Observarea omului a arătat că el aparține unor trei lumi. Din lumea corporalității fizice sunt preluate substanțele și forțele care-i alcătuiesc trupul. El are cunoștințe despre această lume prin percepțiile simțurilor fizice exterioare. Cine se încrede numai în aceste simțuri și dezvoltă numai capacitatea lor de percepție acela nu-și poate crea o deschidere spre celelalte două lumi, cea sufletească și cea spirituală. Un om se poate sau nu convinge de adevărul unui obiect sau al unei ființe dacă are sau nu pentru acestea un organ de percepție, un simț. Desigur, considerarea organelor de percepție superioare ca simțuri spirituale poate conduce la o înțelegere eronată. Căci dacă vorbim de simțuri, legăm în mod involuntar gândul cu lumea fizică. Lumea fizică este desemnată ca fiind „sensibilă” în opoziție cu cea spirituală. Pentru a evita neînțelegerile trebuie luat în considerare faptul că aici se vorbește despre „simțurile superioare” numai în mod comparativ, într-un sens figurat. Așa cum simțurile fizice percep fizicul, tot astfel și cele sufletești sau spirituale percep sufletescul și spiritualul. Se folosește expresia „simț” numai în semnificația de „organ de percepție”. Omul nu ar avea o cunoștință despre lumină și culoare dacă nu ar avea un ochi sensibil la lumină; el nu ar ști nimic despre sunete dacă nu ar avea o ureche sensibilă la sunete. În această privință este cu totul îndreptățit când spune: „Fără un ochi care să simtă lumina și fără o ureche care să simtă sunetul, întreaga lume ar fi întunecată și mută. Ar exista în ea tot atât de puțină lumină sau sunet pe cât de puțin ar fi posibilă o durere de măsea fără un nerv care să simtă durerea”. Pentru a vedea în lumină corectă ceea ce este spus aici este suficient să meditezi la cât de diferită trebuie să i se reveleze lumea unei ființe vii inferioare, care are numai un sunț tactil răspândit pe toată suprafața corpului. Lumina, culoarea și sunetul nu pot fi prezente, în orice caz nu în sensul în care ele există pentru ființe care sunt înzestrate cu ochi și urechi. Vibrațiile aerului cauzate de o împușcătură pot exercita asupra lor o influență când sunt atinse de ele. Pentru ca aceste vibrații ale aerului să se reveleze sufletului ca detunătură este însă necesară o ureche. Pentru ca anumite fenomene să se reveleze în substanța fină numită eter ca lumină și culoare este necesar un ochi. Omul știe ceva despre o ființă sau lucru numai datorită faptului că el primește din partea acestora o acțiune prin intermediul unuia din organele sale. Această relație dintre om și lumea adevărului este prezentată în mod pregnant în următoarea maximă a lui Goethe: „De fapt, este inutil să exprimăm ființa unui lucru oarecare. Noi conștientizăm acțiuni, iar o istorie completă a acestor acțiuni ar cuprinde, în orice caz, esența acelui lucru. Degeaba facem efortul de a descrie caracterul unui om: dimpotrivă, dacă am reuni acțiunile sale, faptele sale, ne-am afla în fața unui tablou al caracterului său. Culorile sunt fapte ale luminii, fapte și suferințe... Culorile și lumina se găsesc între ele în exact același raport, dar trebuie să le gândim pe amândouă ca aparținând întregii naturi; căci ea este întreagă, ea care vrea să ni se reveleze în mod special prin acestea simțului ochiului. Întocmai astfel i se dezvăluie natura unui alt simț... Așa vorbește natura altor simțuri, unor simțuri cunoscute, neînțelese, necunoscute; astfel vorbește ea cu ea însăși și cu noi prin mii de fenomene. Pentru cel ce este atent, ea nu este nici moartă și nici mută” [Nota 7]. Ar fi greșit dacă am interpreta acest pasaj scris de Goethe în sensul că el pune sub semnul întrebării posibilitatea de cunoaștere a esenței lucrurilor. Goethe nu vrea să spună că noi am conștientiza numai acțiunea lucrului, iar esența s-ar ascunde dincolo de aceasta. El vrea să spună mult mai mult, că despre o asemenea „esență sau ființă ascunsă” nici nu trebuie vorbit. Esența nu se află dincolo de manifestare; ea își face apariția prin manifestare sau revelare. Numai că această esentă este adeseori atât de bogată încât se poate revela altor simțuri în alte forme. Ceea ce se revelează aparține esenței, numai că din cauza limitării simțurilor aceasta nu este întreaga esență. Această concepție a lui Goethe o adoptăm întru totul aici ca fiind a științei spiritului.
Așa cum în corp se dezvoltă organe de percepție cum sunt ochiul și urechea ca simțuri pentru fenomenele corporale, tot astfel omul poate dezvolta în sine organe de percepție sufletească și spirituale prin care i se deschid lumile sufletului și spiritului. Pentru cel care nu are astfel de simțuri superioare, aceste lumi sunt „întunecate și mute” . În orice caz, relația dintre om și aceste simțuri superioare este diferită de cea pe care o are cu corporalul. Ca acestea din urmă să fie complet dezvoltate are grijă în general buna mamă natura. Ele apar fără colaborarea omului. La dezvoltarea simțurilor sale superioare trebuie să lucreze el însuși. Omul trebuie să-și formeze sufletul și spiritul, dacă vrea să perceapă lumea sufletului și pe cea a spiritului, așa cum natura i-a dezvoltat corpul ca el să poată percepe ambianța sa și să se poată orienta în ea. Formarea de organe superioare pe care natura încă nu le-a dezvoltat ea însăși nu este nenaturală; căci, în sens superior, tot ce realizează omul aparține naturii. Numai cine vrea să afirme că omul trebuie să rămână pe treapta de dezvoltare pe care ne-o dăruiește natura poate numi antinaturală formarea simțurilor superioare. El înțelege greșit aceste organe, în semnificația dată lor în textul lui Goethe. Dar un astfel de om ar trebui să combată imediat și educarea omului, căci și aceasta continuă opera naturii. Și mai ales ar trebui să combată operarea orbilor din naștere. Căci celui care trezește în sine simțurile superioare în modul pe care-l vom expune în ultima parte a acestei scrieri i se întâmplă ca orbului din naștere operat. Lumea îi apare cu noi însușiri, cu fenomene și fapte despre care simțurile fizice nu revelează nimic. Îi este clar că el nu adaugă adevărului nimic în mod arbitrar prin aceste organe superioare, ci că fără ele partea esențială a acestui adevăr ar fi rămas ascunsă. Lumea sufletului și lumea spiritului nu sunt ceva alături sau în afara celei fizice, ele nu sunt separate spațial de aceasta. Așa cum pentru orbul din naștere operat lumea anterior întunecată strălucește în lumină și culori, tot astfel celui trezit sufletește și spiritual lucruri care mai înainte nu-i apăruseră decât sub aspect corporal îi revelează acum însușirile lor sufletești și spirituale. În orice caz, această lume se umple cu fenomene și entități care pentru cel care nu este trezit sufletește și spiritual rămân total necunoscute. (În continuare se va vorbi mai mult despre formarea simțurilor sufletești și spirituale. Vom descrie mai întâi aceste lumi superioare. Cine contestă aceste lumi nu spune nimic altceva decât că el nu și-a dezvoltat încă organele superioare. Dezvoltarea omului nu este încheiată pe nici o treaptă; ea trebuie să progreseze în continuare.)
Adeseori, „organele superioare” sunt imaginate involuntar ca fiind asemănătoare celor fizice. Dar ar trebui ca oamenii să aibă clar în minte faptul că este vorba de formațiuni spirituale sau sufletești. Din această cauză nu trebuie să ne așteptăm ca ceea ce percepem în lumile superioare să fie doar o substanțialitate diluată, asemănătoare ceții. Atât timp cât se așteaptă o astfel de percepție nu se va putea ajunge la o reprezentare clară a ceea ce se înțelege prin „lumi superioare”. Pentru mulți oameni nici nu ar fi atât de greu, cum este, de fapt, să știe ceva despre aceste „lumi superioare” – în orice caz, la început numai aspectele elementare – dacă nu și-ar imagina că ceea ce trebuie să perceapă trebuie să fie tot ceva rarefiat. Întrucât pornesc de la această premisă, ei nu vor recunoaște, de regulă, despre ce este vorba în realitate. Ei gândesc aceste lucruri ca fiind nereale, nu le valorifică într-un sens care să-i satisfacă etc. Este sigur că treptele superioare ale evoluției spirituale sunt greu accesibile; însă treapta care ar permite recunoașterea esenței lumii spirituale – și aceasta înseamnă deja mult – nu ar fi atât de greu de atins dacă oamenii ar vrea să se elibereze de prejudecata care constă în reprezentarea sufletească a spiritualului ca fiind numai ceva fizic, mai subtil.
Așa cum nu cunoaștem un om în întregime dacă avem numai o reprezentare a exteriorului său fizic, tot astfel nu cunoaștem nici lumea înconjurătoare dacă știm despre ea numai ceea ce ne revelează simțurile fizice. Și așa cum o fotografie ne devine inteligibilă și plină de viață atunci când facem cunoștință cu persoana pe care o reprezintă atât încât să-i cunoaștem sufletul, tot astfel putem cunoaște și lumea corporală cu adevărat numai atunci când îi percepem baza sufletească și spirituală. Din această cauză se recomandă să vorbim mai întâi despre lumile superioare, despre lumea sufletească și despre cea spirituală și abia după aceea să o evaluăm pe cea fizică de pe pozițiile științei spiritului.
A vorbi în epoca culturală actuală despre lumile superioare prezintă anumite dificultăți. Căci această epocă culturală este mare înainte de toate prin cunoașterea și stăpânirea lumii corporale. Cuvintele noastre și-au căpătat amprenta, importanța și semnificația prin referirea la această lume corporală. Trebuie însă să utilizăm aceste cuvinte uzuale pentru a ne lega de ceva cunoscut. Prin aceasta celor care nu vor să se încreadă decât în simțurile lor exterioare li se deschide poarta înțelegerilor greșite. Despre unele lucruri se poate vorbi doar prin pilde sau în mod aluziv. Dar așa trebuie să fie, căci astfel de pilde sunt un mijloc prin care omul poate fi ghidat spre aceste lumi superioare și prin aceasta îi este stimulată ajungerea la ele. (Despre aceasta vom vorbi într-un capitol următor în care vom face trimitere la formarea organelor de percepție spirituală. [Obs.p.78] Mai întâi, omul trebuie să ia cunoștință de lumile superioare prin imagini, prin pilde. Apoi el poate gândi la acestea și să aibă o privire de ansamblu asupra lor.)
Așa cum substanțele și forțele care alcătuiesc și stăpânesc stomacul nostru, inima noastră, plămânii noștri, creierul nostru etc. își au originea în lumea corporală, tot astfel și calitățile noastre sufletești, impulsurile, dorințele, sentimentele, pasiunile, poftele noastre etc. își au originea în lumea sufletească, așa cum trupul este o parte a lumii corporale fizice. Dacă vrem să ne referim la deosebirea dintre lumea corporală fizică și cea sufletească, putem spune că cea din urmă este, în toate elementele și entitățile sale, mult mai fină, mai mobilă, mai plastică decât prima. Totuși, trebuie să fie evident faptul că pășim într-o lume cu totul nouă, atunci când ajungem în cea sufletească. Așadar, dacă vorbim de mai grosolan și mai fin în această privință, trebuie să fim conștienți că lăsăm să se înțeleagă în mod comparativ ceea ce este totuși fundamental diferit. Așa stau lucrurile cu tot ce va fi spus despre lumea sufletească cu cuvinte împrumutate de la corporalitatea fizică. Dacă ținem seama de aceasta, se poate afirma că formațiunile și ființele lumii sufletești sunt și ele constituite din substanțe sufletești și sunt conduse, de asemenea, de forțe sufletești, așa cum se întâmplă în lumea fizică cu substanțele și forțele fizice.
Așa cum formațiunilor corporale le este proprie dimensiunea spațială și mișcarea în spațiu, tot astfel lucrurilor și entităților sufletești le sunt proprii excitabilitatea, dorința instinctivă. Din această cauză lumea sufletească mai este denumită și lumea poftelor sau a dorințelor, sau lumea „cerințelor”. Aceste expresii sunt împrumutate de la lumea sufletească umană. Din această cauză trebuie să reținem că lucrurile și acele părți ale lumii sufletești care se află în afara sufletului uman sunt tot atât de diferite de forțele sufletești din aceasta precum sunt substanțele și forțele fizice ale lumii corporale exterioare de părțile care alcătuiesc corpul uman. (Impuls, dorință, cerință sunt denumiri pentru substanțialitatea lumii sufletești. Această substanțialitate s-o numim „astrală”. Dacă acordăm mai multă atenție forțelor lumii sufletești, se poate vorbi despre „entitatea poftelor”. Totuși nu trebuie uitat că aici deosebirea dintre „substanță” și „forță” nu poate fi atât de strictă ca în lumea fizică. Un impuls poate fi numit la fel de bine „forță” și „substanță”.)
Pentru cel care obține pentru prima oară o privire de ansamblu a lumii sufletești, deosebirile pe care aceasta le prezintă față de lumea fizică au un efect năucitor. Totuși aceasta este situația în cazul activizării unui simț fizic anterior inactiv. Orbul din naștere operat trebuie să învețe mai întâi să se orienteze în lumea pe care mai înainte a cunoscut-o doar prin simțul tactil. Un astfel de om vede mai întâi lucrurile în interiorul ochiului său; apoi el le vede în afara sa, dar ele îi apar ca și cum ar fi pictate pe o suprafață. Abia treptat el sesizează adâncimea, distanța spațială a lucrurilor etc. În lumea sufletească sunt valabile legi cu totul diferite de cele ale lumii fizice. Există multe formațiuni sufletești legate de cele ale altor lumi. Sufletul omului este legat, de exemplu, de corpul fizic uman și de spiritul uman. El este așadar influențat concomitent de lumea corporală și de cea spirituală. De aceste lucruri trebuie să ținem seama atunci când observăm lumea sufletească; și nu trebuie să considerăm legi sufletești ceea ce își are originea în acțiunea unei alte lumi. Dacă, de exemplu, omul emite o dorință, aceasta este purtată de un gând, de o reprezentare a spiritului și ascultă de legile acestuia. Așa cum putem însă stabili legile lumii fizice făcând abstracție de influențele pe care le are, de exemplu, omul asupra produselor ei, ceva asemănător este posibil și cu lumea sufletească.
O deosebire importantă între fenomenele sufletești și cele fizice poate fi exprimată prin aceea că desemnăm interacțiunea primelor ca fiind mult mai interioară. În spațiul fizic domnește, de exemplu, legea „șocului”. Când o bilă de fildeș lovește o alta care se află în repaus, ultima se deplasează într-o direcție care poate fi calculată din mișcarea și elasticitatea primeia. În spațiul sufletesc interacțiunea dintre două formațiuni care se întâlnesc depinde de calitățile lor interioare. Ele se pătrund reciproc, concresc parcă una cu cealaltă, dacă sunt înrudite între ele. Ele se resping când entitățile lor sunt opuse. În spațiul corporal există, de exemplu, anumite legi pentru vedere. Vedem obiecte îndepărtate într-o diminuare continuă. Când privești pe o alee, arborii îndepărtați par – conform legilor perspectivei – separați între ei prin distanțe mai mici decât arborii apropiați. În spațiul sufletesc, dimpotrivă, totul, ceea ce este apropiat și ceea ce este depărtat, îi apare clarvăzătorului ca fiind dispus la distanțe pe care le au prin natura lor interioară. Prin aceasta îi este dată, desigur, celui care pășește în spațiul sufletesc și care vrea să se descurce cu regulile aduse din lumea fizică o sursă de variate rătăciri.
Printre primele lucruri pe care trebuie să ți le însușești pentru orientarea în lumea sufletească este acela de a învăta să deosebești diferitele feluri de formațiuni întâlnite aici, așa cum deosebești în lumea fizică corpuri solide, lichide și gazoase. Pentru a ajunge la aceasta trebuie să înveți să cunoști cele două forțe fundamentale care sunt importante, înainte de toate, aici. Ele pot fi numite simpatie și antipatie. Felul cum acționează aceste forțe fundamentale într-o formațiune sufletească determină natura acesteia. Simpatie numin forța cu care o formațiune sufletească atrage alte formațiuni, prin care caută să se contopească cu acestea, prin care caută să-și pună în valoare înrudirea cu ele. Antipatia este, dimpotrivă, forța cu care se resping formațiunile sufletești, prin care se exclud, prin care acestea își afirmă particularitatea. De măsura în care aceste forțe fundamentale sunt prezente într-o formațiune sufletească depinde rolul pe care îl joacă ele în lumea sufletească. Trebuie deosebite mai întâi trei feluri de formațiuni sufletești în funcție de acțiunea simpatiei și antipatiei față de ele. Acestea se deosebesc prin aceea că simpatia și antipatia se află în ele în relații reciproce foarte precise. În toate trei sunt prezente ambele forțe fundamentale. Să luăm mai întâi o formațiune din primul fel de formațiuni sufletești. Ea atrage alte formațiuni din ambianța sa cu ajutorul simpatiei care acționează în ea. Dar în afara simpatiei mai există în ea și antipatie, prin care ea respinge lucruri ce se află în ambianța sa. O astfel de formațiune va apărea spre exterior ca și cum nu ar fi înzestrată decât cu forțe ale antipatiei. Totuși, nu aceasta este situația. În ea se află și simpatie și antipatie. Numai că cea din urmă este dominantă. Ea are prioritate față de prima. Astfel de formațiuni joacă un rol egoist în spațiul sufletesc. Ele resping multe lucruri din jurul lor și atrag puține lucruri cu dragoste spre ele. Din această cauză ele se mișcă ca forme invariabile prin spațiul sufletesc. Prin forța simpatiei care există în ele par a fi avide. Aviditatea apare însă în același timp ca insațiabilă, ca și cum nu ar putea fi satisfăcută, pentru că antipatia dominantă respinge atâtea lucruri care-i vin în întâmpinare, încât nu poate surveni nici o satisfacere. Dacă se dorește compararea formațiunilor sufletești de acest fel cu ceva din lumea fizică, se poate spune: ele corespund corpurilor fizice solide. Această regiune a substanțialității sufletești trebuie numită dorința arzătoare. Acea parte din dorința arzătoare care este amestecată în sufletele animale și umane determină în ele ceea ce se numește dorințele senzuale inferioare, instinctele lor egoiste dominante. Al doilea fel de formațiuni sufletești este acela la care cele două forțe fundamentale sunt în echilibru, la care, așadar, simpatia și antipatia acționează cu aceeași tărie. Acestea întâmpină alte formațiuni cu o anumită neutralitate; ele acționează asupra lor ca fiind înrudite, fără a le atrage sau respinge în mod special. De asemenea, ele nu se delimitează foarte net de lumea înconjurătoare. Tot timpul lasă alte formațiuni din ambianță să acționeze asupra lor; din această cauză pot fi comparate cu substanțele lichide ale lumii fizice. În modul cum aceste formațiuni atrag alte lucruri spre ele nu există nici un fel de aviditate. Acțiunea despre care vorbim aici are loc, de exemplu, când sufletul uman percepe o culoare. Când am senzația culorii roșii, primesc mai întâi o excitație neutră din ambianță. Abia când acestei excitații i se asociază plăcerea pentru acel roșu trebuie luată în considerare o altă acțiune sufletească. Ceea ce produce excitația neutră sunt formațiuni sufletești care se află în asemenea interacțiune încât simpatia și atipatia se echilibrează reciproc. Substanțialitatea sufletească care intră aici în discuție va trebui desemnată ca fiind una perfect plastică, fluidă. Ea se mișcă prin spațiul sufletesc nu în mod egoist, ca prima, ci în așa fel încât existența ei primește pretutindeni impresii, ea se dovedește a fi înrudită cu multe lucruri din cele pe care le întâlnește. O expresie care i s-ar putea potrivi ar putea fi aceea de excitabilitate fluidă. Cea de a treia treaptă a formațiunilor sufletești este cea care se caracteriază prin predominarea simpatiei asupra antipatiei. Antipatia produce autovalorificarea egoistă; aceasta însă se retrage dincolo de înclinația spre lucrurile ambianței. Să ne imaginăm o astfel de formațiune în cadrul spațiului sufletesc. Ea apare ca un punct central al unei sfere atractive, care se întinde peste obiectele lumii înconjurătoare. Astfel de formațiuni pot fi considerate materialitate a dorinței. Această denumire apare ca fiind corectă pentru că antipatia care există și care este mai slabă numai față de simpatie determină totuși atracția, în așa fel încât obiectele atrase trebuie să fie aduse în domeniul propriu al formațiunii. Simpatia capătă din această cauză o nuanță fundamentală egoistă. Această substanțialitate a dorinței poate fi comparată cu corpurile gazoase sau aeriene ale lumii fizice. După cum se străduiește un gaz să expandeze în toate direcțiile, așa se întinde și substanțialitatea dorinței în toate direcțiile.
Treptele superioare de substanțialitate sufletească se caracterizează prin aceea că la ele una din forțele fundamentale se retrage complet, și anume antipatia, și numai simpatia se dovedește a fi agentul activ propriu-zis. Aceasta se poate pune în valoare, mai întâi, în cadrul înseși părților formațiunii sufletești. Aceste părți acționează unele asupra celorlalte în mod atractiv. Forța simpatiei se exprimă în interiorul unei formațiuni sufletești prin ceea ce se numește plăcere. Și orice diminuare a acestei simpatii este neplăcere. Neplăcerea este o plăcere mai mică, așa cum răceala este numai o căldură diminuată. Plăcerea și neplăcerea trăiesc în om ca lume a sentimentelor, în sens mai îngust. Simțirea este țeserea sufletescului în sine însuși. De modul în care sentimentele plăcerii și neplăcerii țes în domeniul sufletesc depinde ceea ce se numește confortul, tihna.
O treaptă și mai înaltă o reprezintă acele formațiuni sufletești a căror simpatie nu rămâne închisă în domeniul vieții proprii. Acestea se deosebesc de cele trei trepte inferioare, dar și de a patra, prin aceea că la ele forța simpatiei nu are de învins o antipatie corespunzătoare ei. Abia prin aceste feluri superioare de substanțialitate sufletească multitudinea formațiunilor se adună într-o lume sufletească comună. Atât timp cât este implicată antipatia, formațiunea sufletească tinde spre altceva, dar în interesul său propriu, pentru a se întări și a se îmbogăți prin acel altceva. Acolo unde antipatia tace, acel altceva este preluat ca o revelație, ca o comunicare. Un rol asemănător cu cel jucat de lumină în spațiul fizic îl joacă în spațiul sufletesc această formă superioară de substanțialitate sufletească. Ea face ca o formațiune sufletească să absoarbă existența și ființa celorlalte în beneficiul acestora sau s-ar putea spune și că ea se lasă iradiată de ele. Prin faptul că aceste ființe sufletești se adapă din aceste regiuni superioare ele sunt trezite la adevărata viață sufletească. Viața lor înăbusită în întuneric se deschide spre exterior, luminează și strălucește în spațiul sufletesc; mișcarea leneșă, surdă din interior, care vrea să se închidă prin antipatie când sunt prezente numai substanțele regiunilor inferioare devine forță care pornește din interior și se revarsă spre exterior. Excitabilitatea fluidă a celei de a doua regiuni acționează numai la întâlnirea formațiunilor. În orice caz, atunci fiecare se revarsă în cealaltă. Dar aici este necesară atingerea. În regiunile superioare domnește radiația liberă, revărsarea. (Pe drept cuvânt, esența acestui domeniu este desemnată ca fiind o „radiație”, căci simpatia care se degajă acționează în așa fel încât putem folosi ca simbol pentru aceasta expresia care este luată de la acțiunea luminii.) Așa cum o plantă moare dacă o pui în pivniță, tot așa se întâmplă și cu formațiunile sufletești fără substanțele sufletești vitalizatoare ale regiunilor superioare. Lumina sufletească, forța sufletească activă și viața sufletească propriu-zisă aparțin acestor regiuni și se comunică de aici ființelor sufletești.
Trebuie, așadar, deosebite trei regiuni inferioare și trei regiuni superioare ale lumii sufletești; și ambele sunt mijlocite printr-o a patra, astfel încât rezultă următoarea divizare a lumii sufletești:
Prin primele trei regiuni formațiunile sufletești își obțin calitățile din raportul dintre antipatie și simpatie; prin cea de a patra regiune, simpatia țese în cadrul formațiunii sufletești; prin cele trei regiuni superioare forța simpatiei devine din ce în ce mai liberă; luminând și vitalizând, substanțele sufletești ale acestei regiuni se mișcă prin spațiul sufletesc, trezind ceea ce altfel ar trebui să se piardă prin sine însuși într-o existență proprie.
De dragul clarității vom mai sublinia aici că aceste șapte secțiuni ale lumii sufletești nu reprezintă domenii separate. Așa cum se întrepătrunde solidul, lichidul și gazosul în lumea fizică, la fel se întrepătrund poftele arzătoare, excitabilitatea fluidă și forțele lumii dorințelor în lumea sufletească. Și așa cum în lumea fizică căldura pătrunde corpurile, lumina le iradiază, tot astfel stau lucrurile în domeniul sufletesc cu plăcerea și neplăcerea și cu lumina sufletească. Ceva asemănător are loc și cu forța activă a sufletului și cu viața sufletească propriu-zisă.
