Printre „minunile” atribuite lui Iisus, о importanță cu totul deosebită trebuie să-i acordăm, fără îndoială, învierii lui Lazăr din Betania. Totul este concentrat aici pentru a conferi celor povestite de către evanghelist un loc important în Noul Testament. Trebuie să avem în vedere că povestirea se află numai în Evanghelia după Ioan, adică a acelui evanghelist care, prin semnificativele cuvinte introductive ale Evangheliei sale, pretinde о înțelegere absolut precisă а celor relatate de el. Ioan începe cu cuvintele: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul... și Cuvântul S-а făcut trup și S-а sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.” Cine pune asemenea cuvinte la începutul expunerilor sale pare să arate cu degetul că voiește să fie înțeles într-un sens cu osebire profund. Cine vrea să vina aici cu simple explicații intelectuale sau cu alte lucruri ce rămân la suprafață se aseamănă celui care socotește că, pe scenă, Othello ar fi ucis-o „cu adevărat” pe Desdemona. Ce va fi vrând, deci, Ioan să spună cu cuvintele sale introductive? El spune clar că vorbește despre ceva veșnic, despre ceva care era la început. El povestește fapte; dar acestea nu trebuie luate ca fapte de felul celor pe care le percep ochiul și urechea și în legătură cu care înțelegerea logică își exersează dibăcia ei. În spatele faptelor povestite, Ioan ascunde „Cuvântul”, care există în spiritul cosmic. Pentru el aceste fapte sunt mediul în care se concretizează un sens superior. Putem, de aceea, presupune că în faptul unei învieri din morți, care creează cele mai mari dificultăți ochilor, urechilor și înțelegerii logice, se ascunde sensul cel mai profund.
La aceasta se mai adaugă ceva. În cartea sa Viața lui Iisus, Renan a arătat că învierea lui Lazăr trebuie să fi avut, fără îndoială, о influență hotărâtoare asupra sfârșitului vieții lui Iisus. Din punctul de vedere pe care se situează Renan о asemenea idee apare imposibilă. Faptul că, în popor, era răspândită credința că Iisus înviase din moarte un om trebuia oare să pară potrivnicilor săi chiar atât de periculos, încât aceștia să ajungă a spune: Pot trăi împreună Iisus și iudaismul? Este cu neputință să declarăm, la fel ca Renan: „Celelalte minuni ale lui Iisus au fost evenimente trecătoare, povestite cu bună-credință și exagerate în gura poporului; după ce s-au petrecut, nu s-а mai revenit asupra lor. Acesta era însă un eveniment autentic ce fusese cunoscut public și cu care se voia a-i reduce pe farisei la tăcere. Faima lui Iisus îi înverșunase pe dușmanii săi. Se spune că ei au încercat să-l ucidă pe Lazăr.” Este de neînțeles de ce ar fi fost nevoie să se întâmple așa, dacă Renan avea dreptate afirmând că în Betania ar fi fost vorba pur și simplu de înscenarea unei acțiuni simulate menite să slujească la întărirea credinței în Iisus: „Probabil că Lazăr, încă palid de pe urma bolii sale, s-a lăsat înfășurat în giulgiuri asemenea unui mort și așezat în mormântul familiei lui. Aceste morminte erau niște camere mari săpate în stâncă; în ele se intra printr-o deschidere pătrată, care se închidea cu un uriaș bloc de piatră. Marta și Maria s-au grăbit în întâmpinarea lui Iisus și l-au condus la mormânt, încă înainte ca el să fi intrat în Betania. Emoția dureroasă resimțită de Iisus la mormântul prietenului său crezut mort putea fi luată de cei prezenți (Ioan, 11, 33-38) ca fiind tremurul și fiorul ce însoțeau, de obicei, minunile. În credința populară, forța divină din om se întemeia pe un principiu epileptic și convulsiv. Iisus – aceasta este tot presupunerea noastră – a dorit să-l mai vadă încă о dată pe cel pe care îl iubise și când piatra funerară a fost rostogolită într-o parte, Lazăr s-a arătat în giulgiurile sale, cu capul învăluit într-o năframă. Natural, această apariție trebuie să fi trecut, în general, drept înviere. Credința nu cunoaște altă lege în afara interesului pentru ceea ce i se pare a fi adevăr.” Nu pare, oare, de-а dreptul naivă о asemenea explicație dacă, la fel ca Renan, о legăm de părerea următoare: „Totul pare să vorbească în favoarea faptului că minunea din Betania a contribuit în mod esențial la a grăbi moartea lui Iisus”? Totuși nu încape nici о îndoială că la temelia acestei ultime afirmații a lui Renan se află un sentiment onest. Numai că, prin mijloacele sale, Renan nu-și poate explica și justifica acest sentiment.
Iisus trebuie să fi săvârșit în Betania ceva deosebit de important, pentru ca, în legătură cu aceasta, să pară îndreptățite cuvintele: „Atunci arhiereii și fariseii au adunat sinedriul și ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni” (Ioan, 11, 47). Renan bănuiește și el ceva deosebit. „Trebuie să recunoaștem că această povestire a lui Ioan diferă esențial de relatările de minuni, revărsare a fanteziei populare, de care sunt pline Evangheliile sinoptice. Să adăugăm și faptul că Ioan este singurul evanghelist care avea cunoștințe precise asupra legăturilor lui Iisus cu familia din Betania și că ar fi de neînțeles cum о plăsmuire populară ar fi putut prinde rădăcini în cadrul unor amintiri atât de personale. Probabil deci că minunea n-a fost dintre acelea absolut legendare, pentru care nimeni nu este răspunzător. Pe scurt, cred că în Betania s-a petrecut ceva ce putea trece drept înviere.” Aceasta nu înseamnă, în fond, că Renan presupune că în Betania s-a petrecut ceva pentru care el nu are explicație? El se ascunde de asemenea în spatele cuvintelor: „Fiind vorba de un moment îndepărtat și de un singur text, care prezintă urmele clare ale adăugirilor ulterioare, este imposibil să decidem dacă în acest caz totul este ficțiune sau dacă într-adevăr zvonul are la bază un eveniment petrecut în Betania.” – Dar dacă aici avem a face cu ceva în legătură cu care nu e nevoie decât să citim corect textul pentru a ajunge să înțelegem cu adevărat? Probabil că atunci vom înceta să vorbim de «ficțiune».”
Trebuie să recunoaștem că întreaga povestire din Evanghelia după Ioan este acoperită de un văl tainic. Pentru а о înțelege este necesar să atragem atenția asupra unui singur lucru. Dacă povestirea ar trebui luată textual într-un sens fizic, ce sens ar mai avea cuvintele lui Iisus: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească.” Aceasta e traducerea obișnuită a cuvintelor evanghelice respective; la faptul real ajungem însă mai bine, dacă traducem în felul următor, corespunzător și exprimării grecești: „spre apariția (spre revelarea) lui Dumnezeu, ca să se vădească prin aceasta Fiul lui Dumnezeu”. Dar ce ar însemna celelalte cuvinte rostite de Iisus: „Eu sunt învierea și viața; cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu” (Ioan, 11,4 și 25)? Ar fi о trivialitate să credem că Iisus ar fi vrut să spună că Lazăr s-ar fi îmbolnăvit numai pentru ca el, Iisus, să-și poată arăta astfel iscusința. Și tot о trivialitate ar fi să socotim că Iisus ar fi vrut să afirme că credința în el ar putea face ca un mort să fie din nou viu în sensul obișnuit al cuvântului. Ce ar fi deci deosebit la un om care a înviat din moarte, dacă, după înviere, el ar fi același ca înainte de a muri? Care ar fi sensul, dacă viața unui asemenea om ar fi desemnată cu cuvintele: „Eu sunt învierea și viața”? Cuvintele lui Iisus capătă viață și sens de îndată ce le considerăm ca expresie a unui eveniment spiritual, înțelegându-le oarecum chiar cuvânt cu cuvânt, așa cum sunt ele în text. Iisus spune că el ar fi învierea petrecută cu Lazăr și că ar fi viața, pe care о trăiește Lazăr. Să luăm deci textual ceea ce este Iisus în Evanghelia după Ioan. El este „Cuvântul care a devenit trup”. Este veșnicul care era de la început. Dacă el este într-adevăr învierea, atunci în Lazăr a învins „ceea ce este veșnic, primordial”. Avem de-а face deci cu о trezire a „Cuvântului” veșnic. Și acest „Cuvânt” este viața, la care a fost trezit Lazăr. Avem a face cu о „boală”. Dar cu о boală care nu duce la moarte, ci care slujește la „preamărirea lui Dumnezeu”, adică la revelarea lui Dumnezeu. Dacă în Lazăr a înviat „Cuvântul veșnic”, atunci întregul proces slujește într-adevăr la a face ca Dumnezeu să apară în Lazăr. Căci, prin întregul proces, Lazăr a devenit un altul. Înainte „Cuvântul”, spiritul nu trăia în el; acum însă acest spirit trăiește în el. Acest spirit s-a născut în el. Desigur, de fiecare naștere este totuși legată о boală, boala mamei. Dar această boală nu duce la moarte, ci la о nouă viață. În Lazăr, „bolnav” este acel ceva, din care se naște „omul nou”, omul străbătut de „Cuvânt”.
Unde este mormântul, din care s-a născut „Cuvântul”? Pentru a primi răspuns la această întrebare, nu e nevoie decât să ne gândim la Platon, care numește trupul omului mormânt al sufletului. Și nu e nevoie decât să ne amintim că și Platon vorbește despre un fel de înviere, atunci când se referă la trezirea la viață a lumii spirituale în trup. Ceea ce Platon numește suflet spiritual, Ioan desemnează a fi „Cuvântul”. Iar Hristos este pentru el „Cuvântul”. Platon ar fi putut spune: Cel care devine spiritual a făcut să învie din mormântul trupului său un principiu divin. Pentru Ioan, ceea ce s-a petrecut prin „viața lui Iisus” este această înviere. — Nu este deci de mirare că el îl pune pe Iisus să spună: „Eu sunt învierea”.
Nu poate exista nici о îndoială că fenomenul din Betania este о trezire în sens spiritual. Lazăr a devenit un altul decât era mai înainte. S-a ridicat la о viață despre care „Cuvântul veșnic” putea spune: „Eu sunt această viață”. Ce s-a întâmplat deci cu Lazăr? În el s-a trezit la viață spiritul. A devenit părtaș al vieții, care este veșnică. Nu este nevoie decât să exprimăm trăirea sa cu cuvintele acelora care au fost inițiați în misterii, pentru ca de îndată să se dezvăluie sensul. Ce spune deci Plutarh despre rostul misteriilor? Ele ar fi slujit la a extrage sufletul din viața trupească, unindu-l cu zeii. Să vedem cum descrie Schelling simțămintele unui inițiat: „Inițiatul devenea, prin consacrare, о verigă a acelui lanț magic, devenea el însuși un cabir [Obs. 8], primit în legătura ce nu se poate rupe și, cum se exprimă vechile scrieri, alăturat oștirii divinităților superioare” (Schelling, Philosophic der Offenbarung). Schimbarea care se petrecea în viața celui ce primea consacrarea misteriilor nu poate fi desemnată mai semnificativ decât prin cuvintele pe care Edesius i le spune discipolului său, împăratul Constantin: „Dacă vei lua vreodată parte la misterii, te vei rușina de a te fi născut în general numai ca om.”
Să ne îmbibăm întregul suflet cu asemenea simțăminte și vom dobândi raportul adevărat față de fenomenul din Betania. Povestirea lui Ioan ne va oferi atunci о trăire absolut deosebită. Se va trezi о certitudine, pe care n-o poate da nici о interpretare logică, nici о încercare de explicare raționalistă. În fața noastră se află un misteriu în adevăratul sens al cuvântului. În Lazăr a pătruns „Cuvântul veșnic”. Ca să vorbim în sensul misteriilor, Lazăr a devenit un inițiat. Iar procesul ce ni se povestește trebuie să fie un proces de inițiere.
Să ne reprezentăm deci întregul proces ca inițiere. Lazăr este iubit de către Iisus (Ioan, 11, 36). Faptul de a iubi nu trebuie înțeles în sens obișnuit. Aceasta ar contrazice sensul Evangheliei după Ioan, în care Iisus este „Cuvântul”. Iisus îl iubea pe Lazăr, pentru că îl socotea pregătit pentru a trezi în el „Cuvântul”. Existau legături între Iisus și familia din Betania. Aceasta înseamnă însă doar că Iisus a pregătit în această familie tot ceea ce trebuia să ducă la marele act final al dramei: învierea lui Lazăr. Acesta este ucenicul lui Iisus. El se prezintă în așa fel, încât Iisus poate fi sigur că odată cu el se va săvârși învierea. Actul final al unei drame a învierii consta într-o acțiune simbolică, revelând spiritualul. Dictonul „mori și devino” nu trebuie să fie doar înțeles de către om, ci chiar împlinit într-o acțiune spiritual-reală. Elementul pământesc de care, în sensul misteriilor, omul superior are a se rumina, trebuia lepădat. Omul pământesc trebuia să moară de о moarte simbolic-reală. Faptul că atunci trupul său era cufundat timp de trei zile într-un somn de somnambul poate fi caracterizat totuși — față de măreția transformării vieții care se petrecea – doar ca un proces exterior, căruia îi corespunde unul spiritual incomparabil mai important. Dar aceasta acțiune era și evenimentul care împărțea în două viața mystului. Cine nu cunoaște într-un mod viu conținutul superior al unor asemenea acțiuni nu este capabil să le înțeleagă. Ele îi pot fi aduse mai aproape doar printr-o comparație. – Întregul conținut al Hamlet-ului Shakespearian poate fi rezumat în câteva cuvinte. Cine își însușește aceste cuvinte poate, într-un anumit sens, să spună că chiar cunoaște conținutul lui Hamlet. Și, logic, îl și cunoaște. Altfel însă îl cunoaște cel care lasă să acționeze asupra sa întreaga bogăție a lucrării lui Shakespeare. Prin sufletul său el a obținut un conținut de viață, care nu poate fi înlocuit printr-o simplă descriere. Ideea lui Hamlet a devenit pentru el о experiență artistică, personală. — Prin procesul magic-semnificativ legat de inițiere în om se petrece, pe о treaptă superioară, un proces asemănător. Omul trăiește simbolic ceea ce dobândește spiritual. Cuvântul „simbolic” este înțeles aici în sensul că un fapt exterior se petrece, ce-i drept, ca realitate senzorială, dar este totuși, ca atare, un simbol. Avem a face nu cu un simbol ireal, ci cu unul real. Timp de trei zile trupul pământesc a fost într-adevăr mort. Din moarte se înalță viața cea nouă. Această viață a supraviețuit morții. Omul a dobândit încrederea în noua viață. – Așa a fost cu Lazăr. Iisus l-а pregătit pentru înviere. Este vorba de о boală simbolic-reală. De о boală care este o inițiere și care, după trei zile, duce la о viață cu adevărat nouă.*
* Ceea ce se descrie aici se referă la vechile inițieri, care aveau într-adevăr nevoie de о stare de somn timp de trei zile. Nici una din inițierile reale moderne nu are nevoie de aceasta. О astfel de inițiere duce, dimpotrivă, la о trăire mai conștientă; în cadrul dramaturgiei inițierii, conștiența obișnuită nu se micșorează nicicând.
Lazăr este gata să săvârșească această acțiune. El se învăluie în veșmântul myștilor. Se închide într-o stare de absență a vieții, ce este în același timp о moarte simbolică. Iar Iisus vine atunci când se împliniseră cele trei zile. „Au ridicat deci piatra, iar Iisus și-a ridicat ochii în sus și a zis: Părinte, îți mulțumesc că M-ai ascultat” (Ioan, 11,41). Tatăl îl ascultase pe Iisus, căci Lazăr ajunsese la actul final din marea dramă a cunoașterii. Lazăr înțelesese cum se ajunge la înviere. Se săvârșise о inițiere în misterii. Se petrecea ceea ce, în întreaga Antichitate, se înțelegea printr-o asemenea inițiere. Acest lucru se săvârșise prin Iisus, ca inițiator. Așa fusese imaginată totdeauna unirea cu principiul divin.
Iisus a împlinit cu Lazăr, în sensul străvechilor tradiții, marea minune a prefacerii vieții. Prin aceasta creștinismul s-a legat de misterii. Prin Hristos Iisus însuși, Lazăr devenise un inițiat. Ajunsese astfel capabil să se ridice în lumile superioare. El devenise însă totodată primul inițiat creștin, inițiat de însuși Hristos Iisus. Prin inițiere, Lazăr ajunsese capabil să recunoască faptul că „Cuvântul”, devenit viu în el, devenise persoană în Hristos Iisus, să recunoască deci că, prin apariția personală sensibilă a celui ce-l trezise, în fața lui se afla aceeași realitate care, în mod spiritual, se revelase în el (în Lazăr). – Din acest punct de vedere sunt semnificative cuvintele lui Iisus (Ioan 11,42): ,,și Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis”. Ceea ce înseamnă: se vădește că în Iisus trăiește „Fiul Tatălui”, astfel încât, dacă el trezește în om propria ființă, omul devine myst. Iisus exprimă astfel faptul că în misterii era ascuns sensul vieții, că misteriile conduceau spre acest sens. El este Cuvântul cel viu; în el a devenit persoană ceea ce era tradiție străveche. Iar evanghelistul poate exprima acest lucru prin propoziția: în El, Cuvântul s-a făcut trup. În Iisus însuși, el poate vedea un misteriu întrupat. De aceea Evanghelia după Ioan este un misteriu. S-о citim ca și când faptele ar fi doar spirit; atunci о vom citi corect. Dacă ar fi scris-o un preot din Antichitate, el ar fi povestit despre un ritual tradițional. Pentru Ioan, acest ritual devine persoană. Devine „viață a lui Iisus”. Dacă un mare cercetător modern (Burckhardt: Die Zeit Konstantins) spune despre misterii că ar fi lucruri în legătură cu care „niciodată nu te poți lămuri”, înseamnă că el tocmai drumul spre această claritate nu l-а cunoscut. Să luăm Evanghelia după Ioan și să privim în realitatea simbolic-corporală drama cunoașterii pe care о reprezentau anticii; privirea ne va fi ațintită atunci asupra misteriului.
În cuvintele „Lazăre, vino afară” putem recunoaște strigătul cu care inițiatorii-preoți egipteni îi chemau înapoi în viața de toate zilele pe cei care, pentru a muri cele pământești și a dobândi convingerea în legătură cu existența celor veșnice, se supuneau proceselor „inițierii”, procese ce se desfășurau izolat de lume. Dar iată că Iisus a dezvăluit taina misteriilor. Se înțelege că, în ce-l privește pe Iisus, iudeii puteau tot atât de puțin să lase neispășit un asemenea act, pe cât ar fi putut să-l lase grecii, în legătură cu Eschil, dacă acesta ar fi trădat tainele misteriilor. Prin inițierea lui Lazăr, Iisus adusese în fața întregii „mulțimi care stă împrejur” un proces care, în sensul vechii înțelepciuni sacerdotale, avea voie să se săvârșească doar în ascunzișul misteriului. Această inițiere trebuia să pregătească înțelegerea „Misteriului de pe Golgotha”. Înainte, despre ceea ce se săvârșea cu un astfel de proces inițiatic, puteau ști ceva doar cei care „vedeau”, cu alte cuvinte, cei care fuseseră inițiați; acum, însă, convingerea despre tainele lumilor superioare о puteau dobândi și aceia care „credeau, chiar dacă nu vedeau”.
