Înainte de a urmări spiritul în călătoria sa mai departe, trebuie observat domeniul în care pășește el. Este „lumea spiritului”. Această lume este atât de puțin asemănătoare lumii fizice, încât tot ce va fi spus despre ea trebuie să apară ca o fantezie celui care nu vrea să se încreadă decât în simțurile sale fizice. În măsură încă și mai mare este valabil aici ceea ce s-a spus despre „lumea sufletelor”: pentru a o descrie trebuie să folosim parabola. Căci limbajul nostru, care este folosit în cea mai mare parte pentru adevărul sensibil, nu este înzestrat cu expresii care să poată fi aplicate direct „lumii spiritelor”. Aici trebuie ca unele lucruri ce vor fi spuse să fie înțelese numai ca aluzii. Tot ce este descris aici este atât de diferit de lumea fizică încât nu poate fi redat decât în acest mod. Autorul acestei prezentări este conștient cât de puțin se pot asemăna indicațiile date de el cu experiențele avute în acest domeniu, din cauza imperfecțiunilor mijloacelor noastre de exprimare elaborate pentru lumea fizică.
Înainte de orice trebuie subliniat că această lume este țesută din materialul (bineînțeles că și cuvântul „material” este folosit aici într-un sens foarte nepotrivit) din care sunt alcătuite gândurile umane. Dar așa cum trăiește gândul în om, el este numai o umbră, o fantomă a adevărului său adevărat care aruncă această umbră; la fel se comportă și gândul care apare prin intermediul capului uman față de entitatea din „țara spiritelor” care corespunde acestui gând. Când se trezește simțul spiritual al omului, el percepe cu adevărat această entitate a gândului, așa cum ochiul sensibil percepe o masă sau un scaun. El se mișcă într-o ambianță formată din entități-gânduri. Ochiul spiritual percepe leul iar gândirea orientată senzorial numai gândul despre leu, ca pe o umbră, ca o imagine asemănătoare umbrei. Ochiul spiritual vede în „țara spiritelor” gândul despre leu tot atât de adevărat cum vede ochiul sensibil leul fizic. Și aici se poate trimte la parabola deja folosită cu privire la „țara sufletului”. Așa cum orbului din naștere ambianța îi luminează dintr-o dată noile calități ale culorilor și luminilor, așa îi apare și celui care învață să folosească ochiul spiritual ambianța umplută cu o lume nouă, cu lumea gândurilor vii sau a ființelor-gânduri. În această lume pot fi văzute în primul rând arhetipurile spirituale ale tuturor gândurilor și ființelor care sunt prezente în lumea fizică și în cea sufletească. Imaginați-vă pictura unui artist plastic în spirit, înainte ca ea să fi fost realizată. Aveți aici o parabolă a ceea ce se înțelege prin arhetip. Nu este vorba că pictorul nu ar avea poate în cap un astfel de arhetip înainte de a picta tabloul, că el ar lua naștere treptat în timpul lucrării practice. În adevărata „lume a spiritului” sunt prezente asemenea arhetipuri pentru toate obiectele, iar lucrurile și entitățile fizice sunt copii ale acestor arhetipuri. Este de înțeles că cel care nu se încrede decât în simțurile sale exterioare contestă lumea arhetipală și afirmă că arhetipurile ar fi doar abstracțiuni pe care rațiunea care face comparații le obține de la obiectele sensibile; căci un astfel de om nu poate percepe în această lume superioară; el cunoaște lumea gândurilor numai în abstracțiunea ei fantomatică. El nu știe că cel ce este clarvăzător spiritual este la fel de familiar cu ființele-spirit cum este el cu câinele sau pisica sa și că lumea arhetipurilor are o realitate mult mai intensă decât lumea fizic-sensibilă.
În orice caz, priveliștea din această „țară a spiritelor” este mult mai zăpăcitoare decât aceea din lumea sufletească. Căci arhetipurile în forma lor adevărată sunt foarte diferite de copiile lor sensibile. Dar tot atât de diferite sunt și de umbrele lor, gândurile abstracte. În lumea spirituală totul este într-o activitate vie, continuă, în creație neîntreruptă. O liniște, o oprire în loc, așa cum le întâlnim în lumea fizică, nu există acolo. [Obs.p.97] Căci arhetipurile sunt entități creatoare. Ele sunt maeștri creatori a tot ce ia naștere în lumea fizică și în cea sufletească. Formele lor se schimbă repede; și în fiecare arhietip există posibilitatea de a prelua forme diferite, nenumărate. Ele lasă parcă să țâșnească din ele formele speciale; și de-abia a fost produsă una, că arhetipul se pregătește să lase să țârnească din sine o alta. Iar arhetipurile se află între ele într-o relație mai mult sau mai puțin de înrudire. Ele nu acționează izolat. Unul are nevoie de ajutorul altuia în creația sa. Nenumărate arhetipuri acționează adeseori împreună, pentru ca în lumea sufletească sau fizică să ia naștere o ființă sau alta.
În afară de ceea ce poate fi perceput în această „țară a spiritelor” mai există aici și altceva, care trebuie considerat a fi o trăire a „auzului spiritual”. De îndată ce „clarvăzătorul” se ridică din țara sufletelor în țara spiritelor, arhetipurile percepute devin și sonore. Această „sonoritate” este un proces pur spiritual. El trebuie să fie gândit fără o asociere cu un sunet fizic. Observatorul se simte ca într-o mare de sunete. Și în aceste sunete, în această sonoritate spirituală, se exprimă entitățile lumii spirituale. În sonoritățile lor combinate, în armoniile, ritmurile și melodiile lor se precizează legile primordiale ale existenței lor, relațiile lor reciproce și înrudirile lor. Ceea ce în lumea fizică rațiunea percepe ca lege, ca idee, se prezintă pentru „urechea spirituală” ca ceva muzical-spiritual (pitagoreicii numeau din această cauză această percepție în lumea spirituală „muzica sferelor”. Pentru cel ce posedă „urechea spirituală” această „muzică a sferelor” nu este numai ceva figurat, ceva alegoric, ci un adevăr spiritual bine cunoscut.) Dacă vrem să obținem numai o noțiune despre această „muzică spirituală”, trebuie eliminate orice reprezentări legate de muzica sensibilă, așa cum sunt ele percepute de „urechea materială”. Este vorba aici de percepție spirituală, așadar de una care trebuie să rămână mută pentru „urechea sensibilă”. În descrierile următoare ale „țării spiritelor” indicațiile privind această „muzică spirituală” vor fi lăsate la o parte de dragul simplificării. Trebuie doar să ne imaginăm că tot ce se descrie ca „imagine”, ca ceva „luminos”, este în același timp și ceva sonor. Fiecărei culori, fiecărei percepții luminoase îi corespunde un sunet spiritual, iar oricărei coacționări de culori îi corespunde o armonie, o melodie și așa mai departe. Trebuie mai ales actualizat faptul că și acolo unde predomină sonorul percepția „ochiului spiritual” nu încetează. Sonorul nu face decât să se adauge luminosului. Când se va vorbi în continuare de „arhetipuri” trebuie să le fie asociate în gând și „arhesunete”. La acestea se mai adaugă și alte percepții, care pot fi numite în sens de parabolă „gust spiritual” etc. Totuși nu vom intra în detalii în acest domeniu întrucât este vorba numai de a trezi o reprezentare a „țării spiritelor” prin câteva feluri de percepții extrase dintr-un întreg întâlnit în aceasta.
Este necesar acum să fie deosebite între ele diferitele feluri de arhetipuri. Și în „țara spiritelor” trebuie separat un număr de trepte sau regiuni, pentru a te putea orienta. Ca și în „lumea sufletelor”, nu trebuie să gândim diferitele regiuni ca fiind așezate stratificat, ci într-o pătrundere și întrețesere reciprocă. Prima regiune conține arhetipurile lumii fizice, în măsura în care acestea nu au viață. Arhetipurile mineralelor pot fi găsite aici, apoi cele ale plantelor, acestea însă în măsura în care sunt pur fizice; așadar, în măsura în care nu se ia în considerare viața din ele. La fel se găsesc aici și formele fizice ale animalelor și ale oamenilor. Cu aceasta nu se epuizează cele găsite în această regiune; este numai o ilustrare prin exemple ușor de explicat. Această regiune formează scheletul de bază al „țării spiritelor”. Ea poate fi comparată cu uscatul Pământului nostru fizic. Este masa continentală a „țării spiritelor”. Raportul său cu lumea fizic-corporală poate fi descris numai cu ajutorul unei comparații. Se poate obține o reprezentare a acesteia numai prin următoarele: să ne imaginăm un spațiu oarecare închis umplut cu corpuri fizice de cele mai variate feluri. Iar acum imaginați-vă că aceste corpuri fizice sunt îndepărtate, iar în locul lor rămân spații goale având formele lor. Spațiile intermediare mai înainte goale imaginați-le însă pline cu forme cât mai variate, aflate în cele mai diferite relații cu corpurile anterioare. Aproximativ așa arată regiunea cea mai joasă a lumii ahetipurilor. În ea se află obiectele și ființele care se încorporează în lumea fizică ca „spații goale”. În spațiile intercalate se desfășoară activitatea mobilă a arhetipurilor (și ale „muzicii spirituale”). La încorporarea fizică spațiile goale se umplu întru câtva cu substanțe fizice. Cine ar privi concomitent în spațiu cu ochiul fizic și cu cel spiritual, ar vedea corpurile fizice și între ele activitatea vie a arhetipurilor. A doua regiune a „țării spiritelor” conține arhetipurile vieții. Dar această viață alcătuiește aici o unitate perfectă. Ca element fluid, ea curge prin lumea spiritului, pulsând asemănător sângelui peste tot. Ea poate fi comparată cu marea și apele curgătoare ale Pământului fizic. Repartiția ei este mai asemănătoare repartiției sângelui în corpul animal decât aceleia a mării și fluviilor. Viața curgătoare, formată din substanță a gândurilor, așa am putea desemna a doua treaptă a „ținutului spiritelor”. În acest element se află forțele primordiale creatoare pentru tot ce apare ca ființă vie în realitatea fizică. Aici se arată că tot ce este viu constituie o unitate, că viața oamenilor este înrudită cu viața tuturor creaturilor.
Ca o a treia regiune a „ținutului spiritelor” trebuie numite arhetipurile a tot ce este sufletesc. Ne găsim aici într-un element mult mai fin decât în primele două regiuni. În mod comparativ, ea poate fi desemnată ca „atmosfera” „lumii spiritelor”. Tot ce se petrece în sufletele celorlalte două lumi își are aici pandantul spiritual. Toate senzațiile, sentimentele, instinctele, pasiunile etc. sunt aici prezente în mod spiritual. Fenomenele din această atmosferă corespund suferințelor și bucuriilor creaturilor din celelalte lumi. Dorul unui suflet uman apare aici ca o adiere; o izbucnire pasională apare ca un vânt de furtună. Cine poate să-și facă reprezentări cu privire la cele luate în considerare aici pătrunde adânc în suspinul oricărei creaturi când își îndreaptă atenția asupra ei. Se poate vorbi, de exemplu, de furtuni violente cu fulgere sclipitoare și tunet rostogolitor; și dacă se urmărește lucrul mai departe, se vede că în astfel de „furtuni ale spiritelor” se exprimă pasiunile unei lupte care se desfășoară pe Pământ.
Arhetipurile celei de a patra regiuni nu se raportează direct la celelalte lumi. Într-o anumită privință ele sunt entități care stăpânesc arhetipurile celor trei regiuni inferioare și mijlocesc asocierea lor. Din această cauză ele sunt ocupate cu ordonarea și gruparea acestor arhetipuri subordonate. În consecință, de la această regiune pornește o activitate mai cuprinzătoare decât de la cele inferioare.
Regiunile a cincea, a șasea și a șaptea se deosebesc esențial de cele anterioare. Căci entitățile care se află aici furnizează arhetipurilor regiunilor inferioare impulsurile pentru activitatea lor. În ele se găsesc forțele creatoare ale arhetipurilor. Cine se poate ridica la aceste regiuni face cunoștință cu „intențiile”* [Obs.p.100] care se află la baza lumii noastre. Ca puncte germinative vii aici se mai află pregătite și arhetipurile necesare pentru a prelua cele mai variate forme-gânduri. Dacă aceste puncte germinative sunt conduse în regiunile inferioare, atunci ele parcă se umflă și se arată în cele mai diferite forme. Ideile prin care spiritul uman se manifestă în mod creator în lumea fizică sunt reflexul, umbra acestor ființe-gând germeni ai lumii spirituale superioare. Observatorul a cărui „ureche spirituală” care urcă de la regiunile inferioare ale „țării spiritelor” devine conștient că emiterea de sunete și armoniile se transpun într-o „limbă spirituală”. El începe să perceapă „cuvântul spiritual, care pentru el nu face numai cunoscute lucrurile și ființele prin muzică, ci le exprimă în „cuvinte” [Obs.p.100]. Ele îi spun cum se poate numi aceasta în știința pământului, numele lor veșnice.
* Faptul că denumiri ca „intenții” sunt înțelese și ele numai ca „parabole” este de la sine înțeles din cele spuse mai sus cu privire la dificultătile expresiei verbale. Nu ne gândim la o veche „învățătură despre adecvarea la scop”.
Trebuie imaginat că aceste ființe-gânduri germeni sunt de natură compusă. Din elementul lumii gândurilor este luat parcă numai învelișul germinal. Acesta învăluie nucleul de viață propriu-zis. Cu aceasta am ajuns la limita celor „trei lumi”, căci nucleul își are obârșia în lumi încă și mai înalte. Când am descris, într-un paragraf anterior, omul după componentele sale, a fost amintit acest nucleu de viață, iar „spiritul vieții” și „omul-spirit” au fost numite componente ale sale. Și pentru alte entități cosmice sunt prezenți nuclei de viață asemănători. Ei își au originea în lumi mai înalte și sunt transpuși în cele trei lumi menționate, pentru a-și împlini aici sarcinile. Vom urmări în continuare numai pelerinajul spiritului uman prin „țara spiritelor” între două încorporări sau încarnări. Cu acest prilej condițiile și particularitățile acestei „țări” vor ieși încă o dată în evidență cu claritate.
