„Oamenii nu-și pot domina, cu puterile lor omenești, gândurile; aceasta este caracteristica cea mai importantă a epocii noastre.” Cu această constatare Rudolf Steiner și-a șocat în 1918 auditorii, dar cu greu se putea găsi printre ei vreunul care să se îndoiască de justețea acestui diagnostic al epocii. Căci chiar atunci cultura occidentală înscria în cărțile ei de istorie о nouă pagină crucială: patru ani de război mondial. Ceea ce a fost de ajuns pentru ca noul secol, care se anunțase atât de promițător, să-și piardă inocența. Cifrele înregistrate de mult cântata credința a progresului într-un marș triumfal cu care a trecut din secolul XIX în secolul XX au pălit brusc. Problema sensului vieții s-а redus la strategii fără suflu de minima supraviețuire.
Semnalul pentru instalarea erei moderne fusese dat încă de mult, de pe vremea când științele se hotărâseră să se rupă definitiv, ducând până la capăt emanciparea lor de metafizică, ce întârziase foarte mult. Din problema, dezbătută în trecut adesea foarte violent, a superiorității spiritului asupra materiei, susținută de о parte, sau a materiei asupra spiritului, susținută de cealaltă parte, a rezultat о concluzie nesatisfăcătoare prin însăși unilateralitatea ei: credința fără limite în știință și tehnică și lipsa de credință față de orice existență care nu putea fi dovedită prin metodele și instrumentele științelor naturii. Fără îndoială, credința în progres, gândirea conceptual-abstractă și analitică și cuceririle tehnicii rezultate din ea au asigurat unei părți a omenirii un înalt standard de civilizație, chiar dacă unele lucruri, care par să însemne о creștere a calității vieții, se transformă nu arareori într-o standardizare a trebuințelor și formelor umane de existență. Odată cu opțiunea pentru modern s-а dobândit, implicit, și ceva cu urmări de о imprevizibilă gravitate: pierderea cerului, a seninătății lui Dumnezeu, absența trăirii opoziției dintre spirit și materie.
Cu câțiva ani în urmă, un cerc de renumiți oameni de știință, Clubul de la Roma, a șocat opinia publică mondială cu aluziile la iminentele limite ale creșterii. Natura, Pământul, atmosfera au ajuns la capătul capacității de încărcare din cauza proliferării civilizației omenești, după cum afirmă mult disputatul raport. Starea de spirit specifică sfârșitului de epocă s-а extins. Dar, așa cum spune poetul Friedrich Hölderlin, „acolo unde există pericol, apare și soluția salvatoare!” – Se poate oare vedea aceasta, se poate recunoaște? Un prim pas ar putea fi oare desființarea tuturor granițelor și stavilelor pe care oamenii singuri și le-au pus și care au dus la о unilateralitate și chiar la о izolare în gândire, în acțiune? Granițele dintre știință și religie, dintre știință și artă, dintre artă și religie n-au fost trasate niciodată mai categoric decât astăzi. În orice caz, chemarea la о gândire unitară a devenit din ce în ce mai clară. Chiar dacă până acum a fost auzită numai de о minoritate, chemarea în sine denotă о aspirație latentă a omului spre înțelegerea unității dintre om și natură, dintre om și cosmos, a unității dintre transcendental și imanent, a unității ce trebuie restabilită între artă, știință și religie.
Privirea fixată obsesiv asupra limitelor creșterii are о acțiune paralizantă. De la о lărgire a limitelor impuse gândirii, conștienței, pornesc însă impulsuri inovatoare. În perspectivă, aceasta înseamnă totodată că, în viitor, se vor urmări mai mult ca până acum acele curente spirituale care au știut să-și afirme, pe lângă breșa făcută în știința de orientare materialistă, opoziția lor; în sensul unei forțe spiritual-creatoare, pentru care unitatea dintre artă, știință și religie este mai importantă decât perfecționarea cunoștințelor unilaterale prin îndepărtarea aspectului religios. „În epoca noastră trăim, dezvoltată până la triumful suprem, separația dintre religie, artă și știință”, arăta filosoful și antroposoful Rudolf Steiner la Congresul Orient-Occident de la Viena din anul 1922. El a formulat consecințele care decurg de aici, astfel:
„Toate acestea, care trebuie căutate și care pot conduce la găsirea unei înțelegeri între Orient și Occident, toate acestea înseamnă armonie, unitatea interioară dintre religie, artă și știință.” Rudolf Steiner (1861-1925) se numără, fără îndoială, printre gânditorii proeminenți ai acestui secol. Cunoscut la început ca exeget al lui Goethe, apoi ca scriitor liber, redactor la о renumită revistă literară, cadru didactic și conferențiar, el a elaborat, la cumpăna dintre secole, о concepție în științele sociale, în cadrul căreia se simțea dator să țină întru totul seama de rezultatele din științele exacte ale naturii. „Abia atunci când vom fi făcut din conținutul lumii conținutul nostru ideatic, vom găsi contextul din care ne-am desprins”, scria el în principala sa lucrare filosofică terminată în 1893, Die Philosophie der Freiheit (Filosofia libertății). Orientarea de baza a ceea ce a expus el în anii următori în numeroase alte scrieri și eseuri, dar în special în conferințele și studiile sale despre artă, era bine conturat: antroposofia, cum și-a denumit el știința, deci înțelepciunea omului, se leagă totodată de înțelepciunea cosmosului, este cosmosofie. Acea știința care nu-și propune „înălțarea existenței personalității” nu era pentru el altceva decât „satisfacerea unei curiozități sterile”.
După Primul Război Mondial, Rudolf Steiner și-a extins activitatea de cercetare asupra multor altor domenii. În cursurile de pedagogie, medicină, fizică, economic, în conferințele pe probleme de psihologie, filosofie și hristologie, el a pus bazele unei noi cunoașteri științifice, impulsionând totodată transpunerea ei în cele mai diferite domenii de activitate concretă. În centrul gândirii sale stă mereu căutarea legăturii interne dintre viața artistică, științifică și religioasă: „Atunci când avem aspirații științifice”, spunea el într-o conferință în fața academicienilor la Haga, în anul 1922, ,,nu trebuie, oare, să avem о dispoziție sufletească, formată și modelată artistic? Ce s-ar întâmpla în cazul în care nu am putea pătrunde altminteri în natură? Dacă natura nu se vrea înțeleasă decât artistic?... Nu altfel stau lucrurile atunci când ne mutăm într-un alt domeniu, în domeniul moralității, în cel al acțiunii sociale și al cufundării în religie. La urma urmei, fără fundamentul moral și religios, sociabilul nu poate fi, realmente, condus spre о soluție sănătoasă.”
„Cunoașterea unei lumi reale și pline de sens este legată în modul cel mai profund de descoperirea sacrului”, sublinia Mircea Eliade, cercetător al istoriei religiilor, în prefața la cartea sa Nostalgia originilor (ediția originală The Quest, Chicago, 1969). Pentru el perceperea sacrului este temeiul propriu-zis al religiozității, amintirea permanent prezentă a originii, a acelui ceva din care s-а desprins omul, și anume din eternul dumnezeiesc, din spiritual. Fără această capacitate de amintire, fără trăirea sacrului, omul se va situa, respectiv va fi expus, în mod iminent, celor mai diferite fenomene ale lumii. De când a început marșul victorios al concepției materialiste, omenirea înclină să considere aspectul religios, sacrul, ca о etapă în istoria dezvoltării conștiinței. Faptul că latura religioasă este о substanță primară, un element de bază în structura conștiinței trebuie înțeles iarăși într-un mod nou. Reducția aspectului religios la anumite scopuri este о caracteristică tipică a modernității. Astfel, prin existența întru Hristos se înțelege ceva de genul unei bune purtări morale, care-și găsește determinarea supremă în noțiuni ca abnegație, toleranță, venerație și dragostea de aproapele tău. Să fie oare, într-adevăr, sensul mai profund al creștinismului epuizat în felul acesta? Oricât de important ar fi un mod de gândire etic – de altfel, el poate fi întâlnit și la agnostici și atei –, se pune totuși întrebarea dacă о asemenea concepție asupra creștinismului nu înseamnă о minimalizare, о reducere a acelor pilde mărețe, care au ajuns la noi prin intermediul Vechiului și Noului Testament. Cina cea de Taină, Răstignirea, Înălțarea, Rusaliile, toate acestea nu sunt, în realitate, expresia unor evenimente mult mai ample, mai înalte, a căror înțelegere presupune un cu totul alt nivel al văzului, trăirii, gândirii și judecății? Semnificația ce revine pildelor din Evanghelii și chiar și din Vechiul Testament, a fost detaliat tratată de Rudolf Steiner în numeroase cicluri de conferințe, care astăzi sunt tipărite în cele mai diferite limbi (în primul rând în germană, engleză și franceză). Ceea ce este reprezentat acolo poate fi repetat în gând, respectiv poate deveni о trăire interioară abia atunci când este prezentă о anumită premisă de bază pentru contemplarea creștinismului în sine, sau, mai bine zis, a impulsului spre Hristos. Aceste premise sunt prezentate în lucrarea lui Steiner din 1902, Creștinismul ca fapt mistic și misteriile Antichității. Aici nu este vorba de о mistică a sentimentului, ci de revelarea а ceea ce străbate ca un curent spiritual cultura omenirii, ceva care se petrece mai mult în ceea ce este tainic, așa cum, în Antichitate, impulsurile spirituale erau sustrase vieții profane, fiind cultivate numai în lăcașurile de misterii. Așa cum reiese deosebit de clar din conferințele lui Rudolf Steiner, creștinismul a cunoscut diferite etape ale dezvoltării, cu mult înainte de apariția lui Hristos pe Pământ. De aceea, el își îndreaptă atenția mai întâi asupra vechilor lăcașuri de misterii din Egipt, Asia Mică și Grecia. Apoi, el se întoarce spre viața lui Buddha: „Legenda lui Buddha este tot atât de puțin о biografie în sens obișnuit, după cum Evangheliile se vor о biografie a lui Iisus Hristos. Ceea ce relatează ele nu este ceva întâmplător; ele relatează о biografie destinată Mântuitorului”. În conferințele lui Rudolf Steiner, principiul Hristos este un extraordinar fenomen universal, în cele din urmă este о componentă importantă, о formă esențială de exprimare a istoriei evoluției omenirii. Și astfel Steiner îl sustrage încet-încet pe Hristos fanaticilor religioși, mitologizării și demitologizării și Îi descrie locul Său în cadrul fenomenului spiritual-pământesc, prin care cel care se angajează la aceasta se angajează de fapt la regăsirea sa ре о nouă treaptă a atenției față de sine și față de lume. Un mic exemplu în acest sens: „Chiar și Heraclit poate fi înțeles greșit. El face din război părintele lucrurilor. Dar acesta este pentru el doar părintele «lucrurilor», nu și al eternului... Tocmai pentru că războiul este în toate lucrurile, spiritul războiului trebuie să se întindă ca focul deasupra lucrurilor și să le transforme în armonie.”
Pe cât de critic se exprimă Rudolf Steiner despre activitatea științifică de atunci, tot atât de critică este și atitudinea sa față de diferitele confesiuni. Și aceasta nu pentru faptul că, în trecutul omenirii, ele au jucat mereu și un rol tragic, ci pentru că, în cele din urmă, acest joc pe roluri este о consecință a acelei temeri sau ignoranțe în legătură cu ceea ce este spiritual, așa cum se întâmplă și în știință. În prefața la ediția întâi a cărții sale, el remarcă unilateralitatea științei care este în măsură să înțeleagă aproape totul, dar nu este în stare să trăiască prin inimă. „Omul care, prin rațiune, ține de cunoașterea naturii, iar prin inimă — de tradițiile bisericești – chiar dacă nu bănuiește la ce intensitate –, se aseamănă acelei ființe vii care, în ceea ce privește structura corpului, a depășit faza de pește, dar care ar vrea să mai înoate în apă.”
WALTER KUGLER
