Următoarele cuvinte ale lui Goethe caracterizează corect punctul de plecare al uneia dintre căile care pot conduce la cunoașterea ființei omului: „De îndată ce omul devine conștient de obiectele din jurul său, el le observă raportându-le la sine însuși; și pe bună dreptate, pentru că întreaga sa soartă depinde de faptul că acestea îi plac sau îi displac, că îl atrag sau îi produc repulsie, că îi sunt utile sau îi dăunează. Acest mod foarte natural de a privi și de a judeca lucrurile pare tot atât de ușor pe cât este de necesar, și cu toate acestea omul este expus în această privință la mii de erori, care îl umplu de rușine și îi amărăsc viața. O muncă zilnică mult mai grea preiau cei a căror nevoie imperioasă de cunoaștere îi determină să se străduiască să observe obiectele din natură în ele însele și în relațiile reciproce dintre ele: căci ei pierd curând unitatea de măsură care îi ajuta atunci când luau în considerare lucrurile raportate la ei înșiși. Le lipsește unitatea de măsură a plăcerii și neplăcerii, a atracției și a repulsiei, a utilului și a dăunării. Ei trebuie să se dezică cu totul de acestea, trebuie să caute și să cerceteze ca niște ființe indiferente și totodată divine ceea ce este și nu ceea ce convine. Astfel, pe botanistul adevărat nu trebuie să-l miște nici frumusețea, nici utilitatea plantei, el trebuie să cerceteze formarea ei și relația ei cu restul regnului vegetal; așa cum toate plantele sunt aduse în existență și luminate de Soare, tot astfel să le vadă și el, cu o privire liniștită și egală, să le cuprindă cu mintea și să preia unitatea de măsură a acestei cunoașteri, datele evaluării, nu din sine, ci din ansamblul lucrurilor pe care le observă” [Nota 2].
Acest gând exprimat de Goethe îndreaptă atenția omului spre trei domenii. Primul îl constituie obiectele de la care îi parvin continuu informații prin porțile simțurilor sale, pe care le pipăie, le miroase, le gustă, le aude și le vede. Al doilea este alcătuit din impresiile pe care ele le fac asupra lui și care îi produc plăcere sau neplăcere, dorință sau repulsie, simpatie sau antipatie, pe care le consideră utile sau dăunătoare. Al treilea domeniu îl reprezintă cunoștințele pe care le obține ca „ființă asemănătoare celor divine”; i se dezvăluie tainele acțiunii și existenței acestor lucruri.
În viața omului, aceste trei domenii se separă cu claritate. Datorită acestui fapt omul devine conștient că este întrețesut cu lumea printr-o modalitate triplă. Prima este ceva ce el găsește ca fiind preexistent, pe care-l ia ca un fapt dat. Prin a doua modalitate, el face din lume o problemă proprie, care are o anume importanță pentru el. Cea de-a treia modalitate o privește ca pe un scop spre care trebuie să tindă continuu.
De ce îi apare omului lumea sub acest triplu aspect? O simplă observație ne poate lămuri: eu trec peste o pajiște plină de flori. Florile îmi fac cunoscute culorile lor prin intermediul ochilor. Acesta este un fapt pe care-l iau drept dat. Mă bucur de splendoarea culorilor. Fac astfel din acest fapt o problemă a mea. Eu leg prin sentimentele mele florile cu propria mea existență. Peste un an trec din nou prin aceeași pajiște. Aici găsesc alte flori. Acestea fac să se nască în mine o nouă bucurie. Bucuria de anul trecut îmi apare ca o amintire a mea. Ea este în mine; obiectul care a provocat-o nu mai există. Dar florile pe care le văd acum aparțin acelorași specii ca și cele de anul trecut; ele au crescut potrivit acelorași legi ca și acelea. Dacă am înțeles ce specii sunt și legile după care ele se dezvoltă, atunci le regăsesc în florile din acest an pe cele de anul trecut. Și poate voi reflecta: Florile de anul trecut au trecut; bucuria pe care mi-au pricinuit-o a rămas numai în amintirea mea. Ea se leagă numai de existența mea. Însă ceea ce am cunoscut anul trecut despre aceste flori și recunosc în acest an, aceasta va rămâne atâta vreme cât vor crește astfel de flori. Aceste lucruri mi s-au revelat, dar nu depind de existența mea în același mod în care depinde bucuria mea. Sentimentele mele de bucurie rămân în mine; legile, ființa florilor rămân în lume, în afara mea.
În felul acesta, omul se leagă, într-o triplă modalitate, cu obiectele lumii. Să nu introducem la început nici un conținut în acest fapt, ci să-l luăm așa cum se prezintă. Din el rezultă că ființa omului este alcătuită din trei părți. Să le numim pentru moment prin cele trei cuvinte: trup, suflet și spirit. Cel ce leagă de aceste cuvinte păreri preconcepute sau chiar ipoteze va înțelege în mod necesar greșit expunerile următoare. Prin trup înțelegem componenta prin care lucrurile lumii înconjurătoare i se revelează omului, ca în exemplul de mai sus florile pajiștii. Prin suflet ne referim la acea parte prin care el leagă lucrurile cu propria sa existență, simțind în legătură cu ele plăcere și nelăcere, dorință și aversiune, bucurie și suferință. Spirit numim ceea ce se revelează în el, atunci când, după expresia lui Goethe, el privește lucrurile „în mod asemănător cu o ființă divină”. În acest sens, omul este alcătuit din trup, suflet și spirit.
Prin trupul său omul se poate lega pentru moment cu lucrurile. Prin suflet el păstrează în sine impresiile pe care acestea le fac asupra sa, iar prin spiritul său i se revelează ceea ce lucrurile păstrează pentru ele însele. Numai când omul este observat sub acest triplu aspect se poate spera obținerea înțelegerii entității sale. Căci aceste trei părți îl arată înrudit din trei puncte de vedere cu restul lumii.
Prin corpul său el se înrudește cu obiectele, care se înfățișează din afara simțurilor sale. Substanțele lumii exterioare acționează în el. Și așa cum observă prin simțurile sale lucrurile lumii exterioare, tot astfel el își poate observa și existența corporală. Dar este imposibil să observe în același fel existența sufletească. Procesele trupești pot fi concepute cu simțurile corporale. Dorința și aversiunea mea, plăcerea și neplăcerea mea, bucuria și suferința mea nu le pot observa nici eu și nici un altul prin simțurile corporale. Sufletescul este un domeniu inaccesibil privirii corporale. Existența corporală a omului este evidentă oricăror ochi; sufletescul el îl poartă ca pe lumea sa în sine. Prin spirit însă lumea exterioară i se dezvăluie într-un mod superior. În interiorul său i se dezvăluie, de fapt, tainele lumii exterioare; în spirit însă el iese din sine și lasă lucrurile să vorbească despre ele însele, despre ceea ce are importanță nu pentru el, ci pentru ele. Omul privește spre cerul înstelat: încântarea pe care o trăiește sufletul său îi aparține; legile eterne ale stelelor pe care el le cuprinde în spiritul său nu-i aparțin lui, ci înseși stelelor.
Astfel, omul este cetățean a trei lumi. Prin trupul său el aparține lumii, pe care o și percepe cu ajutorul trupului său; prin sufletul său el își construiește propria sa lume; prin spiritul său i se revelează o lume care este mai presus de celelalte două.
Este evident că datorită diferențelor de esență dintre aceste trei lumi putem obține claritate în cunoașterea lor și a părților din om care le corespund numai prin trei feluri diferite de a le observa.
Învățăm să cunoaștem trupul omului prin simțurile corporale. Iar modul de observare nu poate fi altul decât cel prin care facem cunoștință cu alte lucruri ce pot fi percepute prin simțuri. Așa cum observăm mineralele, plantele, animalele, putem observa și omul. El este înrudit cu aceste trei forme ale existenței. Omul își alcătuiește corpul din substanțele naturii, exact ca și mineralele, el crește și se reproduce ca și plantele; ca și animalele, percepe lucrurile din jurul său și își formează în sine, pe baza impresiilor sale, trăiri interioare. Din această cauză putem atribui omului o existență minerală, o existență vegetală și o existență animală.
Diferențierea structurală dintre minerale, plante și animale corespunde celor trei forme ale existenței lor. Această structură, forma, este ceea ce noi percepem cu simțurile și care numai ea poate fi numită trup sau corp. Trupul omului se deosebește însă de cel animal. Oricine trebuie să admită această deosebire, oricum ar gândi despre înrudirea omului cu animalele. Chiar și materialistul cel mai radical, care contestă orice element sufletesc, nu va putea evita să subscrie următorului pasaj, exprimat de Carus [Nota 3] în al său Organon al cunoașterii naturii și a spiritului: „Încă mai rămâne o enigmă de nedezlegat pentru fiziolog și anatomist, structura cea mai fină, interioară a sistemului nervos, și anume aceea a creierului; dar un fapt pe deplin stabilit îl constituie acela al concentrării acestei formațiuni, care crește progresiv în seria animală și atinge în om un grad pe care nu-l găsim la nici o altă ființă; acest fapt este de cea mai mare importanță pentru evoluția spiritului omului, putem afirma că este chiar explicația suficientă. Acolo unde structura creierului nu s-a dezvoltat în mod corespunzător, acolo unde micimea și nedesăvârșirea acestuia este aparentă, ca la microcefal și la idiot, se înțelege de la sine că nu poate fi vorba de apariția cunoașterii și a ideilor proprii, cum nu poate fi vorba de reproducerea neamului omenesc prin oameni cu organe de reproducere deficiente. Dimpotrivă, o structură puternică și armonioasă a întregului om și a creierului în special, chiar dacă nu vor produce ele singure geniul, va oferi prima condiție indispensabilă pentru o cunoaștere superioară”.
Așa cum i se atribuie corpului uman cele trei forme ale existenței, cea minerală, cea vegetală și cea animală, trebuie să i se atribuie și o a patra, cea specifică omului. Prin forma sa de
existență minerală, omul este înrudit cu tot ce este vizibil, prin cea vegetală, cu toate ființele care cresc și se reproduc, prin cea animală, cu toate ființele care își percep ambianța și își
dezvoltă în baza impresiilor exterioare trăiri interioare; prin cea umană, el formează deja, în privința corpului, un regn în sine.
Ca viață interioară proprie, entitatea sufletească a omului este deosebită de corporalitatea sa. Când ne îndreptăm atenția asupra celei mai simple impresii senzoriale, ne întâmpină imediat ceea ce îi este propriu. Nimeni nu poate să știe dacă un altul trăiește o senzație simplă a simțurilor exact în același fel ca el. Se știe că există oameni care nu percep culorile. Aceștia văd lucrurile numai în diferite nuanțe de gri. Alții sunt parțial insensibili la culori. Imaginea lumii pe care le-o mijlocesc ochii lor este o alta decât cea a oamenilor așa-numiti normali. Același lucru este valabil și pentru celelalte simțuri. Rezultă, fără a adăuga alte considerente, că și simpla senzație aparține lumii interioare. Cu simțurile mele corporale eu pot percepe masa roșie pe care o percepe și celălalt, dar nu pot percepe senzația de roșu pe care o resimte el. Potrivit acestui lucru, senzația trebuie să fie desemnată ca fiind ceva sufletesc. Dacă clarificăm acest lucru, vom înceta în curând să mai privim trăirile interioare ca simple fenomene ale creierului sau ceva asemănător. Senzației i se asociază mai întâi sentimentul. O senzație îi face omului plăcere, o alta neplăcere. Acestea sunt mișcări ale interiorului său, ale vieții sale sufletești. În sentimentele sale, omul își creează o a doua lume, pe lângă cea care acționează asupra sa din afară. La acestea se mai adaugă și un al treilea element: voința. Prin aceasta omul acționează la rândul său asupra lumii exterioare, ceea ce apare ca o reacție. Prin aceasta, el își imprimă ființa sa interioară lumii exterioare. Sufletul omului curge parcă în acțiunile sale voliționale spre afară. Prin aceasta faptele omului se deosebesc de evenimentele naturii exterioare, în sensul că primele poartă ștampila vieții sale interioare. În felul acesta sufletul se opune lumii exterioare ca ceea ce este propriu omului. El primește impulsurile de la lumea exterioară, dar, în conformitate cu aceste impulsuri, formează o lume proprie. Corporalitatea devine substrat al sufletescului.
Sufletescul omului nu este determinat numai prin trup. Omul nu hoinărește fără direcție și fără scop de la o senzație la alta; el nici nu acționează sub impresia oricărei excitații care este exercitată din afară sau prin fenomenele vieții sale. El reflectează asupra percepțiilor sale și asupra acțiunilor sale. Prin reflectarea asupra senzațiilor sale el obține cunoștințe despre lucruri; prin reflectarea asupra acțiunilor sale aduce în viața sa un context rațional. Și el știe că își îndeplinește cu demnitate sarcina de om numai atunci când se lasă condus de gânduri corecte, atât în cunoaștere cât și în acțiuni. Sufletescul se află, așadar, în fața unei dualități. De legile trupului el este determinat prin necesități naturale; de legile care conduc la gândirea corectă se lasă determinat pentru că recunoaște în mod liber necesitatea acestora. Omul este supus de natură legilor metabolismului; legilor gândirii li se supune el singur. Prin aceasta omul se face apartenent la o ordine superioară celei căreia îi aparține prin trupul său. Și această ordine este cea spirituală. Pe cât de diferit este corporalul de sufletesc, tot pe atât se deosebește acesta de spiritual. Atâta vreme cât se vorbește numai de particule de carbon, hidrogen, azot, oxigen care se mișcă în mediul corpului, nu se are în vedere sufletescul. Viața sufletească începe abia acolo unde, în cadrul unei astfel de mișcări, apare senzația: eu simt gustul dulce, sau simt plăcere. Avem în vedere în mică măsură spiritul dacă privim numai trăirile sufletești care trec prin om când acesta se lasă în întregime pradă lumii exterioare și vieții sale corporale. Sufletescul este fundamentul pentru spiritual, așa cum corporalul este fundament pentru sufletesc. Cercetătorul naturii are de-a face cu trupul, cercetătorul sufletului (psihologul) cu sufletul, iar cercetătorul spiritului cu spiritul. Este necesar să te lămurești asupra deosebirii dintre corp, suflet și spirit prin meditație, cerință care trebuie adresată celui care vrea să înțeleagă, gândind, asupra ființei omului.
Omul se poate cunoaște corect numai dacă își clarifică importanța gândirii în cadrul entității sale. Creierul este unealta corporală a gândirii. Așa cum omul poate vedea culori numai cu un ochi bine format, tot astfel creierul alcătuit în mod corespunzător îi servește pentru gândire. Construcția creierului uman poate fi înțeleasă numai dacă el este cercetat în lumina sarcinii sale. Aceasta constă în aceea că el este baza corporală pentru spiritul gânditor, fapt dovedit de o observare comparată a lumii animale. La amfibieni creierul este încă mic în comparație cu măduva spinării; la mamifere el devine, comparativ, mai mare. La om el este cel mai mare raportat la întreg restul corpului.
Împotriva unor observații ca cele expuse aici în legătură cu gândirea domină unele prejudecăți. Unii oameni sunt înclinați să subestimeze gândirea și să plaseze deasupra „viața sufletească afectivă”, „senzația”. Se spune cu ușurință: Nu prin „gândirea lucidă”, ci prin căldura sentimentului, prin forța nemijlocită a simțirilor te ridici până la cunoștințele superioare. Oamenilor care vorbesc în felul acesta le este teamă să nu tocească sentimentele prin gândirea clară. În gândirea cea de toate zilele, care se referă numai la utilitatea lucrurilor, aceasta este desigur situația. Dar în cazul gândurilor care conduc în regiuni superioare ale existenței se petrece cu totul altceva. Nu există nici un sentiment și nici un entuziasm care să se poată compara cu sentimentele de căldură, frumusețe și elevație provocate de gândurile ce se referă la lumile superioare. Cele mai înalte sentimente nu sunt acelea care se instalează „de la sine”, ci acelea care se dobândesc printr-o lucrare energică a gândurilor.
Trupul uman are o structură corespunzătoare gândirii. Aceleași substanțe și forțe care sunt prezente și în regnul mineral se găsesc angrenate și în corpul uman, în așa fel încât prin acest angrenaj să se poată manifesta gândirea. Această construcție, corespunzătoare sarcinii sale, trebuie să fie numită, pentru abordarea celor ce urmează, corpul fizic al omului.
Construcția minerală centrată pe creier, ca punct nodal al său, ia naștere prin reproducere și își obține forma deplin realizată prin creștere. Reproducerea și creșterea omul le are în comun cu plantele și cu animalele. Prin reproducere și creștere, viul se deosebește de mineralul lipsit de viață. Viul ia naștere din viu prin germene. În seria viului, descendentul se leagă de ascendent. Forțele prin care ia naștere un mineral sunt orientate spre înseși substanțele care îl alcătuiesc. Un cristal de stâncă se formează prin forțele inerente siliciului și oxigenului care sunt reunite în el. Forțele care dau formă unui stejar trebuie să le căutăm în planta mamă și în planta tată pe calea ocolită a germenului. Forma stejarului se menține, în reproducere, de la ascendenți la descendenți. Există condiții interioare, înnăscute ale viului. O concepție primitivă era aceea care credea că animalele inferioare, chiar și peștii, s-ar putea forma din mâl. Forma viului se reproduce prin ereditate. Modul în care se dezvoltă o ființă vie depinde de ființele paternă și maternă din care s-a format sau, cu alte cuvinte, de specia căreia îi aparține. Substanțele din care este alcătuită se schimbă în continuu; specia se menține în timpul vieții și se transmite urmașilor. Prin aceasta, specia este cea care determină îmbinarea substanțelor. Să numim această forță formatoare de specie forță de viață. Așa cum forțele minerale se exprimă în cristale, la fel se exprimă forța formatoare de viață în speciile sau formele vieții vegetale și animale.
Omul percepe forțele minerale prin simțurile corporale. Și el poate percepe numai lucruri pentru care are simțuri corespunzătoare. Fără ochi nu există percepția luminii și fără ureche cea a sunetelor. Organismele cele mai puțin dezvoltate nu au, dintre simțurile prezente la om, decât un fel de simț tactil. De aceea nu există percepții în genul celor omenești decât ale unor forțe minerale care pot fi recunoscute cu ajutorul simțului tactil [Obs.p.35]. În măsura în care la animalele superioare sunt dezvoltate celelalte simțuri, lumea înconjurătoare pe care o percepe și omul este mai bogată, mai variată. Depinde, așadar, de organele unei ființe dacă ceea ce este prezent în lumea exterioară este prezent pentru aceasta ca percepție, ca senzație. Ceea ce este perceput în aer ca o mișcare devine în om senzație sonoră. Exteriorizările forței de viață omul nu le conștientizează prin simțurile obișnuite. El vede culorile plantei, el miroase parfumul ei; forța de viață rămâne ascunsă acestui fel de observație. Dar pe cât de puțin justificat contestă orbul din naștere culorile, tot atât de puțin pot contesta simțurile obișnuite forța de viață. Culorile sunt prezente pentru orbul din naștere de îndată ce a fost operat; la fel și pentru om, variatele specii ale plantelor și animalelor formate prin forța de viață, și nu numai indivizii, sunt prezente percepției atunci când se deschide organul pentru aceasta. O întreagă lume nouă se dezvăluie omului prin deschiderea acestui organ. El percepe acum nu numai culorile, mirosurile etc. care caracterizează ființele, ci însăși viața acestor ființe vii. În fiecare plantă, în fiecare animal el resimte în afara formei fizice și forma spirituală umplută cu viață. Pentru a avea o expresie pentru aceasta, să numim această formă spirituală corp eteric sau corp al vieții*.
*Autorul acestei cărti a numit, mult timp după redactarea ei, ceea ce aici se cheamă corp eteric sau corp al vieții și „corp al forțelor formatoare”. El s-a simțit îndemnat la aceasta din convingerea că nu se poate face suficient pentru a evita înțelegerea greșită, pentru a nu se confunda ceea ce se înțelege aici prin corp eteric cu „forța vitală” a științei naturii mai vechi. Acolo unde se pune problema respingerii acestei reprezentări mai vechi a unei forțe vitale în sensul unei științe a naturii moderne, autorul se plasează într-un anumit sens pe poziția adversarului unei astfel de forțe. Căci prin aceasta se urmărea explicarea acestui mod special de acțiune a forțelor anorganice în organism. Dar ceea ce acționează în organism în mod anorganic nu acționează aici decât în domeniul lumii anorganice. Legile lumii anorganice nu sunt în organism altele decât în cristal etc. Dar în organism există ceva care nu este anorganic: viața formatoare. Aceasta are la bază corpul eteric sau al forțelor formatoare. Prin acceptarea acestuia nu este stânjenită sarcina justificată a cercetării naturii: aceea de a urmări și în lumea organismelor ceea ce observă în legătură cu activitățile de forțe în natura anorganică. Adevărata știință a spiritului consideră justificată și respingerea ideii că această activitate în cadrul organismului ar fi modificată de o forță vitală specială. Cercetătorul spiritului vorbește despre corpul eteric în măsura în care în organism se mai manifestă și altceva decât în lucrurile lipsite de viață. În ciuda tuturor acestor considerente, autorul acestei cărti nu se simte îndemnat să înlocuiască aici denumirea de „corp eteric” prin acela de „corp al forțelor formatoare” întrucât în întregul context de aici este exclusă o înțelegere greșită pentru cel care vrea să vadă clar cele expuse. O astfel de înțelegere eronată poate avea loc numai când se folosește denumirea într-o expunere care nu poate exprima acest context. (A se compara cu acestea și cele spuse la sfârșitul acestei cății în capitolul „Observații și completări” [Obs.p.36].)
Pentru cercetătorul vieții spirituale corpul eteric nu este numai un rezultat al substanțelor și forțelor corpului fizic, ci o entitate independentă, adevărată, care cheamă la viață substanțele și forțele amintite. Se vorbește în sensul științei spiritului când se spune: Un simplu corp fizic are o formă – de exemplu, un cristal – prin forțele formatoare fizice intrinseci lucrurilor lipsite de viață; un corp viu își are forma nu datorită acestor forțe, căci în momentul în care viața îl părăsește și este lăsat numai în voia forțelor fizice el se descompune. Corpul eteric sau al vieții este o entitate prin care, în orice moment, corpul fizic este ferit de descompunere. Pentru a vedea acest corp al vieții, pentru a-l putea percepe la o altă ființă este însă necesar ca ochiul spiritual să fie treaz. În lipsa acestuia, existența sa poate fi acceptată din motive logice; el poate fi însă văzut cu ochiul spiritual așa cum vezi cu ochiul fizic culoarea. Nu ar trebui să ne stânjenească expresia „corp eteric”. „Eterul” desemnează aici altceva decât eterul ipotetic din fizică. Ea trebuie înțeleasă pur și simplu ca desemnare pentru ceea ce descriem aici. Și așa cum corpul fizic al omului este, în structura sa, o imagine a sarcinii lui, la fel stau lucrurile și cu corpul eteric uman. Și acesta poate fi înțeles numai dacă-l privim pe fundalul spiritului gânditor. Prin orientarea sa după spiritul gânditor, corpul eteric al omului se deosebește de cel al plantelor și al animalelor. Așa cum omul aparține prin corpul său fizic lumii minerale, tot așa prin corpul său eteric el aparține lumii vii. După moarte, corpul fizic se dizolvă în lumea minerală, iar corpul său eteric în lumea vieții. Prin termenul „corp” trebuie desemnat ceea ce dă unei ființe de orice natură „formă”, siluetă. Nu ar trebui confundat „corpul” cu o formă a corpului sensibil. În sensul utilizat în această scriere, desemnarea „corp” poate fi folosită și pentru ceea ce dă formă sufletească și spirituală.
Corpul eteric sau al vieții este pentru om încă ceva exterior. Interiorul însuși răspunde cu prima mișcare a simțirii la excitanții lumii exterioare. Oricât s-ar urmări ceea ce se numeste în mod justificat lumea exterioară, senzația nu va putea fi aflată. Razele luminoase pătrund în ochi; ele se propagă în acesta până la retină. Aici ele determină apariția unor fenomene chimice (în așa-numita purpură oculară); acțiunea acestor excitații se transmite prin nervul vizual până la creier; acolo au loc în continuare alte fenomene fizice. Dacă acestea ar putea fi observate, s-ar vedea fenomene fizice ca oriunde în lumea exterioară. Dacă sunt în stare să văd corpul eteric, voi putea percepe cum fenomenul fizic din creier este în același timp un fenomen al vieții. Dar senzația de culoare albastră pe care o are cel ce recepționează razele luminoase nu o voi putea afla pe această cale. Dacă, așadar, ființa acestui receptor ar fi alcătuită numai din corpul fizic și din cel eteric, senzația nu ar putea exista. Activitatea prin care senzația devine fapt se deosebește net de acțiunea forței formatoare vitale. Prin această activitate este momită din acea actiune o trăire interioară. Fără această activitate am avea un proces care poate fi observat și la plantă. Să ne imaginăm omul primind impresii din toate părțile. Trebuie să ni-l imaginăm orientat în același timp înspre toate direcțiile din care primește aceste impresii. Senzațiile răspund impresiilor spre toate direcțiile. Acest izvor de activitate trebuie să fie numit suflet al senzației. Acest suflet al senzației este tot atât de real ca și corpul fizic. Dacă un om se află în fața mea și eu fac abstracție de sufletul său al senzației, în timp ce mi-l reprezint numai ca pe un corp fizic, acest lucru este echivalent cu o pictură în legătură cu care eu nu-mi reprezint decât pânza.
Și în legătură cu percepția sufletului senzației trebuie spuse lucruri asemănătoare cu cele afirmate despre corpul eteric. Organele corporale sunt „oarbe” pentru acestea. De asemenea, și organul prin care viața poate fi percepută ca viață este astfel. Dar așa cum prin acest organ este văzut corpul eteric, printr-un alt organ superior lumea interioară a senzației poate deveni un anumit fel de percepție suprasensibilă. Omul nu resimte atunci numai impresiile lui fizice și ale vieții, ci el vede senzațiile. Pentru un om cu un astfel de organ lumea senzațiilor altei ființe îi apare ca un adevăr exterior. Trebuie făcută o distincție între trăirea propriei lumi a senzațiilor și privirea lumii senzațiilor unei alte ființe. Bineînțeles că orice om poate privi în propria sa lume a senzațiilor: lumea senzațiilor unei alte ființe poate însă fi văzută numai de clarvăzător, cu „ochiul spiritual” deschis. Fără a fi clarvăzător, omul cunoaște lumea senzațiilor numai ca trăiri interioare, ascunse ale sufletului său; cu „ochiul spiritual” deschis, în fața privirii spirituale exterioare luminează ceea ce altfel nu trăiește decât „în interiorul” celeilalte ființe.
* * *
Pentru a preveni înțelegeri greșite, spunem aici în mod categoric că un clarvăzător nu trăiește în el însuși ceea ce altă ființă are în sine drept conținut al lumii de senzații. Aceasta trăiește senzațiile din punctul de vedere al interiorului său; clarvăzătorul percepe o manifestare, o exteriorizare a lumii senzațiilor.
În ceea ce privește acțiunea sa, sufletul senzației depinde de corpul eteric. Căci el își extrage din acesta ceea ce trebuie să facă să strălucească drept senzație. Și întrucât corpul eteric este viața în cadrul corpului fizic, sufletul senzației este în mod indirect dependent și de acesta. Numai în cazul unui ochi bine construit, viu, sunt posibile senzații de culoare corespunzătoare. Prin aceasta corporalitatea acționează asupra sufletului senzației. Acesta este, așadar, determinat și limitat în efectele sale de corp. Așadar, corpul este alcătuit din substanțe minerale, este vitalizat de corpul eteric și el însuși limitează sufletul senzației. În consecință, cel care are organul amintit pentru „vederea” sufletului senzației îl recunoaște ca fiind limitat de către corp. Dar granița sufletului senzației nu coincide cu aceea a corpului fizic. Acest suflet depășește corpul fizic. Din aceasta se vede că el este mai puternic decât corpul. Însă forța care îi fixează granița pleacă de la corpul fizic. Prin aceasta între corpul fizic și cel eteric, pe de o parte, și sufletul senzației, pe de altă parte, mai ia naștere încă un mădular deosebit al entității umane. Este corpul sufletesc sau corpul senzației. Se poate spune și că o parte a corpului eteric ar fi mai fină decât restul; această parte a corpului eteric formează o unitate cu sufletul senzației, în timp ce partea mai grosolană formează o unitate cu corpul fizic. Totuși, așa cum am spus, sufletul senzației depășește corpul senzației.
Ceea ce numim aici senzație este numai o parte a ființei sufletului. (Alegem expresia sufletul senzației datorită simplității.) La senzații se asociază sentimentele de plăcere și neplăcere, tendințele, instinctele, pasiunile. Toate acestea poartă același caracter al vieții proprii ca și senzațiile și sunt ca și ele dependente de corporalitate.
* * *
Sufletul senzației intră în interacțiune cu gândirea, cu spiritul, așa cum intră și cu corpul fizic. Mai întâi îl servește gândirea. Omul își formează gânduri despre senzațiile sale. Prin aceasta el se lămurește cu privire la lumea exterioară. Copilul care s-a ars reflectează și ajunge la concluzia: „focul arde”. Nici tendințelor, instinctelor și pasiunilor sale omul nu le urmează orbește; reflectarea sa produce ocazia în care el și le poate satisface. Ceea ce se numește cultură materială se mișcă întru totul în această direcție. Ea constă din serviciile pe care gândirea le face sufletului senzației. Cantități uriașe de forțe de gândire sunt orientate spre acest scop. Forță de gândire este ceea ce a creat vapoare, trenuri, telegrafe, telefoane, iar toate acestea slujesc în cea mai mare parte pentru satisfacerea nevoilor sufletelor senzației. Așa cum forța formatoare de viață pătrunde corpul fizic, tot astfel și forța de gândire pătrunde sufletul senzației. Forța formatoare de viață leagă corpul fizic de strămoși și de urmași și-l introduce astfel într-o legitate care nu privește în nici un fel lumea pur minerală. Tot astfel și forța de gândire introduce sufletul într-o legitate căreia nu-i aparține ca simplu suflet al senzației. Prin sufletul senzației omul se înrudește cu animalul. Și la animal observăm prezența unor senzații, tendințe, instincte și pasiuni. Dar animalul ascultă direct de acestea. La el acestea nu se întrețes cu gânduri independente care să depășească trăirea nemijlocită. [Obs.p.41] Până la un anumit grad, acesta este și cazul omului neevoluat. Sufletul senzației luat în sine este din această cauză deosebit de mădularul sufletesc superior dezvoltat, care pune gândirea în slujba sa. Să denumim acest suflet slujit de gândire sufletul rațiunii. L-am putea numi și sufletul dispoziției sau dispoziția sufletească.
Sufletul rațiunii pătrunde sufletul senzației. Cine are organul pentru clarvederea sufletului vede, din această cauză, sufletul rațiunii ca pe o entitate diferită de simplul suflet al senzației.
* * *
Prin gândire, omul este condus dincolo de viața sa proprie. El obține ceva ce se întinde dincolo de sufletul său. El are convingerea că legile gândirii sunt în totală armonie cu ordinea lumii. Din această cauză se consideră un locuitor al lumii datorită existenței acestei armonii. Această armonie este unul din faptele cele mai importante prin care omul își cunoaște propria sa entitate. În sufletul său, omul caută adevărul; și în acest adevăr se exprimă nu numai sufletul, ci și lucrurile din lume. Ceea ce se recunoaște ca adevăr prin gândire are o importanță de sine stătătoare care se raportează la lume și nu numai la propriul suflet. Eu trăiesc în mine o încântare cu privire la cerul înstelat; gândurile pe care mi le fac despre căile corpurilor cerești au aceeași importanță pentru gândirea oricărui alt om ca și pentru a mea. Ar fi lipsit de sens să vorbesc despre încântarea mea, dacă eu însumi nu aș fi de față; dar nu este tot atât de lipsit de sens să vorbesc despre gândurile mele chiar și fără să mă refer la mine. Căci adevărul pe care-l gândesc azi era adevăr și ieri și va fi adevăr și mâine, chiar dacă mă ocup de el numai azi. Dacă o cunoștință îmi face o bucurie, aceasta este importantă atâta vreme cât ea trăiește în mine, adevărul acesta își are importanța lui cu totul independent de această bucurie. În cuprinderea adevărului, sufletul se leagă de ceva care-și poartă valoarea în sine însuși. Și această valoare nu dispare o dată cu senzația sufletească, tot așa cum nici nu a luat naștere o dată cu aceasta. Ceea ce este adevăr nu ia naștere și nici nu dispare: el are o semnificație care nu poate fi nimicită. Acest lucru nu este contrazis de faptul că „adevăruri” umane izolate au numai o valoare trecătoare pentru că într-un anumit timp pot fi recunoscute ca erori totale sau parțiale. Căci omul trebuie să-și spună că adevărul există în sine, chiar dacă gândurile sale sunt numai forme trecătoare ale adevărurilor veșnice. Cel care spune, ca Lessing, că s-ar mulțumi și numai cu strădania veșnică după adevăr, întrucât adevărul complet, curat, nu ar putea exista decât pentru Dumnezeu, nu contestă valoarea de eternitate a adevărului, ci o confirmă chiar printr-o astfel de exprimare. Căci numai ceea ce are o semnificație eternă în sine poate provoca o strădanie continuă, veșnică după sine însuși. Dacă adevărul nu ar fi independent în sine, dacă și-ar primi importanța prin simțirea sufletească umană, atunci el nu ar avea un scop unic pentru toți oamenii. Prin strădania după adevăr se recunoaște entitatea lui independentă.
Așa cum stau lucrurile cu adevărul, tot așa stau și cu binele adevărat. Binele moral este independent de înclinații și pasiuni, în măsura în care acestea nu-i impun lui, ci el le impune. Acceptarea și dezaprobarea, dorința și repulsia aparțin sufletului omului, datoria se află deasupra acceptării și dezaprobării. Datoria poate însemna atât de mult pentru un om încât el poate să-și sacrifice viața pentru ea. Iar omul se află cu atât mai sus cu cât el a înnobilat înclinațiile sale, acceptările și refuzurile sale, în așa fel încât ele urmează fără constrângere, fără înrobire prin el însuși, datoriei recunoscute. Binele moral își are și el în sine, ca și adevărul, valoarea sa eternă și nu o obține prin intermediul sufletului senzației.
În timp ce omul lasă să trăiască în interiorul său adevărul și binele, el se ridică deasupra sufletului său al senzației. Spiritul etern luminează în acesta. În el se aprinde o lumină care este netrecătoare. În măsura în care sufletul trăiește în această lumină, el participă la ceva etern, își leagă existența proprie de acesta. Ceea ce poartă în sine sufletul ca adevărat și bun este nemuritor în el. Ceea ce se aprinde în suflet ca etern vom numi aici suflet al conștienței. Se poate vorbi de conștiență și la mișcările inferioare ale sufletului. Senzația cea mai cotidiană este obiect al conștienței. În aceeași măsură îi revine conștiență și animalului. Nucleul conștienței umane, așadar, sufletul în suflet, este sensul înțeles aici al expresiei sufletul conștienței. Sufletul conștienței se mai deosebește și ca un mădular deosebit al sufletului de sufletul rațiunii. Acesta din urmă mai este încă întrețesut în senzații, în impulsuri, afecte etc. Fiecare om știe cât îi apare de adevărat mai întâi ceea ce el preferă în senzațiile sale etc. Abia acel adevăr care s-a desprins de orice nuanță de simpatie și antipatie asociată cu senzațiile etc. este durabil. Adevărul este adevărat chiar și atunci când toate sentimentele personale se ridică împotriva lui. Acea parte a sufletului în care trăiește acest adevăr trebuie numit suflet al conștienței.
În felul acesta trebuie să deosebim la suflet trei mădulare, ca și la corp: sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. Și așa cum corporalitatea acționează în sus în mod limitativ asupra sufletului, spiritul acționează, dimpotrivă, de sus, amplificându-l. Căci cu cât se umple sufletul mai mult cu adevăr și cu bine, cu atât mai amplu și mai cuprinzător devine veșnicul din el. Pentru cel care poate „vedea” sufletul, strălucirea care emană de la om pentru că veșnicul său se amplifică este un adevăr, la fel cum pentru ochiul sensibil este adevărată lumina care radiază de la o flacără. Pentru clarvăzător omul trupesc este numai o parte a omului întreg. Corpul se află ca cea mai grosolană formațiune în mijlocul altor formațiuni care îl și cu care se întrepătrund. Corpul eteric umple corpul fizic ca o formă de viață; depășind corpul eteric în toate direcțiile este cunoscut a fi corpul sufletesc (forma astrală). Și din nou depășindu-l pe acesta, sufletul senzației, apoi sufletul rațiunii care devine cu atât mai mare cu cât preia în sine mai mult adevăr și bine. Căci acest adevăr și bine determină lărgirea sufletului rațiunii. Un om care ar trăi numai conform cu înclinațiile sale, cu plăcerile și repulsiile sale ar avea un suflet al rațiunii ale cărui granițe ar coincide cu acelea ale sufletului său al senzațiilor. Această formațiune, în mijlocul căreia corpul fizic apare ca într-un nor, poate fi numită aura umană. Ea este elementul cu care se îmbogățește „ființa omului”, atunci când este văzută așa cum încearcă s-o descrie scrierea prezentă.
* * *
În dezvoltarea ce are loc în timpul copilăriei apare în viața omului un moment în care el se simte pentru prima oară ca o ființă independentă față de întreaga lume. Scriitorul Jean Paul [Nota 4] povestește în descrierea vieții sale: „Nu voi uita niciodată un fenomen al vieții mele interioare pe care nu l-am povestit încă nimănui, în care m-am aflat la nașterea conștienței mele de sine, putând indica locul și timpul în care s-a petrecut. Într-o dimineață, fiind încă copil foarte mic, stăteam sub poarta casei și priveam spre stânga la depozitul de lemne când deodată am avut viziunea interioară: «Eu sunt un eu» venind spre mine cu viteză din cer ca un trăsnet, și de atunci nu m-a mai părăsit; atunci eul meu s-a văzut pentru prima oară pe sine și pentru vecie. Înșelări ale amintirii sunt aici greu de crezut, întrucât nu se puteau amesteca povestiri străine într-un eveniment care s-a petrecut în sfințenia cea mai tainică a ființei mele. Eveniment a cărui noutate a putut asigura păstrarea în amintire a unor detalii atât de banale”. Este știut cum copiii mici spun despre sine: „Karl este cuminte”, „Maria vrea să aibă asta”. [Obs.p.44] Se consideră normal ca ei să vorbească despre sine așa cum vorbesc despre alții, pentru că în ei încă nu s-a născut conștiența de sine. Prin conștiența de sine, omul se desemnează ca o ființă independentă, ca EU, excluzând orice altă ființă. În eu omul adună tot ceea ce trăiește ca entitate corporală și sufletească. Corpul și sufletul sunt purtătorii eului; acesta acționează în ele. Așa cum corpul fizic își are punctul său central în creier, tot astfel sufletul își are punctul central în eu. Omul este provocat să aibă senzații din afară; sentimentele apar ca acțiuni ale lumii exterioare; voința se raportează la lumea exterioară, căci ea se realizează în acțiuni exterioare. Ca entitate propriu-zisă a omului, eul rămâne cu totul invizibil. Jean Paul numeste în mod frapant conștientizarea eului „un eveniment petrecut în sanctuarul cel mai ascuns al omului”. Căci cu eul său omul este cu totul singur. Aceasta îl îndreptățește să privească acest eu ca fiind entitatea sa adevărată. Din această cauză îi este îngăduit să numească trupul său și sufletul său învelișuri în interiorul cărora trăiește; și el le poate desemna drept condiții corporale prin care acționează. În cursul dezvoltării sale, el învață să folosească tot mai mult aceste unelte ca servitori ai eului său. Cuvântul „eu”, așa cum este folosit, de exemplu, în limba germană, se deosebește de toate celelalte nume. Celui care reflectează într-un mod corespunzător asupra naturii acestui nume i se deschide în acelasi timp și accesul la cunoașterea entității umane în sens mai profund. Orice alt nume oamenii îl pot folosi în același mod, referindu-se la obiectul care-i corespunde. Masa o poate numi oricine „masă”, scaunul „scaun”. În cazul numelui „eu”, nu acesta este cazul. Nimeni nu-l poate folosi pentru a desemna cu el pe un altul; fiecare nu se poate numi „eu” decât pe sine. Niciodată numele „eu” nu poate ajunge din afară la urechea mea, dacă el este desemnarea pentru mine. Numai dinspre înăuntru spre afară, numai prin sine însuși sufletul se poate desemna ca „eu”. În timp ce omul își spune lui însuși „eu”, începe să vorbească în el ceva care nu are nici o legătură cu nici una dintre lumile din care au fost extrase „învelișurile” sale menționate până acum. Eul devine din ce în ce mai mult stăpân peste trupul și sufletul său. Și acest lucru se exprimă în aură. Cu cât eul devine mai mult stăpân pe trup și pe suflet, cu atât mai articulată, mai variată, mai bogată în culori este aura. Acțiunea eului asupra aurei poate fi văzută de clarvăzător. Eul îi este și acestuia invizibil: el se află într-adevăr în „sanctuarul cel mai ascuns al omului”. Dar eul preia în sine razele luminii, care se aprinde în om ca lumină veșnică. Așa cum omul reunește trăirile trupului și ale sufletului în eu, tot astfel el lasă să pătrundă și gândurile adevărului și ale binelui în eu. Fenomenele sensibile se revelează eului dintr-o direcție, spiritul din cealaltă direcție. Trupul și sufletul se predau eului pentru a-l sluji; eul însă se dăruiește spiritului, pentru ca acesta să-l umple de conținut. Eul trăiește în trup și în suflet; spiritul însă trăiește în eu. Și ceea ce există ca spirit în eu este veșnic. Căci eul primește ființă și importanță de la nivelul de care el se leagă. În măsura în care trăiește în corpul fizic, el este supus legilor lumii minerale, prin corpul eteric legilor reproducerii și ale creșterii, iar prin intermediul sufletului senzației și a celui al rațiunii, legilor lumii sufletești; în măsura în care preia în sine spiritualul, el este subordonat legilor spiritului. Ceea ce formează legile minerale, ceea ce formează legile vieții, se naște și trece; spiritul însă nu are de-a face cu nașterea și cu trecerea.
* * *
Eul trăiește în suflet. Chiar dacă cea mai înaltă expresie a eului îi aparține sufletului conștienței trebuie totuși spus că acest eu umple de la acest nivel întregul suflet și își exteriorizeză prin suflet acțiunea asupra întregului corp. Iar în eu spiritul este viu. Spiritul radiază și trăiește în eu ca în învelișul său, așa cum eul trăiește în corp și suflet ca în „învelișurile” sale. Spiritul formează eul din interior spre exterior, lumea minerală din exterior spre interior. Spiritul care formează un eu trăind ca eu să-l numim „sine spirituală”, pentru că el apare ca eu sau ca sine a omului. Deosebirea dintre „sinea spirituală” și „sufletul conștienței” poate fi clarificată după cum urmează. Sufletul conștienței atinge adevărul care se susține pe el însuși, independent de orice antipatie sau simpatie; sinea spirituală poartă în sine același adevăr, dar preluat și cuprins în eu; individualizat prin acesta și preluat în entitatea independentă a omului. Prin faptul că adevărul etern devine independent în acest fel, se leagă cu eul într-o entitate, eul însuși obține veșnicia.
Sinea spirituală este o revelare a lumii spirituale în interiorul eului, după cum, pe de altă parte, senzația simțurilor este o manifestare sau revelare a lumii fizice în interiorul eului. În ceea ce este roșu, verde, luminos, întunecat, tare, moale, cald, rece se recunosc manifestările lumii corporale; în ceea ce este adevărat și bun, manifestările lumii spirituale. În același sens în care revelația corporalului se numește senzație, revelația spiritualului se numește intuiție. [Obs.p.47] Cel mai simplu gând conține deja intuiție, căci nu-l poți pipăi cu mâinile, nu-l poți vedea cu ochii: trebuie să-i receptezi revelația din spirit prin eu. Când o plantă este privită de un om evoluat și de unul neevoluat, în eul unuia trăiește cu totul altceva decât în eul celuilalt. Și totuși senzațiile ambilor sunt provocate de același obiect. Deosebirea constă în aceea că unul din ei își poate face gânduri mult mai complete despre obiect decât celălalt. Dacă obiectele s-ar revela numai prin senzație, nu ar putea exista evoluție spirituală. Omul sălbatic simte și el natura; legile naturale se revelează însă numai gândului fertilizat de intuiție al omului mai evoluat. Excitațiile lumii exterioare le resimte și copilul ca impuls al voinței, poruncile binelui moral i se revelează însă numai în cursul evoluției, în timp ce trăiește în spirit și învață să le înțeleagă manifestările.
Așa cum fără ochi nu ar exista senzația culorii, fără gândirea superioară a sinei spirituale nu ar exista intuiție. Și pe cât de puțin senzația creează planta la care apare culoarea, tot așa nici intuiția nu creează spiritualul, pe care ea mai mult îl anunță, îl vestește.
Prin intuiții, eul omului care trăiește în suflet aduce mesajele de sus, din lumea spiritului, așa cum prin senzații își aduce mesajele din lumea fizică. Și prin aceasta eul construiește viața proprie a sufletului său, așa cum prin intermediul simțurilor el creează ca lume proprie lumea fizică. Sufletul, sau eul care se aprinde în el, își deschide porțile spre două direcții: înspre corporalitate și înspre spiritual.
Așa cum lumea fizică nu-i poate da de știre despre sine eului decât prin aceea că ea construiește din substanțele și forțele sale un corp în care poate trăi sufletul conștient și posedă organe în interiorul acestuia pentru a putea percepe corporalul din afara sa, tot astfel construiește și lumea spirituală cu substanțele sale ale spiritului și cu forțele spiritului un corp spiritual în care eul poate trăi și poate percepe spiritualul prin intuiție. (Este lămuritor faptul că expresiile substanță a spiritului, corp spiritual conțin, potrivit sensului cuvintelor, o contradicție. Ele trebuie folosite numai pentru a îndrepta gândul spre ceea ce în spirit coprespunde corpului fizic al omului.)
Și cum în cadrul lumii fizice corpul uman individual se construiește ca o entitate separată, tot astfel și în lumea spiritului se construiește corpul spiritual. Există pentru om și în lumea spiritului un interior și un exterior, ca și în lumea fizică. Așa cum omul preia substanțele din lumea fizică și le prelucrează pentru corpul său fizic, tot astfel preia și din lumea înconjurătoare spirituală spiritualul pe care și-l face al său. Și așa cum omul este născut din lumea fizică, tot astfel el se naște din spirit prin legile eterne ale adevărului și ale binelui. El este izolat față de lumea spiritului ce se găsește în afara sa, așa cum este separat ca ființă independentă de întreaga lume fizică. Această entitate independentă s-o numim „om-spirit”.
Când cercetăm corpul uman fizic, găsim în el aceleași substanțe și forțe care sunt prezente în afara lui, în restul lumii fizice. La fel stau lucrurile și cu omul-spirit. În el pulsează elementele lumii spirituale exterioare, în el se află forțele care sunt active în restul lumii spiritului. Așa cum în pielea fizică o ființă se închide în sine, o ființă care trăiește și simte, tot așa se întâmplă și în lumea spiritului. „Pielea spirituală” care separă omul-spirit de lumea spirituală unitară, care-l face să fie o ființă spirituală independentă în cadrul acesteia, care trăiește în sine și percepe în mod intuitiv conținutul spiritual al lumii, această „piele spirituală” s-o numim înveliș al spiritului (înveliș auric). Trebuie însă reținut că această „piele spirituală” se extinde continuu o dată cu evoluția progresivă umană, astfel încât individualitatea omului (învelișul său auric) este apt pentru o creștere infinită.
În interiorul acestui înveliș spiritual trăiește omul-spirit. Acesta este construit prin forța de viață spirituală, în același sens în care corpul fizic este construit prin forța fizică. În mod asemănător, așa cum se vorbește de un corp eteric, trebuie să se vorbească de un spirit eteric cu referire la omul-spirit. Așadar, entitatea spirituală a omului se articulează din trei părți: om-spirit, spiritul vieții și sinea spirituală.
Pentru cel care poate „privi” în domeniile spirituale, această entitate spirituală a omului, ca partea superioară, de fapt, spirituală, a aurei, este un adevăr perceptibil. El „vede” în interiorul învelișului spiritual omul-spirit ca spirit al vieții; el „vede” cum acest „spirit al vieții” crește continuu prin preluarea de hrană spirituală din lumea spirituală exterioară. Apoi el vede cum prin această preluare învelișul spiritual se lărgește continuu, cum omul-spirit devine din ce în ce mai mare. În măsura în care această „creștere” este „văzută” spațial, ea nu este, bineînțeles, decât o imagine a adevărului. Făcând abstracție de acest lucru, în reprezentarea acestei imagini sufletul omului este orientat spre adevărul spiritual corespunzător. Deosebirea dintre entitatea spirituală a omului și cea fizică constă în aceea că ultima are o dimensiune mărginită, în timp ce prima poate crește nelimitat. Ceea ce se preia ca hrană spirituală are o valoare veșnică. Din această cauză aura umană se compune din două părți care se întrepătrund. Uneia dintre acestea îi conferă formă și culoare existența fizică a omului, celeilalte existența sa spirituală.
Eul realizează separarea dintre cele două prin aceea că cea fizică se dăruiește în modul său specific și construiește un corp care lasă să prindă viață în sine un suflet; eul se
dăruiește din nou și lasă să prindă viață în sine spiritul, care acum pătrunde sufletul și îi conferă scopul în lumea spiritului. Prin corp, sufletul este cuprins în fizic, prin omul-spirit îi
cresc aripile pentru mișcarea în lumea spirituală.
* * *
Dacă vrem să ne referim la un om în întregul său, atunci trebuie să ni-l imaginăm alcătuit din componentele amintite. Corpul se constituie din lumea substanțelor fizice, astfel încât această construcție este orientată spre eul gânditor. El este pătruns de forță de viață și devine prin aceasta corp eteric sau corp al vieții. Ca atare el se deschide prin organele de simț spre exterior și devine corp al sufletului. Acesta este pătruns de sufletul senzației și devine o unitate împreună cu el. Sufletul senzației nu recepționează numai impresiile lumii exterioare ca senzații; el își are viața sa proprie, care este fecundată pe de o parte prin gândire iar pe de altă parte prin senzații. În felul acesta el devine suflet al rațiunii. Acest lucru îl poate realiza prin aceea că el se deschide, în sus, intuițiilor așa cum se deschide, în jos, senzațiilor. Prin aceasta el este suflet al conștienței. Lucrul este posibil pentru că lumea spiritului îi formează în interior organul intuiției, așa cum corpul fizic îi formează organele de simț. Așa cum simțurile îi mijlocesc senzațiile prin corpul sufletului, tot astfel îi mijlocește spiritul intuițiile prin organul intuiției. Prin aceasta omul-spirit este legat de sufletul conștienței într-o unitate, așa cum corpul fizic este legat cu sufletul senzației într-o unitate. Sufletul conștienței și sinea spirituală formează o unitate. În această unitate trăiește omul-spirit ca spirit al vieții, așa cum corpul eteric formează pentru corpul sufletului baza corporală pentru viață. Și așa cum corpul fizic se închide în pielea fizică, tot așa se închide și omul-spirit în învelișul spiritual. Rezultă angrenajul întregului om după cum urmează [Obs.p.53]:
Corpul sufletului (C) și sufletul senzației (D) sunt o unitate în omul terestru; la fel și sufletul conștienței (F) și sinea spirituală (G). În felul acesta rezultă șapte
părți ale omului terestru:
În suflet, eul se aprinde ca un fulger, primește din spirit această influență și devine astfel purtător al omului-spirit. Prin aceasta omul participă la „trei lumi” (fizică, sufletească și spirituală). El se înrădăcinează prin corpul fizic, corpul eteric și corpul sufletului în lumea fizică și înflorește prin sinea spirituală, spiritul vieții și omul-spirit în sus, în lumea spirituală. Trunchiul însă, cel care într-o direcție se înrădăcinează, în cealaltă înflorește, este însuși sufletul.
În perfectă consonanță cu această alcătuire a omului, se poate da o formă simplificată a acesteia. Cu toate că eul uman se aprinde în sufletul conștienței, el pătrunde totuși întreaga ființă sufletească. Părțile acestei ființe sufletești nu sunt net separate, ca mădularele corporale; ele se întrepătrund într-un sens superior. Dacă se concep sufletul rațiunii și sufletul conștienței ca două învelișuri ale eului care țin unul de celălalt și pe acesta ca nucleu al lor, atunci omul poate fi considerat ca fiind alcătuit din corp fizic, corp al vieții, corp astral și eu. Prin corp astral se desemnează aici ceea ce reprezintă împreună corpul sufletului și sufletul senzației. Expresia se găsește în literatura mai veche și este folosită aici în mod liber pentru ceea ce în entitatea umană trece dincolo de perceptibilul sensibil. Cu toate că sufletul senzației este întărit într-o anumită privință și de eu, el este atât de strâns legat de corpul sufletului, încât pentru ambele, gândite ca fiind unite, este justificată o expresie unică. Când eul se pătrunde cu sinea spirituală, această sine spirituală apare în așa fel încât corpul astral este prelucrat din elementul sufletesc. În corpul astral acționează mai întâi impulsurile, dorințele, pasiunile, în măsura în care acestea sunt simțite; în el acționează, de asemenea, percepțiile senzoriale. Percepțiile senzoriale iau naștere prin corpul sufletesc, ca mădular aflat în om care-i vine de la lumea exterioară. Impulsurile, dorințele, pasiunile etc. iau naștere în sufletul senzațiilor, în măsura în care acestea sunt întărite din interior, înainte ca acest interior să se fi dăruit sinei spirituale. Dacă eul se pătrunde cu sinea spirituală, atunci sufletul întărește din nou corpul astral cu această sine spirituală. Acest lucru se exprimă prin faptul că impulsurile, dorințele și pasiunile sunt luminate de ceea ce a primit eul din spirit. Eul a devenit, datorită participării sale la lumea spirituală, stăpân în lumea impulsurilor, dorințelor și pasiunilor. În măsura în care el a ajuns astfel, sinea spirituală apare în corpul astral. Iar acesta este transformat prin acest fapt. Atunci însuși corpul astral apare ca o entitate bipartită, în parte transformat, în parte netransformat. Din această cauză putem denumi sinea spirituală în manifestarea sa ca fiind corp astral transformat. Ceva asemănător se petrece în om când preia în eul său spiritul vieții. Atunci se transformă corpul vieții. El se pătrunde cu spiritul vieții. Și dacă eul preia în sine omul-spiritual, obține prin aceasta forța de a pătrunde cu omul-spirit corpul fizic. Este normal ca ceea ce este astfel transformat din corpul fizic să nu poată fi perceptibil pentru simțurile fizice. Doar din corpul fizic a devenit om-spirit ceea ce este spiritualizat. Atunci devine perceptibil pentru percepția senzorială ca element sensibil; iar în măsura în care acest sensibil este spiritualizat, trebuie să fie perceput de capacitatea de cunoaștere spirituală. Simțurilor exterioare le apare numai în plan sensibil și ceea ce fiind fizic este pătruns de spiritual. Luând ca bază toate acestea, se poate prezenta următoarea alcătuire a omului:
