S-a spus că formațiunile uneia dintre cele trei lumi nu au pentru om realitate decât atunci când el are capacitățile sau organele pentru perceperea lor. Omul nu conștientizează anumite fenomene din spațiu ca fenomene luminoase numai datorită faptului că el are un ochi bine format. Cât se revelează unei ființe din ceea ce este adevărat depinde de receptivitatea acesteia. Așadar, niciodată un om nu trebuie să spună că este adevărat numai ceea ce el poate percepe. Multe lucruri pot fi adevărate pentru a căror percepție îi lipsesc organele corespunzătoare. Lumea sufletească și țara spiritelor sunt tot atât de adevărate, ba adevărate chiar într-un sens mult superior decât lumea sensibilă. De fapt, nici un ochi fizic nu poate vedea sentimente, reprezentări; dar ele sunt adevărate. Și așa cum omul are în față, prin intermediul simțurilor sale exterioare, lumea corporală ca percepție, tot astfel și pentru organele sale spirituale, sentimentele, poftele, instinctele, gândurile etc. devin percepții. Așa cum prin ochiul său fizic pot fi văzute fenomenele spațiale ca fenomene colorate, tot așa prin simțurile interioare fenomenele sufletești și spirituale pot deveni percepții care sunt analoage fenomenelor colorate sensibile. A înțelege pe deplin în ce sens vorbim despre aceasta o poate face numai acela care a parcurs calea cunoașterii care va fi descrisă în capitolul următor și și-a dezvoltat simțurile sale interioare prin acest antrenament. Pentru acesta devin vizibile suprasensibil în lumea sufletească din jur fenomenele sufletești, iar în domeniul spiritual fenomenele spirituale. Sentimente pe care el le viețuiește la alte ființe strălucesc pentru el ca niște fenomene luminoase; gândurile către care își îndreaptă atenția parcurg spațiul spiritual. Pentru el gândul unui om care se raportează la alt om nu este ceva ce nu poate fi perceput, ci un proces perceptibil. Conținutul unui gând trăiește ca atare numai în sufletul gânditorului, dar acest conținut produce efecte în lumea spirituală. Acesta este fenomenul perceptibil pentru ochiul spiritual. Ca realitate efectivă se scurge dintr-o entitate umană și curge spre o alta. Modul cum acest gând acționează asupra celuilalt este trăit ca un fenomen perceptibil în lumea spirituală. Astfel, pentru cel care are deschise simțurile spirituale, omul perceptibil fizic nu este decât o parte a omului. Acest om fizic devine punctul central al unor efluvii sufletești și spirituale. Lumea de o diversitate nemărginită care se deschide „clarvăzătorului” nu poate fi redată decât sub forma unor sugerări mai mult sau mai puțin generale. Un gând uman, de exemplu, care nu trăiește decât în înțelegerea gândurilor celui care ascultă apare ca fenomen colorat perceptibil pe plan spiritual. Un gând care izvorăște dintr-o poftă senzorială a omului are o altă colorație decât un gând conceput din pură cunoaștere, dintr-o frumusețe nobilă sau din binele etern. Gânduri care își au originea în viața senzorială străbat lumea sufletească în nuanțe de roșu*. Într-o frumoasă culoare galbenă apare un gând prin care gânditorul urcă la o cunoștință superioară. Într-un roz-roșu admirabil strălucește un gând care-și are obârșia într-o iubire plină de dăruire. Și așa cum conținutul unui gând ajunge să se exprime în forma sa suprasensibilă, tot astfel apare și precizia sa mai mult sau mai puțin mare. Gândul precis al gânditorului se arată ca o formațiune cu contururi clare; reprezentarea vagă apare ca o formațiune noroasă, cu contururi estompate.
*Este ușor de înțeles că descrierile făcute aici sunt expuse celor mai mari înțelegeri eronate. Din această cauză vom reveni la sfârșitul acestei noi ediții cu o observație.
Entitatea sufletească și spirituală a omului apare, în acest fel, ca parte suprasensibilă a omului integral.
Efectele coloristice perceptibile „ochiului spiritual” care radiază în jurul omului fizic absorbit în activitatea sa și-l învăluie ca un nor (oarecum în forma ovală) reprezintă ceea ce se numește aura umană. Mărimea aurei este diferită de la un om la altul. Totuși ne putem reprezenta că – în medie – omul întreg apare de patru ori mai lat și de înălțime dublă față de omul fizic.
În aură se agită cele mai diferite tonuri de culori. Și această agitație este o imagine fidelă a vieții umane interioare. Diferitele nuanțe de culori sunt tot atât de schimbătoare precum este și viața. Totuși, anumite calități permanente cum sunt talentele, calitățile caracteriale se exprimă și în nuanțe durabile.
La oameni care sunt încă străini de trăirile „căii cunoașterii” descrise într-un capitol al acestei cărți pot apărea confuzii cu privire la „aură”. Ei și-ar putea închipui că ceea ce descriem aici drept „culori” s-ar afla în fața sufletului la fel cum culoarea fizică s-ar afla în fața ochiului. O astfel de „culoare sufletească” nu ar fi însă nimic altceva decât o halucinație. Știința spiritului nu are absolut nimic de-a face cu impresii care sunt „halucinatorii”. Și în orice caz acestea nu fac obiectul descrierilor noastre. Se ajunge la o reprezentare corectă dacă reținem următorul lucru. Sufletul trăiește în legătură cu o culoare fizică nu numai impresia sensibilă, ci are și o trăire sufletească. Aceasta este diferită când sufletul percepe prin intermediul ochiului o suprafață galbenă de trăirea sufletească pe care o are în fața unei suprafețe albastre. Să numim această trăire „a simți galbenul” sau „a simți albastrul”. Acum, sufletul care a pășit pe calea cunoașterii are același „sentiment al galbenului” față de trăirile sufletești active ale altei ființe și „sentimentul albastrului” față de dispozițiile sufletești pline de dăruire. Esențială nu este ca „văzătorul” să vadă într-o reprezentare a unui alt suflet la fel de albastru precum vede el acest „albastru” în lumea fizică, ci ca el să aibă o simțire care-l justifică să numească „albastră” reprezentarea, așa cum omul fizic numește „albastră” o perdea, de exemplu. Și mai departe este esențial ca „văzătorul” să fie conștient de faptul că împreună cu această trăire a sa el se află într-o trăire acorporală, astfel încât are posibilitatea de a vorbi despre valoarea și semnificația vieții sufletești într-o lume a cărei percepție nu este mijlocită prin corpul uman. Chiar dacă acest sens al expunerii noastre trebuie să fie întru totul luat în considerare, totuși pentru „văzător” este de la sine înțeles să se vorbească despre „albastru”, „galben”, „verde” etc. când se referă la „aură”.
Aura este foarte diferită în funcție de temperamentele și dispozițiile sufletești ale oamenilor, dar și de gradul lor de evoluție spirituală. O cu totul altă aură are un om care se dăruiește în întregime instinctelor lui animalice, decât unul care trăiește mai mult în gânduri. Aura unei naturi predispuse pentru religie se deosebește esențial de una care se epuizează în trăirile comune ale zilei. Adăugați la aceasta faptul că toate dispozițiile sufletești schimbătoare, toate înclinațiile, bucuriile și durerile își găsesc expresia în aură.
Trebuie să compari între ele aurele celor mai diferite trăiri sufletești, pentru a învăța să înțelegi semnificația nuanțelor coloristice. Trebuie avute în vedere mai întâi trăirile sufletești care sunt impregnate de afecte puternic exteriorizate. Ele pot fi împărțite în două tipuri diferite, cele în care sufletul este împins spre afecte prin natura animală și cele care îmbracă o formă rafinată, care sunt influențate puternic prin reflectare, prin meditație. În primul caz găsim mai ales curenți de toate nuanțele, de brun și de galben-roșcat, străbătând anumite locuri ale aurei. În cazul celor cu afecte rafinate apar în aceleași locuri nuanțe de galben-roșcat mai deschise și de verde. Se poate observa că paralel cu creșterea inteligenței nuanțele verzi devin tot mai frecvente. Oameni foarte deștepți, care însă se epuizează în întregime în satisfacerea poftelor lor animalice, au mult verde în aura lor. Totuși acest verde va avea întotdeauna o nuanță de brun sau roșu-brun. Oameni lipsiți de inteligență au o mare parte din aură străbătută de curenți roșu-bruni sau chiar de un roșu sângeriu închis.
Cu totul diferită este aura în cazul unei dispoziții sufletești liniștite, care cumpănește, care cugetă. Nuanțele brune sau roșcate se retrag și apar diferite nuanțe de verde. În cazul gândirii concentrate aura prezintă o nuanță fundamental verde, binefăcătoare. Acest lucru este valabil mai ales pentru acele naturi despre care se poate spune că știu să se adapteze tuturor circumstanțelor vieții.
Nuanțele de albastru apar la predispoziții sufletești pline de dăruire. Cu cât un om își pune mai mult sinea sa în slujba unei cauze, cu atât mai frecvente devin nuanțele albastre. Și în acest caz întâlnim două feluri de oameni, cu totul diferiți. Există naturi care nu sunt obișnuite să-și desfășoare forța lor de gândire, suflete pasive; care nu au altceva de oferit decât „caracterul lor bun”. Aura lor strălucește într-un albastru frumos. Așa se arată și aura multor naturi religioase, pline de dăruire. Sufletele miloase și altele care se epuizează într-o existență plină de activități de binefacere au o aură asemănătoare. Dacă astfel de oameni mai sunt și inteligenți, atunci se observă alternanțe de curenți verzi și albaștri sau albastrul prezintă o nuanță verzuie. Este o caracteristică a sufletelor active, spre deosebire de cele pasive, ca albastrul lor să se satureze dinăuntru cu nuanțe luminoase. Naturi foarte inventive, care au gânduri productive, emit ca dintr-un punct central nuanțe luminoase, radiante. Acesta este cazul în cea mai mare măsură la persoanele desemnate ca „înțelepte” și mai ales la acelea care sunt pline de idei fertile. Tot ceea ce face referire la activitatea spirituală are mai mult forma de raze care se răspândesc dinăuntru; în același timp, ceea ce-și are obârșia în viața animală are forma de nori neregulați care plutesc prin aură.
În funcție de felul în care reprezentările care rezultă din activitatea sufletului se pun mai mult în slujba instinctelor animalice proprii sau în slujba unor interese ideale, realiste, obiective formațiunile corespunzătoare ale aurei prezintă colorații diferite. Capul inventiv, care-și folosește toate gândurile pentru satisfacerea pasiunilor lui senzoriale, prezintă nuanțe roșii-albastre întunecate (vineții); dimpotrivă cel care își implică gândurile în mod lipsit de egoism într-un interes obiectiv prezintă nuanțe roșu-albastre deschise. O viață în spirit asociată cu dăruire nobilă și cu capacitate de sacrificiu se manifestă în culori roșu-roz sau violet deschise.
Dar nu numai structura fundamentală a sufletului, ci și afectele trecătoare, dispozițiile schimbătoare și alte trăiri își arată efluviile colorate în aură. O mânie bruscă, violentă produce efluvii roșii; sentimentul onoarei rănite care se trăiește într-un puseu brusc, apare sub forma de nori de un verde închis. Dar fenomenele colorate nu apar numai ca formațiuni de nori cu formă neregulată, ci și ca figuri clar delimitate cu formă regulată. Dacă un om are un acces de frică, aceasta apare sub forma unor dungi ondulate de culoare albastră cu un luciu roscat-albastru care coboară în aură de sus până jos. La o persoană care așteaptă tensionată un anumit eveniment se poate vedea cum dungi roșii-albastre străbat aura încontinuu, radiar dinăuntru spre exterior.
Pentru o capacitate de percepție spirituală precisă trebuie observată orice senzație pe care omul o primește din exterior. În aura persoanelor care reacționează violent la orice impresie exterioară apar puncte și mici pete albastru-roșcate care se aprind continuu. La oamenii care nu sunt impresionabili, aceste mici pete au o colorație galben-portocalie sau chiar o culoare galbenă frumoasă. „Împrăștierea” sau „distracția” persoanelor se prezintă sub forma unor pete albătrui cu tentă verzuie, având forme mai mult sau mai puțin schimbătoare.
Clarvederea spirituală superioară deosebește în cadrul acestei aure care-l înconjoară sau radiază în jurul omului trei genuri de fenomene colorate. Există, mai întâi, culori mai mult sau mai puțin lipsite de transparență, mai mult sau mai puțin opace. În orice caz, compararea acestor culori cu cele pe care le vede ochiul nostru fizic ne face să le considerăm delicate și transparente. În cadrul lumii suprasensibile, ele fac ca spațiul pe care-l ocupă să fie relativ netransparent; ele îl umplu ca niște forme cețoase. Există apoi culorile care par să fie în întregime lumină. Ele luminează spațiul pe care-l umplu, care devine el însuși luminos prin aceste culori. Cu totul diferit de aceste două feluri de culori este cel de al treilea gen de fenomene colorate. Acestea au un caracter de radiație, de scânteiere, de sclipire. Ele nu străluminează numai spațiul pe care-l umplu, ci îl iradiază și-l fac strălucitor. În aceste culori există ceva activ, mișcător în sine. Celelalte au în ele ceva odihnitor, lipsit de strălucire. Acestea, dimpotrivă, se produc parcă din ele însele. Prin primele două genuri de culori spațiul parcă se umple cu un fluid fin, care sălășluiește liniștit în el; prin cel de al treilea, el se umple cu o viață mereu renăscândă, de o activitate neîncetată.
Aceste trei genuri de culori nu sunt dispuse în aura umană una lângă alta; ele nu se găsesc în părți spațiale separate unele de altele, ci se întrepătrund în modul cel mai variat. În unele locuri ale aurei putem vedea toate trei genurile întrepătrunse, așa cum poți vedea și auzi în același timp un corp fizic, de exemplu, un clopot. Prin aceasta, aura devine un fenomen deosebit de complicat, căci avem de-a face, de fapt, cu trei aure care se găsesc unele în interiorul celorlalte, care se întrepătrund. Dar putem să ne lămurim asupra acestui aspect dacă ne ocupăm alternativ de cele trei aure. Realizăm atunci în lumea suprasensibilă ceva asemănător cu ceea ce facem în lumea sensibilă când, pentru a ne dărui complet impresiei produse de o bucată muzicală, închidem ochii. Clarvăzătorul are, într-un anumit sens, trei feluri de organe pentru cele trei genuri de culori. Și, pentru a putea observa nestânjenit, el poate deschide spre impresionare unul sau altul dintre aceste organe, închizându-le pe celelalte. La un clarvăzător pot să fie dezvoltate la început numai unele organe, legate de primul gen de culori. Un astfel de clarvăzător nu poate vedea decât una dintre aure; celelalte două îi rămân invizibile. Tot astfel, el poate fi apt pentru impresii produse de primele două aure, nu și de cea de-a treia. Treapta superioară a „darului clarvederii” constă în faptul că un om poate observa toate cele trei aure și, în beneficiul studiului, să îndrepte alternativ atenția asupra uneia sau a alteia dintre ele.
Aura triplă este expresia suprasensibil-vizibilă pentru entitatea umană. Cele trei mădulare: corp, suflet și spirit se exprimă în ea. Prima aură este oglindirea influenței pe care trupul o exercită asupra sufletului omului; cea de a doua caracterizează viața proprie a sufletului care s-a ridicat deasupra lucrurilor ce ațâță direct simțurile, dar care nu s-a dedicat încă slujirii veșniciei; cea de a treia aură oglindește stăpânirea pe care spiritul veșnic a obținut-o asupra oamenilor trecători. Când se fac descrieri ale aurei – așa cum se întâmplă aici –, trebuie subliniat că aceste lucruri nu sunt numai greu de observat, ci înainte de toate sunt greu de descris. Din această cauză nimeni nu trebuie să vadă în astfel de descrieri altceva decât o propunere.
Pentru clarvăzător, așadar, particularitatea vieții sufletești se exprimă în calitatea aurei. Dacă îl întâmpină o viață sufletească dăruită în întregime instinctelor senzuale, dorințelor și excitanților momentului, atunci el vede prima aură în culorile cele mai țipătoare; cea de a doua, dimpotrivă, este dezvoltată slab. În ea se văd numai formațiuni colorate palide; cea de a treia de-abia este sugerată. Numai ici și colo se arată câte o scânteioară pâlpâitoare, semnalând că și în cazul unor astfel de dispoziții sufletești în om trăiește veșnicia ca predispoziție, dar că ea este reprimată prin acțiunea menționată a senzorialului. Cu cât omul desprinde de sine natura instinctuală, cu atât prima parte a aurei devine mai puțin agresivă. Cea de a doua crește atunci tot mai mult și umple complet cu forța ei luminătoare corpul colorat în cadrul căruia trăiește omul fizic. Și cu cât omul se prezintă mai mult ca „slujitor al veșnicului” se arată mai minunata a treia aură, acea parte care dă mărturia măsurii în care omul este cetățean al lumii spirituale. Căci sinea divină radiază prin această parte a aurei umane în lumea terestră. În măsura în care oamenii au această aură, ei sunt flăcări prin care divinitatea luminează lumea aceasta. Prin această parte a aurei, ei arată în ce măsură știu să nu se mai viețuiască pe sine, cum să încarneze adevărul, frumosul nobil și binele, în ce măsură ei s-au smuls sinei lor înguste pentru a se jertfi pe altarul marii acțiuni creatoare cosmice.
Astfel, în aură se exprimă ce a făcut omul din el însuși în cursul încorporărilor sale.
În toate cele trei părți ale aurei sunt conținute culori de cele mai variate nuanțe. Caracterul acestora se schimbă o dată cu gradul de evoluție al omului. În prima parte a aurei se poate vedea viața neevoluată a pornirilor instinctuale, în toate nuanțele de la roșu până la albastru. Aici, aceste nuante au un caracter tulbure, neclar. Nuanțele roșii îndrăznețe indică patimile senzuale, plăcerile carnale, căutarea satisfacțiilor cerului gurii și ale stomacului. Nuanțele verzi par să se găsească mai ales la acele naturi inferioare care înclină spre indiferență, spre stupiditate, care se dedau cu aviditate oricărei juisări, evitând totuși eforturile care i-ar duce la satisfacție. Acolo unde patimile împing cu forță spre o anumită țintă pentru care nu sunt adaptate facultățile obținute apar culori ale aurei verzi-brune și verzi-gălbui. În orice caz, anumite moduri de viață moderne produc tocmai acest fel de aură.
Un sentiment de sine care, își are rădăcinile în înclinațiile inferioare, care reprezintă, așadar, treapta cea mai de jos a egoismului, se prezintă în nuanțe galbene neclare până la brun. Este limpede că viața animalică instinctivă poate lua și un caracter îmbucurător. Există o anumită capacitate de autosacrificare care se întâlnește la regnul animal într-un grad înalt. Cea mai frumoasă desăvârșire a unui instinct animalic își găsește împlinirea în dragostea maternă naturală. Aceste instincte naturale, lipsite de egoism, sunt exprimate în prima aură în nuanțe roșcate până la roz. Teama lașă, frica, determinată de cauze fizice se arată prin culori albastru-brune sau albastru-cenușii.
A doua aură prezintă de asemenea cele mai variate trepte ale culorilor. Un sentiment de sine puternic dezvoltat, mândrie și ambiție dau naștere la formațiuni brune și brun-portocalii. Și curiozitatea se face cunoscută prin pete galben-roșii. Galbenul luminos reflectă gândire clară și inteligență; verdele este expresia înțelegerii pentru viață și lume. Copiii care înțeleg repede au mult verde în această parte a aurei. O memorie bună pare să se trădeze prin galben-verde în această aură. Rozul indică o entitate binevoitoare, amabilă; albastrul este culoarea pietății. Cu cât se apropie mai mult pietatea de ardoarea religioasă, cu atât mai mult albastrul trece în violet. Idealismul și seriozitatea vieții într-o concepție superioară se vede ca albastru-indigo.
Culorile fundamentale ale celei de a treia aure sunt galben, verde și albastru. Galbenul luminos apare când gândirea este plină de idei înalte, cuprinzătoare, care extrage detaliul izolat din întregul ordinii universale divine. Dacă gândirea este intuitivă și este asociată cu o puritate desăvârșită lipsită de reprezentări senzuale atunci acest galben are o strălucire aurie. Verdele exprimă iubirea față de orice ființă; albastrul este semnul capacității de sacrificiu lipsite de egoism, pentru toate ființele. Dacă această capacitate de a se sacrifica se intensifică până la o voință puternică, care se pune activ în serviciul lumii, atunci albastrul se luminează devenind violet deschis. Dacă în ciuda unei ființe sufletești elevate mai sunt prezente mândria și ambiția nemăsurate, ca ultime resturi ale egoismului personal, pe lângă nuanțele galbene mai apar și altele care tind spre portocaliu. Trebuie totuși observat că, în această parte a aurei, culorile sunt foarte diferite de cele cu care este obișnuit omul în lumea simțurilor. Aici clarvăzătorul este întâmpinat de o frumusețe și splendoare cu care nu se poate compara nimic din lumea obișnuită. Această descriere a aurei nu poate fi judecată corect de acela care nu acordă importanță majoră faptului că vederea aurei implică o lărgire și o îmbogățire a lucrurilor percepute în lumea fizică. O lărgire care țintește să cunoască forma vieții sufletești, care are o realitate spirituală în afara lumii sensibile. Această descriere nu are nici o legătură cu o interpretare a caracterului sau a gândurilor unui om dintr-o aură percepută halucinatoriu. Ea dorește să lărgească cunoașterea înspre lumea spirituală și nu vrea să aibă nimic de-a face cu preocuparea îndoielnică de a interpreta sufletele oamenilor prin aurele lor.
