La sfârșitul Noului Testament se află un document remarcabil, Apocalipsa, revelația tainică a Sfântului Ioan. Este suficient să citim doar primele cuvinte pentru a intui caracterul tainic al scrierii: „Descoperirea lui Iisus Hristos pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând, iar El, prin trimiterea îngerului Său, a destăinuit-o în semne robului Său Ioan”. Ceea ce s-a revelat aici este „destainuit în semne”. Sensul literal nu trebuie deci luat ca atare, ci trebuie căutat un sens mai adânc, pentru care cel literal este doar semn. Și alte lucruri însă indică un asemenea „sens tainic”. Ioan se adresează către șapte [Obs. 9] Biserici din Asia. Nu poate fi vorba de niște biserici reale din punct de vedere sensibil. Căci numărul șapte este simbolicul număr sfânt, care trebuie să fi fost ales tocmai pentru această semnificație simbolică a sa. Numărul real al bisericilor asiatice putea fi un altul. Caracterul tainic este sugerat mai departe și de felul cum ajunge Ioan la revelație: „Am fost în duh în zi de duminică și am auzit, în urma mea, glas mare de trâmbiță, care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte și trimite celor șapte Biserici” (1, 10-11). Avem deci a face cu о revelație pe care Ioan a primit-o în duh. Și este revelația lui Iisus Hristos. Ceea ce s-a dezvăluit lumii prin Hristos Iisus apare învăluit într-un sens tainic. Un asemenea sens tainic trebuie deci căutat în învățătura lui Hristos. Această revelație se raportează la creștinismul obișnuit, așa cum, în vremurile precreștine, revelația misterială se raporta la religia populară. Apare astfel ca justificată încercarea de a trata această apocalipsă ca pe un misteriu.
Apocalipsa se adresează unor șapte Biserici. Ce înseamnă aceasta ? Să luăm doar una dintre solii pentru a înțelege sensul. În prima se spune: „Scrie îngerului Bisericii din Efes: Acestea zice Cel Care ține cele șapte stele în dreapta sa, Cel Care umblă în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur. Știu faptele tale și osteneala ta și răbdarea ta și cum că nu poți suferi pe cei răi și ai cercat pe cei care se zic pe sine apostoli și nu sunt și i-ai aflat mincinoși. Și stărui în răbdare și ai suferit pentru numele Meu și nu te-ai lăsat prins de oboseală. Dar am împotriva ta faptul că de dragostea ta cea dintâi te-ai lepădat. Drept aceea adu-ți aminte de unde ai căzut și te pocăiește și fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând și voi mișca sfeșnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi. Ai însă partea bună că urăști faptele nicolaiților, pe care le urăsc și eu. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui care va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu” (2,1-7).
Aceasta este solia adresată îngerului primei Biserici. Îngerul, pe care trebuie să ni-l imaginăm ca pe un spirit al comunității, se află pe drumul trasat în creștinism. El este capabil să-i deosebească pe falșii adepți ai creștinismului de cei adevărați. El vrea să fie creștin; și-a întemeiat lucrarea pe numele lui Hristos. Dar acesta îi cere să nu-și închidă prin nici un fel de rătăciri drumul spre dragostea cea dintâi. Îi este înfățișată posibilitatea ca, din cauza unor asemenea rătăciri, să urmeze о direcție falsă. Prin Hristos Iisus este trasat drumul pentru a ajunge la cele divine. Pentru a progresa în sensul în care s-a dat primul impuls este nevoie de răbdare. Se poate să ți se pară prea curând că ai prins sensul adevărat. Aceasta se întâmplă atunci când te lași condus prin Hristos о bucată de drum, dar apoi părăsești această călăuzire, dăruindu-te unor reprezentări false în legătură cu ea. Și astfel cazi din nou în elementul omenesc inferior. Te abați de la „dragostea cea dintâi”. Știința legată de cele senzorial-intelectuale este înălțată într-o sferă superioară prin aceea că se spiritualizează, se îndumnezeiește întru înțelepciune. Dacă nu ajunge la această înălțare, rămâne în cele trecătoare. Hristos Iisus a arătat drumul către principiul veșnic. Știința trebuie să urmeze cu neslăbită stăruință drumul care о conduce spre îndumnezeire. Ea trebuie să meargă în iubire pe urmele care о preschimbă în înțelepciune. Nicolaiții erau о sectă ce lua creștinismul prea ușor. Ei vedeau doar un singur lucru, și anume că Hristos este Cuvântul divin, înțelepciunea veșnică, care s-a născut în om. Prin urmare, conchideau ei, înțelepciunea umană este Cuvântul divin. Potrivit acestui lucru, pentru a înfăptui în lume divinul, n-ar mai fi trebuit decât să alergi după știința omenească. Dar nu așa poate fi interpretat sensul înțelepciunii creștine. Știința, care la început este înțelepciune umană, este tot atât de trecătoare ca toate celelalte, dacă nu s-a transformat mai întâi în înțelepciune divină. Tu nu ești așa, spune „Spiritul” îngerului din Efes; tu n-ai bătut doar la ușa înțelepciunii umane. Tu ai pășit cu stăruință pe drumul creștinismului. Dar să nu crezi că nu este nevoie de dragostea cea dintâi, dacă e să ajungi la țintă. Pentru aceasta este nevoie de о dragoste care să depășească cu mult orice dragoste pentru altceva. Doar о asemenea dragoste este „dragostea cea dintâi”. Drumul spre cele divine este unul fără sfârșit; și trebuie să înțelegi că, dacă ajungi pe prima treaptă, acest lucru poate fi doar о pregătire pentru a urca pe trepte tot mai înalte. Am arătat astfel, prin prima dintre solii, cum trebuie ele tălmăcite. Într-un mod asemănător poate fi aflat sensul celorlalte.
Când se întoarse, Ioan văzu „șapte sfeșnice de aur”, iar „în mijlocul sfeșnicelor pe Cineva asemenea cu Fiul Omului, îmbrăcat în veșmânt lung până la picioare și încins pe sub sân, cu un brâu de aur; capul Lui și părul Lui erau albe ca lâna albă și ca zăpada, și ochii Lui ca para focului”. Suntem lămuriți (cap. 1, vers. 20) că „sfeșnicele cele șapte sunt șapte Biserici”. Se exprimă astfel faptul că sfeșnicele sunt șapte căi diferite de a ajunge la cele divine. Ele sunt, toate, mai mult sau mai puțin nedesăvârșite. Fiul Omului „avea în mâna Lui cea dreaptă șapte stele” (vers. 16). „Cele șapte stele sunt îngerii celor șapte Biserici” (vers. 20). „Spiritele călăuzitoare” cunoscute din înțelepciunea misteriilor (daimoni) au devenit aici îngeri călăuzitori ai „Bisericilor”. Aceste Biserici sunt prezentate astfel ca trupuri pentru entități spirituale. Iar îngerii sunt sufletele acestor „trupuri”, după cum sufletele omenești sunt puterile călăuzitoare ale trupurilor omenești. Bisericile sunt căi ce duc la cele divine, într-un mod nedesăvârșit; iar sufletele-Biserici trebuiau să devină călăuzitori pe aceste căi. Pentru aceasta, ele însele trebuie să devină astfel, încât, pentru ele, conducător să fie Ființa celui care are în dreapta sa „cele șapte stele”. „Și din gura Lui ieșea о sabie ascuțită cu două tăișuri, iar fața Lui era ca soarele când strălucește în puterea lui” (1, 16). Și în înțelepciunea misteriilor există această sabie. Candidatul la inițiere era înspăimântat cu ajutorul unei „săbii trase”. Aceasta face trimitere la situația în care ajunge cel ce vrea să parvină la experiența Divinului, la faptul că, pentru acest ins, ,,chipul” înțelepciunii „luminează ca soarele când strălucește în puterea lui”. Printr-o asemenea situație trece și Ioan. Ea trebuie să-i pună la încercare tăria. ,,Și când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Și El a pus mana dreaptă peste mine, zicând: nu te teme” (vers. 17). Candidatul la inițiere trebuie să parcurgă experiența unor trăiri, de care omul altminteri are parte doar la trecerea prin moarte. Cel care îl conduce trebuie să-l călăuzească dincolo de tărâmul în care nașterea și moartea au importanță. Inițiatul pășește într-o viață nouă: „Am fost mort și, iată, sunt viu, în vecii vecilor, și am cheile morții și ale iadului” (1, 18). – Pregătit astfel, Ioan este condus spre tainele existenței. „După acestea m-am uitat și iată о ușă era deschisă în cer și glasul cel dintâi – glasul ca de trâmbiță, pe care l-am auzit vorbind cu mine – mi-а zis: Suie-te aici și îți voi arăta cele ce trebuie să fie după aceasta” (4, vers. 1). Soliile adresate celor șapte duhuri ale Bisericilor îi vestesc lui Ioan ceea ce trebuie să se întâmple în lumea senzorial-fizică pentru a pregăti calea pentru creștinism; ceea ce vede el, apoi, „în spirit” îl conduce spre obârșia spirituală a lucrurilor, ascunsă în spatele evoluției fizice, dar care, ca viitoare epocă spiritualizată, trebuie adusă prin evoluția fizică. Ceea ce trebuie să se întâmple în viitor inițiatul trăiește ca eveniment spiritual în prezent. „Și îndată am fost în duh; și iată un tron era în cer și pe tron ședea Cineva. Și Cel Care ședea semăna la vedere cu piatra de iasp și de sardiu, iar de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfățișarea smaraldului.” Astfel obârșia lumii sensibile este descrisă în imaginile în care se înveșmântează ea pentru văzător. „Și douăzeci și patru de scaune înconjurau tronul și pe scaune douăzeci și patru de bătrâni, șezând, îmbrăcați în haine albe și purtând pe capetele lor cununi de aur” (cap. 4, 1-4). – Entități, care au înaintat mult pe calea înțelepciunii, înconjoară deci obârșia existenței pentru a privi ființa sa nemărginită și a depune mărturie despre ea. „Iar în mijlocul tronului și împrejurul tronului erau patru ființe, pline de ochi, dinainte și dinapoi. Și ființa cea dintâi era asemenea leului, a doua ființă asemenea vițelului, a treia ființă avea față ca de om, iar a patra ființă era asemenea vulturului care zboară. Și cele patru ființe, având fiecare din ele câte șase aripi, sunt pline de ochi, de jur-împrejur și pe dinăuntru, și odihnă nu au, ziua și noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotțiitorul, Cel Care era și Cel Care este și Cel Care vine.” Nu este greu să recunoaștem că cele patru ființe înseamnă viața suprasensibilă, care stă la temeiul formelor de viață sensibilă. Ele își înalță glasurile mai târziu, după ce răsună trâmbițele, adică atunci când viața întipărită în forme sensibile s-a transformat în viață spirituală.
Cel ce ședea pe tron ținea în mâna dreaptă cartea în care este arătată calea către suprema înțelepciune (cap. 5, 1). Doar unul singur este vrednic să deschidă cartea. „Iată, a biruit Leul din seminția lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei.” [Obs. 10] Cartea are șapte peceți. Înșeptită este înțelepciunea umană. Precizarea de înșeptită ține iarăși de caracterul sacru al numărului șapte. Înțelepciunea mistică a lui Filon consideră drept peceți veșnicele idei cosmice care se exprimă în lucruri, înțelepciunea umană caută aceste idei ale creațiunii. Dar abia în cartea pecetluită cu ele se află adevărul divin. Mai întâi trebuie dezvăluite ideile fundamentale ale creației, trebuie desfăcute pecețile, pentru ca apoi să se reveleze ceea ce se află în carte. Iisus, Leul, poate să desfacă pecețile. El a imprimat ideilor creației о direcție care, atunci când este urmărită, conduce la înțelepciune. — Mielul, care a fost înjunghiat și care L-а răscumpărat pe Dumnezeu cu sângele său, Iisus, care L-а purtat în sine pe Hristos, care a trecut deci în cel mai înalt sens prin misteriul vieții și al morții, deschide cartea (cap. 5, 9-10). Și ființele explică ceea ce știu în legătură cu fiecare din peceți (cap.6 ). La desfacerea primei peceți, lui Ioan i se arată un cal alb pe care stă un călăreț cu un arc. Iese la iveală prima putere cosmică, о întrupare a gândului creator. Ea este condusă de către noul călăreț de către creștinism, în direcția cuvenită. Conflictul se stinge prin noua credință. La desfacerea celei de a doua peceți apare un cal roșu, pe care iarăși se află un călăreț. El ia de pe pământ pacea, cea de a doua putere cosmică, pentru ca omenirea să nu neglijeze, printr-o comportare nepăsătoare, cultivarea celor divine. La cea de a treia desfacere de pecete se arată puterea cosmică a dreptății, îndrumată de către creștinism; la cea de a patra, puterea religioasă, căreia creștinismul îi conferă un nou prestigiu. – Semnificația celor patru ființe apare astfel limpede. Ele sunt cele patru puteri cosmice fundamentale, care trebuie să primească prin creștinism о nouă călăuzire: războiul (leul), munca pașnică (vițelul), dreptatea (ființa cu înfățișare omenească) și elanul religios (vulturul). Semnificația celei de a treia ființe se lămurește din faptul că, la desfacerea celei de a treia peceți, se spune: „Măsura de grâu un dinar, și trei măsuri de orz un dinar” (6, 6), iar călărețul are un cântar. La desfacerea celei de a patra peceți se arată un călăreț, numele lui fiind „moartea, iar iadul se ținea după el”. Călărețul este dreptatea religioasă (cap. 6,8).
Iar când se desface cea de a cincea pecete, apar sufletele acelora care au lucrat în sensul creștinismului. Însăși ideea de creație întrupată în creștinism își face aici apariția. Dar prin acest creștinism este avută în primul rând în vedere doar prima comunitate creștină, care este trecătoare, la fel ca celelalte forme de creație. Este desfăcută cea de a șasea pecete (cap.7); se arată faptul că lumea spirituală a creștinismului este о lume veșnică. Poporul, din care însuși creștinismul s-a născut, apare plin de această lume spirituală. S-a sfințit prin propria sa creație. „Și am auzit numărul celor pecetluiți: о sută patruzeci și patru de mii de pecetluiți, din toate semințiile fiilor lui Israel” (cap. 7, 4). Aceștia sunt cei care s-au pregătit pentru cele veșnice înainte de a exista un creștinism și care au fost transformați prin impulsul lui Hristos. – Urmează desfacerea celei de a șaptea peceți. Devine clar ceea ce trebuie într-adevăr să devină adevăratul creștinism al lumii. Apar cei șapte îngeri, care „stau înaintea lui Dumnezeu” (cap. 8, 2). Acești șapte îngeri sunt iarăși duhurile încreștinate din vechile viziuni cu caracter misteric. Sunt deci spiritele care conduc în chip cu adevărat creștin la contemplarea lui Dumnezeu. Ceea ce se săvârșește acum este, prin urmare, chiar о călăuzire la Dumnezeu; este о „inițiere”, din care se împărtășește Ioan. Cele vestite de ea sunt însoțite de semnele indispensabile inițierilor. Trâmbițează întâiul înger. „Și s-a pornit grindină și foc amestecat cu sânge și au căzut pe pământ; și a ars din pământ a treia parte, și a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot” (8, 7). Și la fel se întâmplă la vestirile, la sunetele de trâmbiță ale celorlalți îngeri. — De aici se vede și faptul ca nu era vorba de о inițiere în sensul vechi, ci de una nouă, care trebuia să ia locul celei vechi. Creștinismul nu trebuia să fie, ca vechile misterii, rezervat doar câtorva aleși. El trebuia să aparțină întregii omeniri. Creștinismul trebuia să fie о religie populară, adevărul trebuia pregătit pentru oricine „are urechi de auzit”. Vechii myști erau aleși dintre mulți; trâmbițele creștinismului răsună pentru oricine le poate auzi. Ține de fiecare om să se apropie de el. De aceea însă și grozăviile care însoțesc această inițiere a omenirii apar exacerbate până la monstruos. Ceea ce se va petrece într-un viitor îndepărtat cu Pământul și locuitorii lui i se dezvăluie lui Ioan la inițierea sa. La bază stă ideea că inițiatul în lumile superioare vede dinainte ceea ce, pentru lumea inferioară, se realizează abia în viitor. Cele șapte solii prezintă importanța creștinismului pentru prezent; cele șapte peceți prezintă ceea ce se pregătește în prezent, prin creștinism, pentru viitor. Pentru cel neinițiat, viitorul este învăluit, pecetluit; în inițiere, viitorul se dezvăluie. Când epoca pământească, la care s-au referit cele șapte solii, va fi trecut, va începe о epocă mai spirituală. Atunci viața nu va mai curge așa cum apare în formele sensibile, ci va fi și sub aspect exterior о copie а chipurilor ei suprasensibile. Aceste chipuri suprasensibile sunt reprezentate prin cele patru animale și prin celelalte imagini din peceți. Într-un viitor încă și mai îndepărtat va apărea acel chip al pământului, pe care inițiatul îl trăiește prin trâmbițe. Astfel inițiatul face în mod profetic experiența a ceea ce urmează să se întâmple. Iar inițiatul în sens creștin face experiența felului cum impulsul lui Hristos pătrunde și lucrează mai departe în viața pământească. După ce s-a arătat cum tot ceea ce ține prea mult de cele trecătoare pentru a ajunge la adevăratul creștinism a aflat moartea, apare puternicul înger cu cărticica deschisă și i-o dă lui Ioan (cap. 10, vers. 9): ,,Și mi-а răspuns: ia-о și mănânc-o și va amărî pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea”. Deci cărticica trebuie să fie nu numai citită de Ioan, ci asimilată în sine cu totul; el trebuie să se pătrundă de conținutul ei. La ce ajută întreaga cunoaștere, dacă omul nu se lasă, pe de-a-ntregul, pătruns în mod viu de ea? Înțelepciunea trebuie trăită; omul nu trebuie doar să cunoască cele divine, trebuie să se îndumnezeiască. О astfel de înțelepciune, așa cum se află în carte, face ca natura vremelnică să devină dureroasă: „va amărî pântecele tău”; dar ea fericește cu atât mai mult natura veșnică: „dar în gura ta, ea va fi dulce ca mierea”. – Doar printr-o asemenea inițiere creștinismul poate deveni о prezență pe pământ. El ucide tot ce ține de natura trecătoare. ,,Și trupurile lor vor zăcea pe ulițele cetății celei mari, care se cheamă, duhovnicește, Sodoma și Egipt, unde a fost răstignit și Domnul lor” (11,8). Cei avuți aici în vedere sunt mărturisitorii lui Hristos. Aceștia vor fi maltratați de către formele vremelniciei. Ceea ce va fi însă maltratat sunt doar trecătoarele mădulare ale naturii umane, asupra cărora aceste forțe vor fi biruit atunci în adevăratele lor entități. Destinul lor va fi astfel о copie а destinului arhetipal al lui Hristos Iisus. „Duhovnicește, Sodoma și Egipt” reprezintă un simbol pentru viața care stăruie în cele trecătoare și nu se transformă prin impulsul lui Hristos. Hristos este răstignit pretutindeni în natura inferioară. Acolo unde această natură inferioară învinge, totul rămâne mort. Cadavrele oamenilor acoperă piețele orașelor. Vor depăși о asemenea situație cei care îl duc la înviere pe Hristos cel răstignit, care aud trâmbița celui de al șaptelea înger: „Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului Său și va împărăți în vecii vecilor” (11,15). „Și s-a deschis templul lui Dumnezeu, cel din cer, și s-a văzut în templul Lui chivotul legământului Său” (11,19). În viziunea acestor evenimente, pentru inițiat se reînnoiește străvechea luptă dintre natura inferioară și cea superioară. Căci toate cele prin care candidatul la inițiere trebuia să treacă mai întâi trebuie să se repete în cel care umblă pe căile creștine. Așa cum odinioară Osiris era amenințat de Typhon cel rău, tot astfel și acum trebuie învins „balaurul cel mare, șarpele cel de demult” (12, 9). Femeia, sufletul omenesc, naște știința inferioară, care dacă nu se ridică la înțelepciune este о putere potrivnică. Omul trebuie să străbată această știință inferioară. Aici, în Apocalipsă, această știință inferioară apare ca ,,șarpele cel de demult”. Dintotdeauna, în orice înțelepciune mistică, șarpele a fost simbolul cunoașterii. Omul poate fi ademenit de către acest șarpe, de către cunoaștere, dacă nu face ca în sine să se ridice Fiul divin, cel care îi strivește șarpelui capul. „Și aruncat a fost balaurul cel mare, șarpele cel de demult, care se cheamă diavol și satana, cel care înșală toată lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui aruncați au fost cu el” (12, 9). Putem deduce din aceste cuvinte ce voia să fie creștinismul. Un nou fel de inițiere. Ceea ce se realizase în misterii trebuia realizat acum într-o formă nouă. Căci și în acestea șarpele trebuia învins. Dar acest lucru nu trebuia să se întâmple ca mai înainte. Locul numeroaselor misterii trebuia luat de misteriul unic, misteriul primordial, cel hristic. Iisus, în care Logosul s-a făcut trup, trebuia să fie inițiatorul unei întregi omeniri. Iar această omenire trebuia să devină propria sa comunitate de myști. Trebuia să aibă loc nu о separare a celor aleși, ci о reunire a tuturor. Fiecare om trebuia, pe măsura maturității sale, să poată deveni un myst. Solia răsună pentru toți; cine are urechi s-о audă, acela grăbește să-i afle tainele. Glasul inimii trebuie să decidă pentru fiecare în parte. Nu era nevoie ca unul sau altul să fie condus în templele de misterii, ci trebuia ca Cuvântul să fie rostit către toți; unul este în stare să-l audă mai puternic, altul mai puțin. Măsura în care poate fi inițiat omul este lăsată pe seama daimonului, a îngerului din propriul său piept. Lumea întreagă este un templu de misterii. Să fie fericiți nu numai aceia care, în temple speciale de misterii, văd înfăptuiri minunate, care să le dea о chezășie pentru cele veșnice, ci „Fericiți cei care n-au văzut și au crezut.” Se prea poate ca, la început, aceștia să bâjbâie în întuneric, dar, probabil, lumina va ajunge și la ei. Nimănui nu trebuie să i se ascundă nimic; pentru fiecare drumul trebuie să stea deschis. – În continuare, în Apocalipsă sunt istorisite clar pericolele care-i pândesc pe creștini din partea anticreștinilor și cum, cu toate acestea, creștinii vor trebui apoi să învingă. Toți ceilalți zei se contopesc într-o unică divinitate creștină: ,,Și cetatea nu are trebuință de soare, nici de lună, ca să о lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și făclia ei este Mielul” (21, 23). Misteriul „Revelației Sf. Ioan” este faptul că misteriile nu trebuie să mai fie închise. „Apoi mi-а zis: Să nu pecetluiești cuvintele proorociei acestei cărți, căci vremea este aproape” (22, 10). – Ceea ce credea autorul Apocalipsei despre legătură Bisericii sale cu vechile Biserici: iată ce a prezentat el. El a voit să se exprime despre misteriile însele într-un singur misteriu spiritual. Autorul și-a scris misteriul său pe insula Patmos. „Revelația” trebuie s-о fi avut într-o grotă. Cele relatate exprimă însuși caracterul misteric al revelației. Prin urmare, creștinismul a apărut din misterii. Înțelepciunea sa s-a născut ca un misteriu în Apocalipsa însăși; dar ca un misteriu care vrea să treacă dincolo de cadrul vechii lumi a misteriilor. Misteriul singular trebuie să devină misteriu universal. – Faptul că aici se spune că tainele misteriilor ar fi fost dezvăluite prin creștinism, iar apoi că trăirea viziunilor spirituale ale apocalipticului este considerată totuși un misteriu creștin poate apărea ca о contradicție. Contradicția se rezolvă de îndată ce reflectăm asupra faptului că tainele vechilor misterii au fost dezvăluite prin evenimentele din Palestina. S-a dezvăluit astfel ceea ce înainte era învăluit în misterii. Noua taină este acum ceea ce a fost introdus în evoluția cosmică prin apariția lui Hristos. Vechiul inițiat trăia în lumea spirituală felul cum evoluția trimitea la încă „ascunsul Hristos”; inițiatul creștin viețuiește lucrările ascunse ale „Hristosului revelat”.
