La pagina 35. Când vorbim de „simțul tactil” al organismelor inferioare, prin aceste cuvine nu se înțelege ceea ce se desemnează în descrierile obișnuite ale „simțurilor”. Împotriva justificării acestei expresii s-ar putea face multe obiecții chiar și din punctul de vedere al științei spiritului. Prin „simț tactil” aici se înțelege mult mai mult, o conștientizare generală a unei impresii exterioare, în opoziție cu conștientizarea specială care constă în a vedea, a auzi etc.
***
La pagina 36. A vorbi despre „forța vitală” era considerată până de curând a fi proprie unui cap neștiințific. În prezent, ici și colo începe să nu se mai facă opoziție ideii unei „forțe vitale” așa cum a fost acceptată în vremuri mai vechi. Cine are o vedere de ansamblu asupra evoluției științifice va vedea totuși logica mai consecventă a celor care, având în vedere această dezvoltare, nu vor să audă de „forța vitală”. „Forța vitală” nu aparține nicidecum de ceea ce numim astăzi „forțele naturale”. Iar cine nu vrea să treacă de la obiceiurile de gândire și de la modurile de reprezentare ale științelor actuale la altele superioare, să nu vorbească de „forță vitală”. Abia modul de gândire și premisele „științei spiritului” fac posibilă abordarea ireproșabilă a acestor lucruri. Și gânditori care vor să-și fundamenteze părerile pur naturalist au părăsit în prezent credința celor care în cea de a doua parte a secolului al XIX-lea voiau să utilizeze pentru explicarea fenomenelor vieții numai forțe care sunt active și în natura nevie. Cartea unui cercetător atât de important ca Oskar Hertwig [Nota 9], Devenirea organismelor. O respingere a teoriei hazardului lui Darwin, este o apariție științifică profund lămuritoare. Ea contrazice acceptarea faptului că simpla combinare a legităților fizice și chimice ar putea forma viul. Mai este important și că în așa-numitul neovitalism este folosită o concepție care pentru viu valorifică din nou o acțiune de forță, asemănătoare cu cea pe care o foloseau adepții „forței vitale”. Dar în acest domeniu nimeni nu va ajunge dincolo de noțiuni schematice abstracte, dacă nu poate recunoaște că ceea ce este activ în viu dincolo de forțele anorganice poate fi atins numai printr-o percepție care urcă la vederea unui nivel suprasensibil. Nu este vorba de o continuare a modului de cunoaștere naturalist îndreptat asupra anorganicului în domeniul vieții, ci de amintirea unei cunoașteri de alt fel.
La paginile 33-53. Poate să pară că împărțirea entității umane făcută în aceste expuneri s-ar baza pe o diferențiere făcută în mod subiectiv a unor părți în cadrul vieții sufletești unitare. Împotriva acestui fapt trebuie subliniat că această împărțire în cadrul vieții sufletești unitare are o importanță tot atât de mare ca și apariția celor șapte culori ale curcubeului la trecerea luminii printr-o prismă. Ceea ce face fizicianul pentru explicarea fenomenelor luminoase, prin faptul că studiază această trecere, cu consecința apariției celor șapte culori, întreprinde în mod corespunzător și cercetătorul spiritului pentru entitatea sufletească. Cele șapte mădulare ale sufletului nu sunt diferențieri făcute de rațiunea care face abstracțiuni. Ele sunt tot atât de puțin acest lucru cum sunt cele șapte culori față de lumină. În ambele cazuri deosebirile se bazează pe natura interioară a lucrurilor. Numai că cele șapte mădulare ale luminii devin vizibile printr-o amenajare exterioară, cele șapte mădulare ale sufletului prin observarea spirituală făcută asupra ființei sufletului. Adevărata ființă a sufletului nu poate fi cuprinsă fără această împărțire. Căci prin cele trei mădulare, corpul fizic, corpul eteric, corpul sufletesc, sufletul aparține lumii trecătoare; prin celelalte patru el se înrădăcinează în eternitate. În „sufletul unitar” efemerul și eternul sunt amestecate în mod indistinct. Dacă nu întrevezi împărțirea, nu poți cunoaște relația dintre suflet și lumea întreagă. Mai poate fi folosită și o altă comparație. Chimistul separă apa în oxigen și hidrogen. Aceste două substanțe nu pot fi observate în „apa unitară”. Dar ele își au entitatea lor proprie. Atât hidrogenul cât și oxigenul formează compuși cu alte substanțe. În felul acesta, în moarte, cele trei „mădulare inferioare ale sufletului” intră în combinație cu entitatea pieritoare a lumii; cele patru mădulare superioare se contopesc cu eternul. Cine se opune acceptării împărțirii sufletului se asemănă unui chimist care n-a vrut să știe cu nici un chip că apa se descompune în hidrogen și oxigen.
***
La pagina 41. Expunerile de știința spiritului trebuie să fie luate ca atare. Căci ele au o valoare numai cu sensul precis al ideilor. De exemplu, cine va lăsa neobservate cuvintele „independente trecând dincolo de trăirea nemijlocită” în fraza: „La el acestea (senzațiile etc.) nu se întrețes cu gânduri independente care să depășească trăirea nemijlocită”, acela ar putea ușor să cadă în eroarea că în această frază se afirmă că în senzațiile sau în instinctele animalelor nu ar fi conținute gânduri. Dar tocmai adevărata știință a spiritului se bazează pe o cunoaștere care spune că orice trăire interioară a animalului (ca, de altfel, orice existență) este întrețesută cu gânduri. Numai că gândurile animalului nu sunt independente, aparținând unui eu ce trăiește în animal, ci ele aparțin eului-grup animal care trebuie privit ca o ființă care stăpânește animalul din afară. Acest eu-grup nu este prezent în lumea fizică ca eul uman, ci el acționează asupra animalului în interiorul acestuia, din lumea sufletească descrisă de noi. (Mai multe detalii în această privință se găsesc în cartea mea Știința ocultă.) La om este vorba de faptul că gândurile obțin o existență independentă în el, că nu se mai află mijlocit în senzație, ci poate fi trăit și sufletește ca gânduri.
***
La pagina 44. Când se afirmă de copiii mici că spun: „Karl este cuminte”, „Maria vrea să aibă asta”, trebuie să se țină seama că este mai puțin vorba de cât de devreme spun copii „eu”, cât de momentul în care ei leagă reprezentarea respectivă cu acest cuvânt. Căci copiii aud cuvântul de la adulți, ei ar putea să-l folosească fără să aibă reprezentarea eului. Totuși folosirea în general târzie a cuvântului indică o problemă importantă a evoluției, și anume o desfășurare treptată a reprezentării eului din sentimentul întunecat al eului.
***
La paginile 47-48. În cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? și în Știința ocultă este descrisă entitatea propriu-zisă a „intuiției”. La o citire neatentă s-ar putea găsi o contradicție între folosirea dată acestui cuvânt în ambele cărți și cea care din această carte. Nu va fi însă cazul celui care observă exact că ceea ce se dezvăluie din lumea spirituală prin intuiție în tot adevărul său pentru cunoașterea suprasensibilă se face cunoscut sinei spirituale în manifestarea sa cea mai joasă în același fel în care se face cunoscută existența exterioară a lumii fizice în senzație.
***
La pagina 54 și urm. Despre „Reîncarnarea spritului și destinul”. În legătură cu expunerile acestei secțiuni va trebui să se observe că nu am făcut apel la cunoștințe spirituale, ci am încercat să fac posibilă tragerea unei conluzii, cu privire la măsura în care această viață omenească și destinul său sunt mărturii pentru vieți pământene repetate. Este ușor de înțeles că aceste reprezentări îi vor apărea îndoielnice celui care nu găsește că sunt „solid justificate” decât reprezentările obișnuite orientate spre vieți izolate. Ar trebui însă gândit că expunerea făcută aci caută să fundamenteze părerea că o astfel de reprezentare obișnuită nu ar putea conduce la cunoștințe cu privire la cauzele cursului vieții. Din această cauză trebuie să fie căutate alte reprezentări, care aparent contrazic pe cele obișnuite. Iar aceste alte reprezentări nu le cauți decât atunci când respingi categoric aplicarea unei contemplări prin gânduri a unui demers de fenomene concepute numai sufletește, așa cum se face cu un proces care se desfășoară numai în fizic. În cazul unei astfel de respingeri nu se acordă, de exemplu, nici o valoare faptului că o lovitură a sorții care atinge eul se dovedește înrudită în senzație cu apariția unei amintiri despre un eveniment trăit în trecut asemănător cu cel pomenit. Dar cine încearcă să perceapă cum este trăită cu adevărat o lovitură a destinului, acela poate deosebi această trăire de natura aprecierilor cărora le dă naștere evenimentul atunci când se adoptă punctul de vedere în lumea exterioară și din care cauză, bineînțeles, lipsește orice relație vie a acestuia cu eul. Pentru un astfel de punct de vedere lovitura destinului apare sau ca o întâmplare sau ca având o determinare ce vine din afară. Întrucât există și astfel de lovituri ale destinului care într-un anumit sens reprezintă prima lovitură în viața unui om și care își vor arăta urmările abia mai târziu, este cu atât mai mare tentația de a generaliza ceea ce este valabil pentru aceasta și a nu mai lua în considerare altă posibilitate. Începi să-i acorzi atenție abia când experiențele vieții aduc capacitatea de reprezentare într-o situație ca cea în care se găsește prietenul lui Goethe, Knebel [Nota 10], care spune într-o scrisoare: Se va găsi că, la o observare mai precisă, în viața celor mai mulți oameni se află un anumit plan, care, prin natura proprie sau prin împrejurări, este parcă dinainte impus. Oricât de schimbătoare ar fi condițiile vieții lor, un plan se degajă totuși și el demonstrează o anumită omogenitate... Mâna unui anumit destin, oricât ar acționa de ascuns, este evidentă, ea poate fi determinată de o acțiune exterioară sau de o acțiune interioară: ba chiar motive opuse se pot mișca în direcția lui. Oricât ar fi de încâlcit parcursul lui, se poate decela prin acesta motivul și direcția”. O asemenea observație poate fi ușor întâmpinată cu obiecții, mai ales de către personalități care nu vor să se ocupe cu luarea în considerare a vieții sufletești în care își are originea. Autorul acestei cărți crede însă că a conturat precis în expunerile sale privind viețile repetate și destinul limitele în cadrul cărora se pot forma reprezentări despre motivele modelării vieții. El a indicat cum concepția spre care conduc aceste reprezentări este determinată de ele numai sub „forma de contur”, că ele pot pregăti numai prin gânduri ceea ce trebuie să fie găsit prin știința spiritului. Dar această pregătire prin gândire este o structurare sufletească care, dacă nu-și apreciază greșit importanța, dacă nu vrea să „dovedească”, ci să lase numai sufletul să exerseze, îl face pe om receptiv fără prejudecăți pentru cunoștințele care, fără astfel de exerciții, îi apar a fi nebunești.
***
La pagina 78. Ceea ce se spune numai pe scurt în această carte în capitolul „Calea cunoașterii” despre „organele de percepție spirituală” se găsește descris pe larg în cărțile mele Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? și Știința ocultă.
***
La pagina 97. Ar fi nedrept dacă s-ar accepta că în lumea spirituală domnește o neliniște fără pauză, pentru că în ea nu există „o liniște, o stagnare, așa cum întâlnim pe alocurea în lumea fizică”. De fapt, acolo unde există „arhetipurile entităților creatoare” nu există ceea ce putem numi „o liniște într-un loc”, dar există acea liniște care este de natură spirituală și care poate fi asociată cu mobilitatea activă. Ea poate fi comparată cu satisfacerea și fericirea spiritului, care se revelează în acțiune, nu în lipsa de activitate.
***
La pagina 100. Alte detalii privitoare la „cuvântul spiritual” se găsesc în Știința ocultă.
La pagina 100-101. Cuvântul „intenții” trebuie folosit aplicându-l forțelor care impulsionează evoluția lumii, deși prin aceasta se dă ocazia tentației de a reprezenta aceste forțe în mod simplu, așa cum sunt intențiile umane. Această tentație poate fi evitată dacă ne ridicăm la o semnificație a acestor cuvinte, pe care trebuie să le luăm totuși din domeniul lumii umane, prin care se îndepărtează de ele tot ce au îngust, limitat uman dându-le în schimb ceea ce omul le oferă în cazurile din viața sa în care el însuși se ridică într-o anumită măsură deasupra sa.
***
La pagina 111. Când în acest loc se spune: „... el poate determina, fiind unit cu eternitatea direcția, pentru viitor”, aceasta este o indicație privind structura sufletească umană specială care există în timpul corespunzător dintre moarte și o nouă naștere. O lovitură a destinului care întâlnește omul în viața lumii fizice poate părea ca având pentru dispoziția sufletească a acestei vieți ceva cu totul potrivnic voinței omului: în viața dintre moarte și o nouă naștere, în suflet acționează o forță asemănătoare voinței, care dă omului direcția pentru trăirea acestei lovituri a destinului. Sufletul vede că de el este legată din vieți terestre anterioare o anumită neîmplinire. O imperfecțiune care provine de la o faptă care nu a fost frumoasă sau chiar de la un gând urât. În suflet se naște, între moarte și naștere, impulsul asemănător voinței, de a echilibra imperfecțiunea. El preia, din această cauză, în ființa sa, tendința de a se arunca într-o nenorocire pentru ca prin îndurarea ei să provoace echilibrul. După nașterea în corpul fizic, sufletul care va primi o lovitură a destinului nu bănuiește că în viața sa pur spirituală dinaintea nașterii și-a indicat singur direcția spre această lovitură a sorții. Așadar, ceea ce apare complet nedorit din punctul de vedere al vieții pământene este vrut de către suflet în suprasensibil. „Omul își determină viitorul din eternitate”.
***
La pagina 121 și urm.. Capitolul acestei cărți intitulat Forma gândurilor și aura umană este cel care oferă cel mai ușor prilejuri pentru înțelegeri greșite. Senzații contrarii găsesc tocmai în aceste expuneri cele mai bune prilejuri pentru obiecții. Este foarte ușor, de exemplu, să ceri ca afirmațiile clarvăzătorului în acest domeniu să fie dovedite experimental, în mod corespunzător modului de reprezentare naturalist. Se poate pretinde ca un număr de oameni care afirmă că văd aura umană să se confrunte cu alți oameni și să lase să acționeze aura acestora asupra lor. Apoi, clarvăzătorii ar putea spune ce gânduri, simțiri etc. pot vedea ca aură la oamenii observați. Dacă datele lor corespund și dacă reiese că oamenii observați au avut într-adevăr sentimentele, gândurile etc. comunicate de clarvăzători, atunci ei ar fi dispuși să creadă în existența aurei. Acest lucru este desigur gândit conform cu științele naturii. Numai că trebuie luat în seamă următorul lucru: lucrarea cercetătorului spiritului asupra propriului său suflet, care-i dă facultatea vederii spirituale, urmărește tocmai obținerea acestei facultăți. Dacă apoi, într-un caz dat, el percepe ceva în lumea spirituală și ce anume, nu depinde de el. Aceasta îi afluează spre el ca un dar, venit din lumea spirituală. El nu o poate forța, trebuie să aștepte până ajunge la el. Intenția sa de a provoca percepția nu poate face parte din apariția acestei percepții. Însă tocmai această intenție este ceea ce pretinde modul naturalist de reprezentare pentru experiment. Lumea spirituală nu se lasă, însă comandată. Dacă experiența s-ar realiza, ea ar trebui să fie pornită de lumea spirituală. În aceasta ar trebui să existe o ființă care să aibă intenția de a revela gândurile unui om sau ale mai multor oameni unuia sau mai multor clarvăzători. Acești clarvăzători ar trebui apoi să fie reuniți pentru observare printr-un „impuls spiritual”. Atunci, cu siguranță, toate datele ar coincide. Oricât de paradoxal ar putea apărea toate acestea pentru gândirea pur naturalistă, lucrurile așa stau. „Experimentele” spirituale nu se pot realiza ca cele fizice. Când, de exemplu, clarvăzătorul primește vizita unei persoane necunoscute el nu-și poate „propune”, fără probleme, să observe aura acesteia. Dar el vede aura când în cadrul lumii spirituale există prilejul ca ea să i se dezvăluie. Cu aceste câteva cuvinte vrem să ne referim numai la înțelegerea greșită a obiecției mai sus pomenite. Ceea ce are de împlinit știința spiritului este de a indica pe ce cale ajunge omul la vederea aurei; așadar, pe ce cale își poate procura el însuși experiența prezenței ei. Știința poate răspunde celui care vrea să cunoască: Împlinirea pretenției de mai înainte a modului de reprezentare naturalist ar fi în orice caz mai comodă; numai că cel care o are dovedește că el nu s-a lăsat cu adevărat instruit de primele rezultate ale științei spiritului.
Prin prezentarea făcută în această carte „aurei umane” nu ar trebui să se vină în întâmpinarea plăcerii de senzațional, care nu se declară satisfăcută decât dacă i se flutură ceva despre „spirit” care nu se deosebește în reprezentare de ceea ce este senzorial și prin care poate rămâne în mod comod în lumea sensibilă. Ceea ce am spus despre modul special în care trebuie reprezentată culoarea aurei ar putea să protejeze această expunere de o astfel de înțelegere eronată. Dar trebuie să fie înțeles și de cel care se străduie să obțină o pătrundere corectă în acest domeniu că sufletul uman pune în mod necesar în fața sa concepția spirituală despre aură atunci când are trăirea spiritualului și a sufletescului. Fără o asemenea concepție trăirea rămâne în inconștient. Nu ar trebui confundată vederea imagistică cu trăirea însăși; dar ar trebui să fie lămurit și faptul că în această vedere imagistică trăirea găsește o expresie perfect corespunzătoare. Nu una pe care o face în mod voit sufletul văzător, ci una care se formează ea însăși în percepția suprasensibilă. Vom ierta în prezent un cercetător al naturii, dacă se simte obligat să vorbească despre un fel de „aură umană”, așa cum o face profesor dr. Moritz Benedikt [Nota 11] în cartea sa despre Știința baghetei și a pendulului. „Există, chiar dacă un număr mic, oameni care sunt «adaptați la întuneric». Un număr relativ mare al acestei minorități vede în întuneric foarte multe obiecte fără culori. Și numai relativ foarte puțini văd obiectele și în culori. . . Un număr mare de savanți și medici au fost examinați în camera obscură de către cei doi «adaptați la întuneric» ai mei... și nu a rămas nici un dubiu cu privire la corectitdinea observației și a textului descrierii... Adaptații la întuneric care percep culori văd la partea anterioară fruntea și creștetul în albastru, restul părții drepte tot în albastru, iar pe cea stângă în roșu sau unii în galben-portocaliu. Și în partea posterioară se observă aceeași distribuție și aceeași culoare.” Dar cercetătorului spiritului nu i se va ierta la fel de ușor vorbirea despre „aură”. Aici nu trebuie să luăm nici o poziție împotriva relatărilor lui Benedikt – care sunt dintre cele mai interesante ale științei naturii moderne –, și nici nu vom folosi o ocazie ieftină pe care unii o folosesc cu atâta plăcere pentru a „scuza” știința spiritului prin știința naturii. Trebuia numai să arătăm cum, într-un caz, un cercetător al naturii poate ajunge la afirmații care nu sunt chiar atât de diferite de cele ale științei spiritului. În acest context trebuie totuși subliniat faptul că aura despre care este vorba în această carte este cu totul altceva decât cea cercetată cu mijloace fizice, despre care este vorba la Benedikt. Devenim, desigur, victima unei erori grosolane, dacă înțelegem că „aura spirituală” ar fi ceva ce ar putea fi cercetat cu mijloacele științelor naturale. Ea este accesibilă numai clarvederii spirituale, care a trecut prin calea cunoașterii (cum este descrisă în ultimul capitol al acestei cărți). Dar s-ar baza pe o înțelegere greșită și dacă s-ar crede că adevărul celor ce pot fi percepute în mod spiritual trebuie să fie dovedit ca și cel al celor care percep cu ajutorul simțurilor.
