mult zel, chiar dacă, adeseori, fără curaj și cu șovăire. Nu e vorba doar de numărul celor care sunt câștigați, ci de faptul că gândirii științifice îi este inerentă о forță care-i insuflă celui care о cercetează convingerea că această gândire conține ceva, pe lângă care о concepție actuală despre lume nu poate trece fără să se îmbogățească cu impresii de mare importanță. Anumite neajunsuri ale acestei gândiri obligă la о îndreptățită respingere a unora din reprezentările ei. Nu poți rămâne însă prizonierul unei asemenea atitudini într-o epocă în care cercuri largi se interesează de acest mod de gândire și sunt atrase de el ca de о putere magică. Nu se schimbă nimic prin faptul că diferite personalități înțeleg că știința adevărată a depășit „de mult” prin ea însăși ,,știința plată despre forță și materie” a materialismului. Mult mai demni de luat în considerație par să fie cei care declară cu îndrăzneală: reprezentările științifice sunt cele pe care trebuie construită și о nouă religie. Chiar dacă asemenea oameni îi apar celui care cunoaște interesele spirituale mai adânci ale omenirii ca fiind plați și superficiali, el trebuie totuși să țină seama de ei; căci spre ei se îndreaptă atenția prezentului și există temeiuri de a considera că în viitorul cel mai apropiat se vor bucura de tot mai multă atenție. Și mai sunt unii care trebuie luați în considerație, și anume cei care au rămas cu interesele inimii lor în urma celor ale minții lor. Aceștia sunt cei cărora puterea lor de înțelegere nu le permite să se sustragă reprezentărilor științifice. Ei sunt striviți sub greutatea argumentelor. Dar nevoile religioase ale sufletului lor nu pot fi satisfăcute de aceste reprezentări, care dau și о perspectivă prea dezolantă. Trebuie oare ca sufletul omenesc să se extazieze în fața culmilor Frumosului, Adevărului și Binelui, pentru ca de fiecare dată, la sfârșit, să fie aruncat în neființă ca un balon de spumă umflat de creierul material? Este о senzație care apasă asupra multora ca un coșmar. Dar și reprezentările științifice apasă asupra lor, impunându-li-se cu о puternică forță autoritară. Asemenea oameni, atât timp cât pot s-о facă, par a fi orbi în fața conflictului din sufletul lor. Ba chiar se consolează spunând că, în asemenea lucruri, sufletului omenesc i-ar fi refuzată о claritate deplină. Ei gândesc științific, câtă vreme le-о cer experiența simțurilor și logica rațiunii; ei își păstrează însă simțămintele lor religioase dobândite prin educație și rămân, cu cea mai mare plăcere, într-o obscuritate care le încețoșează mintea în legătură cu acele lucruri. Nu au curajul să răzbată spre clarificare.
Nu mai încape astfel nicio îndoială: modul de gândire naturalist-științific este cea mai puternică forță din viața spirituală a epocii moderne. Iar cine vorbește despre interesele spirituale ale omenirii nu are voie să treacă nepăsător pe lângă acest fel de gândire. Dar tot atât de neîndoios este și faptul că modul în care această gândire satisface în primul rând nevoile spirituale este superficial și plat. Ar fi dezolant dacă acest mod ar fi cel corect. Sau n-ar fi oare umilitor, dacă ar trebui să fii de acord cu cineva care spune: „Gândul este о formă a forței. Mergem cu ajutorul aceleiași forțe cu care gândim. Omul este un organism care transformă diferite forme ale forței în forță a gândului, un organism pe care îl menținem în activitate cu ajutorul a ceea ce numim «hrană» și cu ajutorul căruia producem ceea ce numim gânduri. Ce proces chimic minunat este acela care a putut să transforme о simplă cantitate de hrană în divina tragedie a unui Hamlet!”? Aceste lucruri sunt scrise într-o broșură a lui Robert G. Ingersoll [Obs. 1] care poartă titlul Amurgul modern al zeilor. Faptul că asemenea gânduri, atunci când sunt exprimate de unul sau de altul, pot găsi în afară un slab ecou este absolut indiferent. Important este că nenumărați oameni se văd constrânși prin felul de gândire științific să se situeze față de fenomenele lumii în sensul frazelor de mai sus, chiar dacă lor li se pare că n-o fac.
Aceste lucruri ar fi desigur dezolante, dacă însăși știința naturii ar constrânge la mărturisirea de credință, pe саrе о propovăduiesc mulți din profeții ei mai noi. Cel mai dezolant ar fi pentru cel pe care conținutul acestei științe a naturii l-а condus la convingerea că pe tărâmul naturii modul ei de gândire este valabil, metodele ei sunt de nezdruncinat. Căci un asemenea om trebuie să-și spună: oamenii n-au decât să se certe încă mult în legătură cu tot felul de probleme; pot fi scrise tomuri peste tomuri, pot fi adunate observații peste observații în legătură cu „lupta pentru existență” și lipsa ei de importanță, în legătură cu „atotputernicia” sau „neputința” „selecției naturale” [Obs. 2]: științele naturii însele se mișcă într-o direcție care, în cadrul anumitor granițe, trebuie să găsească adeziune într-un grad tot mai înalt.
Sunt însă cerințele științelor naturii într-adevăr acelea de care vorbesc câțiva din reprezentanții lor? Că nu sunt, о demonstrează însăși comportarea acestor reprezentanți. Această comportare a lor în domeniul propriu nu este asemenea cu cea pe care mulți о descriu și о reclamă pentru alte domenii. Sau ar fi realizat oare vreodată Darwin și Ernst Haeckel marile lor descoperiri pe tărâmul evoluției vieții dacă, în loc să observe viața și structura ființelor vii, s-ar fi închis în laborator ca să facă experiențe chimice pe о bucată de țesut tăiată dintr-un organism? Ar fi putut Lyell să-și reprezinte evoluția scoarței Pământului, dacă n-ar fi cercetat straturile Pământului și conținutul lor, ci s-ar fi mărginit să examineze nenumărate pietre după proprietățile lor chimice? Să mergem dar într-adevăr pe urmele acestor cercetători, care se vădesc figuri monumentale în evoluția modernă a științei! Ne vom comporta deci în domeniile superioare ale vieții spirituale așa cum s-au comportat ei în câmpul observării naturii. Nu vom crede deci că a fost sesizată esența „divinei” tragedii a lui Hamlet atunci când se spune: un minunat proces chimic a transformat о cantitate de hrană în această tragedie. Vom crede acest lucru tot atât de puțin ca un cercetător oarecare al naturii care ar putea crede cu toata seriozitatea ca a înțeles rolul căldurii în evoluția Pământului, dacă i-a studiat acțiunea asupra sulfului în retorta chimică. El nu încearcă să înțeleagă structura creierului omenesc luând о bucățică din cap și analizând felul cum acționează asupra ei un alcalin, ci întrebându-se cum s-а format el în decursul evoluției din organele vietăților inferioare.
Totuși este adevărat: cel care cercetează esența spiritului are doar de învățat de la științele naturii. Doar că el trebuie s-о facă într-adevăr așa cum о fac acestea. Nu numai că nu are voie să se lase indus în eroare de ceea ce vor să-i prescrie anumiți reprezentanți ai științelor naturii. El trebuie să cerceteze în domeniul spiritual așa cum cercetează ei în cel fizic; nu trebuie să preia însă părerile pe care aceștia, derutați de însuși felul lor de a gândi, și le formează într-un mod pur fizic despre lumea spirituală.
Procedezi în sensul științelor naturii numai dacă analizezi evoluția spirituală a omului tot atât de nepărtinitor ca cercetătorul naturii care observă lumea senzorială. Ești condus atunci, fără îndoială, pe tărâmul vieții spirituale, spre un mod de cercetare care se deosebește de cel pur naturalist-științific așa cum cel geologic se deosebește de cel pur fizic, așa cum analiza evoluției vieții se deosebește de studierea legilor pur chimice. Ești condus spre metode superioare care, ce-i drept, nu pot fi cele naturalist-științifice, dar care totuși sunt alcătuite pe de-a-ntregul în spiritul acestora. În felul acesta, unele concepții unilaterale ale cercetării naturii vor putea fi modificate sau corectate de un alt punct de vedere, ceea ce înseamnă doar о continuare a științelor naturii; nu se păcătuiește împotriva lor. Asemenea metode sunt singurele care ne pot într-adevăr ajuta să pătrundem în dezvoltări spirituale, cum e cea a creștinismului sau a altor lumi de reprezentări religioase. Cine folosește asemenea metode poate provoca dezacordul unor personalități care cred că gândesc științific: el știe însă că se află în deplină concordanță cu un mod de reprezentare cu adevărat științific.
Cercetătorul de asemenea factură trebuie să se ridice și deasupra examinării pur istorice a documentelor vieții spirituale. Trebuie s-о facă tocmai din cauza convingerilor sale dobândite prin observarea evenimentelor naturale. Pentru expunerea unei legi chimice, descrierea retortelor, vaselor și pensetelor care au contribuit la descoperirea legii contează prea puțin. Dar exact tot atât de mult sau tot atât de puțin contează în prezentarea genezei creștinismului stabilirea acelor izvoare istorice din care s-а inspirat evanghelistul Luca [Obs. 3]; sau din care a apărut „revelația tainică” a lui Ioan. „Istoria” poate fi deci doar anticamera cercetării propriu-zise. Dacă vrei să afli ceva despre reprezentările dominante din scrierile lui Moise sau din tradițiile myștilor greci, nu urmărești apariția istorică a documentelor. Reprezentările despre care este vorba și-au găsit în aceste documente doar о expresie exterioară. Naturalistul care vrea să cerceteze natura „omului” nu urmărește cum a apărut cuvântul „om” și cum s-а dezvoltat mai departe în limbă. El se preocupă de obiect, nu de cuvântul în care obiectul își găsește expresia. În viața spirituală va trebui să ne preocupăm de spirit și nu de documentele sale exterioare.
