Sufletul este elementul de legătură dintre spiritul omului și corpul său. Forțele sale de simpatie și antipatie care prin relațiile lor reciproce determină pofta, excitabilitatea, dorința, plăcerea și neplăcerea etc. nu sunt active numai între formațiunile sufletești, ci se exprimă și față de entitățile celorlalte lumi, ale lumii fizice și ale celei spirituale. În timp ce sufletul sălășluiește în corp, el este implicat în tot ce se întâmplă în acest corp. Când angrenajele fizice ale corpului își desfășoară activitățile în mod regulat, în suflet ia naștere plăcerea și bunăstarea, când angrenajele sunt deranjate, apare neplăcerea și durerea. Dar sufletul are participarea lui și la activitățile spiritului: un gând îl umple de bucurie, un altul cu dezgust; o judecată corectă are acordul sufletului, una greșită dezacordul său. Da, treapta de evoluție a unui om depinde de faptul dacă înclinațiile sufletului său merg mai mult într-o direcțe sau în alta. Un om este cu atât mai perfect cu cât sufletul său simpatizează cu exprimările spiritului; el este cu atât mai nedesăvârșit cu cât înclinațiile sale sunt satisfăcute prin angrenajele corpului său.
Spiritul este punctul central al omului, corpul este mijlocitorul prin care spiritul contemplă și cunoaște lumea fizică și prin care el acționează în aceasta. Sufletul însă este mijlocitorul între cei doi. El eliberează impresiei fizice pe care vibrațiile aerului le fac asupra urechii, senzația sunetului, el trăiește plăcerea pe care o creează acest sunet. Toate acestea le comunică spiritului, care ajunge prin aceasta la înțelegerea lumii fizice. Un gând care apare în spirit este transpus prin intermediul sufletului în dorința de realizare și abia prin aceasta poate deveni, cu ajutorul uneltei fizice, faptă. Acum, omul își poate împlini menirea sa, prin aceea că el lasă ca direcția întregii sale activități să-i fie dată de spirit. Sufletul poate oferi prin el însuși înclinațiile sale atât lumii fizice cât și celei spirituale. El pare să întindă antenele sale atât în jos, spre fizic, cât și în sus, spre spiritual. Prin coborârea în lumea fizică entitatea sa proprie este pătrunsă și colorată de natura fizicului. Întrucât însă spiritul poate acționa asupra lumii fizice numai prin mijlocirea lui, chiar prin aceasta îi este dată lui însuși orientarea spre fizic. Formațiunile sale sunt trase prin forțele sufletului spre fizic. Observați omul neevoluat. Înclinațiile sale depind de angrenajele corpului său. El simte plăcere numai la impresiile pe care lumea fizică o face asupra simțurilor sale. Și viața sa spirituală este trasă din această cauză în întregime în această sferă. Gândurile sale servesc numai satisfacerii vieții sale de necesități fizice. În timp ce sinea spirituală trăiește de la o încorporare la alta, ea trebuie să-și primească tot mai mult orientarea din sfera spirituală. Cunoașterea sa trebuie să fie determinată de spiritul adevărului etern, acționarea sa de binele etern.
Moartea, privită ca fapt al lumii fizice, înseamnă o modificare a angrenajelor corpului. O dată cu moartea acesta încetează de a mai fi prin angrenajele sale mijlocitor al sufletului și al spritului. Mai departe, el se arată a fi subordonat în întregime, în angrenajele sale, lumii fizice și legilor acesteia; el trece în aceasta pentru a se dizolva în ea. Numai aceste fenomene ale corpului pot fi observate după moarte cu simțurile fizice. Ce se întâmplă cu sufletul și cu spiritul se sustrage acestor simțuri. Căci prin simțuri nici în timpul vieții sufletul și spiritul nu pot fi observate decât în măsura în care acestea își găsesc expresia exterioară în fenomenele fizice. După moarte o astfel de expresie nu mai este posibilă. Din această cauză nu se mai iau în considerare observarea cu ajutorul simțurilor fizice și știința fundamentată pe acestea, pentru destinul sufletului și spiritului după moarte. Aici intervine o cunoaștere superioară care se bazează pe observația fenomenelor din lumea sufletelor și a spiritelor.
Deși s-a desprins de trup, spiritul mai este încă legat de suflet. Și așa cum în timpul vieții fizice corpul îl înlănțuise de lumea fizică, tot astfel acum sufletul îl leagă de lumea sufletească. Dar în această lume sufletească nu se găsește esența sa primordială. Ea trebuie numai să-l lege de câmpul creației sale, de lumea fizică. Pentru a apărea într-o nouă încorporare cu forma deplină, el trebuie să preia forță și întărire din lumea spirituală. Dar el a fost întrețesut prin suflet în lumea fizică. Este legat de o ființă sufletească, care este pătrunsă și colorată de natura fizicului, ceea ce face ca el însuși să obțină această orientare. După moarte, sufletul nu mai este legat de trup, ci numai de spirit. El trăiește acum într-o ambianță sufletească. Numai forțele acestei lumi mai pot avea, din această cauză, o influență asupra lui. Și de această viață a sufletului într-o lume a sufletelor este legat la început și spiritul. În felul acesta el este legat de același lucru de care era legat și în timpul încorporării fizice, de trup. Moartea trupului este determinată de legile acestuia. Trebuie spus că nu sufletul și spiritul părăsesc trupul, ci ele sunt eliberate de acesta când forțele sale nu mai pot acționa în sensul organismului uman. La fel este și relația dintre suflet și spirit. Sufletul va elibera spiritul în lumea superioară, în lumea spirituală, atunci când forțele sale nu mai pot acționa în sensul organizației sufletești umane. Spiritul va fi eliberat în clipa în care sufletul a supus dizolvării ceea ce el nu poate trăi mai departe cu spiritul. Această rămășiță care trăiește în corp dar poate fi impregnată în spirit sufletul o leagă de spirit în lumea pur spirituală. Pentru a cunoaște soarta sufletului după moarte trebuie observat, așadar, procesul său de dizolvare. El a avut sarcina de a da spiritului orientarea spre fizic. În clipa când și-a împlinit această sarcină, s-a îndreptat spre spiritual. Din cauza acestei naturi a sarcinii sale, el ar trebui, de fapt, să devină activ numai spiritual atunci când trupul se desprinde de el, când, așadar, el nu mai poate fi element de legătură. El ar fi acest element dacă prin trăirea sa în trup nu ar fi fost influențat de acesta, dacă nu ar fi fost atras de el în înclinațiile sale. Fără această colorație pe care a obținut-o prin legătura cu corporalul, el ar urma, imediat după destrupare, legilor lumii pur sufletesc-spirituale și nu ar mai dezvolta alte înclinații spre senzorial. Aceasta ar fi situația dacă o dată cu moartea omul și-ar pierde în întregime orice interes pentru lumea pământeană, dacă toate poftele, dorințele etc. care se leagă de existența pe care el a părăsit-o ar fi satisfăcute. Însă, în măsura în care nu aceasta este situația, ceea ce a rămas din această orientare este prins de suflet.
Pentru a evita orice confuzie, trebuie să facem o deosebire clară între ceea ce îl leagă pe om de lume în felul acesta, putând fi echilibrat într-o încorporare următoare, și ceea ce îl leagă de o anumită, încorporare, mereu de ultima încorporare. Prima este echilibrată prin legea destinului, karma; cealaltă poate fi ștearsă din suflet numai după moarte.
Pentru spiritul uman, după moarte urmează un timp în care sufletul își anulează înclinațiile pentru existența fizică, pentru a urma apoi din nou legilor lumii pur sufletesc-spirituale și a elibera spiritul. Este conform naturii ca acest timp să fie cu atât mai lung cu cât sufletul a fost legat mai mult timp de fizic. El va fi scurt la un om care a fost puțin atașat de viața fizică, dimpotrivă, va fi lung în cazul celui care a dezvoltat interese legate total de această viață, astfel încât la moarte în sufletul său mai trăiesc multe pofte, dorințe etc.
Cel mai ușor obținem o reprezentare a stării în care trăiește sufletul în timpul care urmează imediat după moarte reflectând la următoarele. Să luăm un exemplu grăitor: savurările unui gurmand. Plăcerea pe care acesta o are prin ingerarea unor alimente o simte ca o gâdilare în cerul gurii. Savurarea nu este desigur nimic corporal, ci aparține regiunii sufletului. În suflet, trăiește plăcerea și de asemenea și pofta de plăcere. Pentru satisfacerea poftei este însă necesar organul corporal corespunzător, cerul gurii etc. După moarte, sufletul nu a pierdut imediat o astfel de poftă, dar el nu mai are organul corporal care este mijlocul pentru satisfacerea poftei. Acum, pentru om lucrurile stau cu totul diferit, dar acționează mai departe în mod asemănător, însă mult mai intens, ca și cum s-ar afla într-o regiune în care nu există apă până la mari depărtări și el ar suferi de o sete arzătoare. În felul acesta sufletul suferă de lipsa plăcerii, pentru că el a depus organul corporal prin care poate avea plăcerea respectivă. Aceasta este situația cu toate dorințele sufletului, care nu pot fi satisfăcute decât prin organe corporale. Această stare (lipsa arzătoare) durează atât timp cât sufletul nu a învățat să nu mai poftească astfel de lucruri, care pot fi satisfăcute numai prin trup. Iar timpul care este petrecut în această stare poate fi numit locul poftei, deși, desigur, nu avem de-a face cu un „loc”.
Dacă sufletul pășește, după moarte, în lumea sufletului, el este supus legilor acesteia. Ele acționează asupra lui și de această acțiune depinde în ce fel este lichidată înclinația sa pentru lumea fizică. Acțiunile trebuie să fie diferite după felul substanțelor și forțelor sufletești în domeniul cărora el se găsește transpus acum. Fiecare din aceste substanțe își va exercita influența sa purificatoare, limpezitoare. Fenomenul care are loc aici este de așa natură încât orice antipatie din suflet este învinsă treptat de forțele simpatiei, iar această simpatie este condusă până la nivelul ei cel ma înalt. Căci prin acest grad maxim de simpatie cu întreg restul lumii sufletești sufletul se va dizolva în aceasta, va deveni una cu ea. Atunci egoismul său este complet epuizat. El încetează de a mai exista ca ființă înclinată spre existența fizică: prin el este eliberat spiritul. Pentru acest motiv sufletul se limpezește, parcurgând regiunile descrise mai sus, până când devine una cu lumea simpatiei în regiunea simpatiei desăvârșite. Faptul că spiritul este legat el însuși până în ultimul moment al eliberării sufletului său cu acesta derivă din aceea că prin viața sa a devenit cu totul înrudit cu el. Această înrudire este mult mai mare decât cea cu trupul. Căci cu trupul el este legat indirect prin suflet, dar cu acesta el este legat direct. El este viața sa proprie. Din această cauză, spiritul nu este legat de trupul care se descompune, ci de sufletul care se eliberează treptat. Din cauza legăturii directe a spiritului cu sufletul el se poate simți eliberat de acesta abia când sufletul însuși s-a unificat cu lumea generală a sufletului.
În măsura în care lumea sufletească este sejurul oamenilor imediat după moarte, ea poate fi numită „locul poftelor”. Diferitele sisteme religioase care au preluat o conștiență despre aceste condiții în învățăturile lor cunosc acest „loc al poftelor” sub numele de „Purgatoriu”, „Foc purificator” etc.
Regiunea cea mai de jos a lumii sufletelor este aceea a dorinței arzătoare. Prin moarte sunt distruse toate poftele egoiste legate de viața corporală inferioară cea mai grosolană. Căci prin astfel de pofte sufletul poate suferi acțiunea forțelor acestei regiuni. Poftele nesatisfăcute remanente din corpul fizie constituie punctul de atac. Simpatia unor astfel de suflete se întinde numai asupra a ceea ce poate hrăni ființa lor egoistă; și ea este mult depășită de antipatia care se întinde asupra oricărui alt lucru. Acum însă poftele sunt îndreptate spre savurările fizice care nu pot fi satisfăcute în lumea sufletelor. Prin această imposibilitate a satisfacerii, lăcomia se intensifică la maximum. Imposibilitatea satisfacerii însă trebuie să stingă treptat lăcomia. Poftele arzătoare se distrug încetul cu încetul, iar sufletul află că stăpânirea acestor pofte este singurul mijloc de a împiedica suferința care trebuie să vină de la ele. În timpul vieții fizice are loc repetarea satisfacerii. Prin aceasta, suferința poftei arzătoare este acoperită printr-un fel de iluzie. După moarte, în „focul purificator” această suferință apare total descoperită. Sunt parcurse trăirile corespunzătoare privațiunii. Starea în care se găsesc sufletele este întunecată. Bineînțeles că acestei stări îi cad victimă numai acei oameni ale căror pofte în lumea fizică erau îndreptate spre lucrurile cele mai grosolane. Ființe cu puține plăceri o parcurg fără să observe, căci nu sunt înrudite cu ea. Trebuie spus că prin focul poftelor sufletele sunt influențate cu atât mai mult timp cu cât prin viața lor fizică s-au înrudit cu acest foc; din această cauză ele au nevoie să fie curățate. Nu trebuie să desemnăm o astfel de purificare ca suferință în sensul în care aceasta este resimțită numai ca suferință în lumea fizică. Căci sufletul cere în mod necesar după moarte purificarea sa, pentru că numai prin aceasta poate fi eradicată din el o imperfecțiune persistentă.
Un al doilea fel de procese ale lumii sufletelor este acela al menținerii echilibrului dintre simpatie și antipatie. În măsura în care sufletul uman se află după moarte în aceeași stare, el va fi influențat de aceste procese. Această stare este condiționată de trăirea exclusivă în cotidian, de găsirea bucuriei în impresiile trecătoare ale simțurilor. Oamenii trăiesc în această stare în măsura în care sunt condiționați de înclinațiile sufletești amintite. Ei se lasă influențați de orice fleac al zilei. Întrucât însă simpatia lor nu se adresează în mod special nici unui lucru, influențele trec repede. Tot ce nu aparține acestui domeniu al nimicurilor le este antipatic acestor persoane. Dacă sufletul trăiește după moarte această stare, fără ca obiectele senzoriale fizice necesare pentru satisfacerea sa să fie prezente, ea trebuie să se stingă în final. Bineînțeles că starea de privațiune care domină în suflet înainte de stingerea completă în suflet este dureroasă. Această stare dureroasă este școala necesară pentru distrugerea iluziei în care este învăluit omul în timpul vieții fizice.
În al treilea rând, în lumea sufletelor se iau în considerare procesele cu simpatie dominantă, în care dorința este preponderentă. Acțiunea lor sufletele o află prin tot ceea ce menține după moarte o atmosferă de dorințe. Și aceste dorințe pier treptat din cauza imposibilității de a le satisface.
Regiunea plăcerii și neplăcerii din lumea sufletelor care a fost desemnată mai sus ca fiind a patra impune sufletului încercări deosebite. Atât timp cât acesta trăiește în trup, el participă la tot ce îl privește pe acesta. Plăcerea și neplăcerea sunt legate de el. El determină sentimentul de bunăstare și comoditate, neplăcerea și inconfortul. În timpul vieții sale fizice, omul își simte corpul ca pe un sine al său. Ceea ce se numește sentiment de sine se bazează pe acest fapt. Cu cât oamenii sunt mai senzuali, cu atât sentimentul de sine are mai mult acest caracter. După moarte, lipsește corpul ca obiect al acestui sentiment de sine. Sufletul, căruia i-a rămas acest sentiment, se simte din această cauză ca și cum ar fi găunos. El este copleșit de un sentiment ca și cum s-ar fi pierdut pe sine. Acest lucru durează atât timp cât este necesar pentru a recunoaște că în lumea fizică nu se află omul adevărat. Acțiunile acestei a patra regiuni distrug astfel iluzia sinei corporale. Sufletul învață să nu mai resimtă această corporalitate ca pe ceva esențial. El este vindecat și clarificat de atașamentul de corporalitate. Prin aceasta el a depășit ceea ce mai înainte îl încătușa cu putere de lumea fizică și își poate desfășura deplin forțele de simpatie care se îndreaptă în afară. El s-a desprins, ca să spunem așa, de sine și este gata să se reverse în lumea generală a sufletelor.
Trebuie să menționăm faptul că trăirile din această regiune sunt parcurse în mare parte de sinucigași. Ei își părăsesc în mod artificial corpul fizic, în timp ce toate sentimentele legate de acesta rămân neschimbate. În cazul morții naturale, o dată cu decăderea trupului are loc și o moarte parțială a sentimentelor ce sunt legate de acesta. La sinucigași se mai adaugă și chinul pe care li-l produce sentimentul despărțirii bruște de poftele și dorințele nesatisfăcute din cauza cărora ei au ajuns în această situație.
A cincea treaptă a lumii sufletelor este aceea a lumii sufletești. Simpatia are aici deja o înaltă valorificare. Cu aceasta sunt înrudite sufletele, în măsura în care în timpul vieții fizice nu s-au consumat în satisfacerea dorințelor joase, ci și-au găsit plăcerile, bucuriile în ambianța lor. Exaltarea, iubirea sentimentală pentru natură, în măsura în care a avut un caracter senzual, este supusă aici purificării. Trebuie însă făcută o deosebire între acest fel de entuziasm pentru natură și acea viață superioară care este de natură spirituală și care caută spiritul ce se revelează în lucrurile și fenomenele naturii. Acest fel de simț al naturii aparține lucrurilor care dezvoltă însuși spiritul și care fundamentează ceva ce rămâne în acesta. De acest simț al naturii trebuie deosebită plăcerea care își are baza în simțuri. Față de acesta sufletul are nevoie, de asemenea, de purificare, ca și față de alte înclinații care sunt fundamentate numai în existența fizică. Mulți oameni văd în amenajările care servesc unei bunăstări a simțurilor, într-un sistem educațional care procură în primul rând comoditatea simțurilor, un fel de ideal. Despre aceștia nu se poate spune că servesc numai impulsurilor lor egoiste. Dar sufletul lor este totuși orientat spre lumea simțurilor și trebuie să fie vindecat de forța simpatiei care domnește în cea de a cincea regiune a lumii sufletești, căreia îi lipsesc mijloacele exterioare de satisfacere. Sufletul recunoaște aici, treptat, că această simpatie trebuie să ia alte căi. Aceste căi se găsesc în revărsarea sufletului în spațiul sufletesc cauzată de simpatia pentru ambianța sufletească. Acele suflete care cer de la amenajările lor religioase mai întâi o înălțare a bunăstării lor senzoriale sunt purificate aici. Și aceasta fie că nostalgia lor se îndreaptă spre un paradis terestru, fie spre un paradis ceresc. Ele găsesc în „ținutul sufletelor” acest paradis; dar numai cu scopul de a întrevedea lipsa de valoare a acestuia. Toate sunt, bineînțeles, numai exemple izolate de purificări care au loc în această a cincea regiune. Ele ar putea fi multiplicate după plac.
Prin cea de a șasea regiune, aceea a forței sufletești active, are loc purificarea părții dornice de fapte a sufletului, care nu are un caracter egoist dar își are motivația totuși în satisfacția senzorială pe care o aduc faptele. Naturile care dezvoltă o astfel de plăcere a faptelor lasă în afară impresia perfectă a idealiștilor, ele se dovedesc a fi persoane capabile de sacrificii. În sens mai adânc însă, este vorba totuși de edificarea unui sentiment de plăcere senzorială. Multe naturi artistice și altele care se dăruiesc unor activități științifice pentru că așa le place aparțin acestei regiuni. Ceea ce le înlănțuie pe acestea de lumea fizică este credința că ratiunea de a fi a artei și științei lor ar exista.
Cea de a șaptea regiune, aceea a vieții sufletești propriu-zise, îl eliberează pe om de ultimele lui înclinații pentru lumea fizic sensibilă. Fiecare dintre regiunile anterioare preia de la suflet ce îi este înrudit. Ceea ce învăluie spiritul este părerea că activitatea lui trebuie să fie dedicată în întregime lumii senzoriale. Există personalități foarte înzestrate care nu cugetă însă la nimic altceva decât la procesele și fenomenele lumii fizice. O astfel de credință poate fi numită materialistă. Ea trebuie să fie distrusă și aceasta se întâmplă în regiunea a șaptea. Aici, sufletele văd că în adevărul adevărat nu există obiecte pentru mentalitatea materialistă. Această credință a sufletului se topește aici ca ghiața la Soare. Ființa sufletească este de aici încolo absorbită din lumea sa, spiritul este eliberat de toate cătușele sale. El se înalță în regiunile în care trăiește numai în ambianța sa proprie. Sufletul și-a îndeplinit sarcina sa pământeană anterioară și după moarte s-a desprins ceea ce rămăsese din această sarcină ca o cătușă pentru spirit. În timp ce sufletul a depășit resturile pământene, el însuși este redat elementului său.
Se vede din cele spuse până acum că trăirile lumii sufletești și prin aceasta și stările vieții sufletești de după moarte capătă un aspect din ce în ce mai puțin respingător pentru suflet cu cât omul s-a desprins mai mult de ceea ce aderă la el provenind din înrudirea pământeană cu corporalitatea sa fizică. În funcție de premisele create în viața fizică, sufletul va aparține mai mult sau mai puțin timp uneia sau alteia dintre regiuni. Acolo unde simte înrudire, el va sălășlui până când aceasta este eliminată. Unde nu există înrudire, el trece fără să simtă peste posibilele influențe. Au fost prezentate în linii generale doar trăsăturile de bază ale lumii sufletelor și caracteristicile vieții sufletului în această lume. Același lucru este valabil pentru prezentările următoare ale țării spiritelor. Am depăși limitele pe care trebuie să le respecte această carte dacă am aborda și alte aspecte ale acestor lumi superioare. Căci din ceea ce poate fi comparat cu relațiile spațiale sau cu scurgerea timpului, referitor la care aici totul este complet diferit față de lumea fizică, se poate vorbi în mod inteligibil numai dacă se intenționează prezentarea lucrurilor în mod foarte detaliat. Unele lucruri importante în această privință se găsesc în cartea mea Știința ocultă.
