Calea spre cunoaşterea suprasensibilă, arătată în această lucrare, duce la o trăire sufletească, faţă de care, este de o importanţă deosebită ca, cel ce aspiră la ea, să i se dăruiască fără nici un fel de iluzii sau înţelegeri greşite. Şi stă în firea omului să se iluzioneze privitor la ceea ce intră aici în discuţie. Una dintre iluzii, cântărind deosebit de greu, se naşte atunci când întreg domeniul trăirii sufleteşti, de care vorbeşte adevărata ştiinţă spirituală, este deviat până într-atât încât se înseriază alături de superstiţie, de visare vizionară, de mediumitate şi de multe alte degenerări ale năzuinţelor omeneşti. Această deviere apare adeseori prin faptul că oameni care ar vrea să-şi caute un drum de cunoaştere spre realitatea suprasensibilă într-un mod deviat de la calea adevăratei strădanii după cunoaştere şi care prin aceasta cad în degenerările amintite, sunt confundaţi cu cei ce vor să urmeze calea descrisă în această carte. Trăirile la care ajunge sufletul omenesc pe calea arătată aici, se desfăşoară exclusiv în câmpul experienţei spiritual-sufleteşti pure. Este posibil să se ajungă la asemenea trăiri numai datorită faptului că omul se poate elibera şi emancipa de funcţiile trupului şi pentru alte experienţe lăuntrice, în modul în care îi este posibil să se elibereze în timpul trăirii conştienţei obişnuite, atunci când îşi formează gânduri asupra celor percepute din afară sau asupra celor dorite, simţite, voite în interior, gânduri care nu provin din înseşi cele percepute, simţite şi voite. Există oameni care nu cred deloc în existenţa unor asemenea gânduri. Aceştia cred că omul nu ar putea gândi nimic altceva decât ceea ce scoate din percepţii sau din viaţa interioară condiţionată de trup. Şi toate gândurile ar fi oarecum numai umbre ale percepţiilor sau ale trăirilor lăuntrice. Cine afirmă aceasta, o face numai fiindcă nu s-a ridicat niciodată la facultatea de a trăi cu sufletul său viaţa de gândire pură, bazată pe sine însăşi. Dar pentru cine a trăit aşa ceva, a devenit experienţă proprie faptul că, pretutindeni unde în viaţa sufletească stăpâneşte gândirea, în măsura în care această gândire pătrunde celelalte funcţiuni ale sufletului, omul e cuprins într-o activitate, la a cărei realizare trupul său nu participă. În viaţa sufletească obişnuită, gândirea e totuşi aproape întotdeauna amestecată cu alte activităţi sufleteşti: percepţia, simţirea, voinţa etc. Aceste alte activităţi se realizează prin trup. Dar în ele este antrenată gândirea. Şi în măsura în care gândirea le pătrunde, în om şi prin om se petrece un lucru, la care corpul nu participă. Oamenii care contestă aceasta, nu pot trece peste iluzia care se naşte din faptul că ei observă activitatea gânditoare întotdeauna unită cu alte activităţi. Dar, în trăirea lăuntrică, ne putem ridica până acolo încât să experimentăm partea gânditoare a vieţii lăuntrice şi separat de toate celelalte activităţi. Din cuprinsul vieţii sufleteşti putem izola ceva ce constă numai din gânduri pure. Gânduri care există prin ele însele, din care am eliminat tot ce provine de la percepţii sau de la viaţa interioară condiţionată de trup. Astfel de gânduri se revelează prin ele înseşi, prin ceea ce sunt ele, ca realitate spirituală, suprasensibilă. Iar sufletul care se uneşte cu astfel de gânduri, eliminând în timpul acestei uniri toate percepţiile, toate amintirile şi întreg restul vieţii lăuntrice, îşi dă seama că el este, împreună cu gândirea, într-un domeniu suprasensibil şi se trăieşte pe sine în afara trupului. Pentru cel care pătrunde întreagă această situaţie obiectivă, nici nu se mai poate pune întrebarea: există trăire sufletească în vreun element suprasensibil, exterior trupului? Căci pentru el ar însemna să conteste ceea ce ştie din experienţă. Pentru el există doar întrebarea: ce îi împiedică pe oameni să recunoască un asemenea fapt sigur? Iar la această întrebare el află răspunsul şi anume: faptul în discuţie este de aşa natură, încât nu i se revelează omului dacă acesta nu se transpune în prealabil într-o astfel de stare sufletească, în care să poată primi revelaţia. La început oamenii devin neîncrezători când trebuie să dezvolte mai întâi o activitatea pur sufletească, pentru ca să li se descopere ceva independent de ei. Ei îşi imaginează atunci că, deoarece trebuie să se pregătească pentru a primi revelaţia, ar crea ei înşişi conţinutul revelaţiei. Ei vor experienţe la care omul nu face nimic, faţă de care el rămâne absolut pasiv. Şi dacă, în afară de aceasta, astfel de oameni ignoră şi cele mai elementare cerinţe de analiză ştiinţifică a unei stări de fapt, atunci ei văd în conţinuturile sau producţiile sufleteşti, la care sufletul este coborât sub nivelul unei acţiuni proprii conştiente care există în percepţiile senzoriale şi în acţiunile voluntare, o revelaţie obiectivă a unei realităţi care nu este sensibilă. Astfel de conţinuturi sufleteşti sunt trăirile vizionare, sunt revelaţiile mediumice. – Dar ceea ce se manifestă prin astfel de revelaţii nu este o lume suprasensibilă; este o lume subsensibilă. Viaţa conştientă a omului în stare de veghe nu se desfăşoară pe de-a-ntregul în trup; îndeosebi partea conştientă a acestei vieţi se desfăşoară la frontiera dintre trup şi lumea fizică exterioară; astfel încât viaţa de percepţie, ceea ce se desfăşoară în organele de simţ, este tot atât de bine o extindere a unui proces extracorporal înlăuntrul trupului, cât şi o răzbatere a acestui proces din trup în afară; la fel şi viaţa de voinţă, care se întemeiază pe o aşezare a fiinţei omeneşti înlăuntrul fiinţei universului, astfel încât ceea ce se desfăşoară în om, prin voinţa sa, este totodată parte a evenimentelor cosmice. În aceste trăiri sufleteşti ce se desfăşoară la periferia trupului, omul depinde în mare măsură de organizarea trupului său; dar activitatea gândirii intră în această trăire şi, în măsura în care se întâmplă aceasta, omul devine independent de trup, în percepţiile simţurilor şi în voinţă. În trăirile vizionare şi în practicile mediumice, omul ajunge la o dependenţă totală de trupul său. El exclude din viaţa sa sufletească ceea ce îl face independent de trup în percepţii şi în voinţă. Şi prin aceasta, conţinuturile sufleteşti şi producţiile sufleteşti devin simple manifestări ale vieţii trupeşti. Trăirile vizionare şi practicile mediumice sunt rezultatele faptului că, în aceste trăiri şi practici, omul este, cu sufletul său, mai puţin independent de trup decât în viaţa obişnuită de percepţii şi de voinţă. În trăirea celor suprasensibile, la care ne referim în această carte, evoluţia trăirilor sufleteşti merge într-o direcţie diametral opusă faţă de aceea a trăirilor vizionare sau mediumice. Progresiv, sufletul se poate emancipa de trup mai mult decât în actul percepţiei şi în cel de voinţă. El ajunge la acea independenţă care se exprimă în trăirea gândurilor pure, pentru o mult mai largă activitate sufletească.
Pentru activitatea sufletească suprasensibilă de care vorbim aici, este extraordinar de important să înţelegem cu toată claritatea vieţuirea gândirii pure. Căci, în fond, însăşi această trăire este deja o activitate sufletească suprasensibilă. Numai că este una prin care nu putem încă percepe nimic suprasensibil. Trăim cu gândirea pură în suprasensibil; dar trăim numai aceasta în mod suprasensibil; nu mai trăim nimic altceva suprasensibil. Trăirea suprasensibilă trebuie să fie o continuare a acelei trăiri sufleteşti pe care o putem realiza deja prin unirea cu gândirea pură. De aceea este atât de important să putem experimenta just această unire. Căci de la înţelegerea acestei uniri porneşte lumina care poate aduce şi înţelegerea justă a naturii cunoaşterii suprasensibile. Îndată ce trăirea sufletească ar fi coborâtă sub nivelul clarităţii conştienţei care se manifestă în gândire, ea s-ar găsi pe un drum greşit pentru adevărata cunoaştere a lumii suprasensibile. Funcţiile trupului ar pune stăpânire pe ea; ceea ce sufletul trăieşte şi produce, nu mai este atunci o revelaţie asupra sensibilului prin el, ci revelaţia trupului în domeniul lumii subsensibile.
*
Îndată ce sufletul pătrunde cu trăirile sale în câmpul celor suprasensibile, aceste trăiri sunt de aşa natură încât, pentru ele, expresiile limbii nu se lasă găsite atât de uşor ca pentru trăirile din domeniul lumii sensibile. Adesea, în descrierea trăirilor suprasensibile, trebuie să fim conştienţi că îndepărtarea expresiei lingvistice de faptul real exprimat este mai mare decât în trăirile fizice. Trebuie să dobândim o înţelegere pentru faptul că anumite expresii indică numai, într-un mod delicat, ca o ilustrare, realitatea la care se referă. Aşa se spune la pagina 25: „Originar toate regulile şi învăţăturile ştiinţei spirituale sunt date într-un limbaj de semne simbolice”. Iar la pagina 59 şi următoarele, a trebuit să se vorbească despre un „anumit sistem de scriere”. Uşor ar putea să vină cineva şi să vrea să înveţe această scriere, aşa cum se învaţă semnele literelor şi gruparea lor într-o limbă fizică obişnuită. Trebuie neapărat să spunem: au existat şi există încă asociaţii şi şcoli de ştiinţă spirituală, care se află în posesia unor semne simbolice prin care se exprimă stări de fapt suprasensibile. Şi cine este iniţiat în semnificaţia acestor simboluri posedă, prin acestea, un mijloc de a dirija trăirile sufletului său spre realităţile suprasensibile în discuţie. Dar, pentru trăirea suprasensibilă este esenţial ca, în decursul unei astfel de trăiri suprasensibile, ca aceea care poate fi atinsă prin realizarea celor cuprinse în această carte, sufletul să dobândească prin proprie experienţă revelaţia unor astfel de scrieri simbolice din contemplarea celor suprasensibile. Lumea suprasensibilă comunică ceva sufletului, iar sufletul trebuie să aducă pentru sine acest ceva în semne simbolice, pentru a-l cuprinde cu deplină conştienţă. Putem spune: cele comunicate în această scriere pot fi realizate de fiecare suflet. Şi, în cursul realizării pe care îl poate determina sufletul însuşi după îndrumările date, se ivesc rezultatele descrise. O carte cum este aceasta trebuie considerată ca o conversaţie pe care autorul o are cu cititorul. Când se spune: discipolul ocult are nevoie de îndrumări personale, faptul acesta trebuie înţeles în sensul că însăşi cartea de faţă este o asemenea îndrumare personală. În vremurile mai vechi existau motive datorită cărora asemenea îndrumări personale erau rezervate unui învăţământ ocult oral; în prezent am ajuns la un stadiu de evoluţie al omenirii în care cunoaşterea ştiinţei spirituale trebuie răspândită cu mult mai mult decât în trecut. Ea trebuie să devină accesibilă oricui, într-o cu totul altă măsură decât în vremurile vechi. Tocmai de aceea cartea ia locul instrucţiunii orale din trecut. Credinţa că, în afară de cele spuse în carte, am avea neapărată trebuinţă şi de o instruire personală, are numai o justificare condiţionată. Un om sau altul poate avea, fireşte, trebuinţă de un ajutor personal, şi un asemenea ajutor îi poate fi deosebit de însemnat. Ar fi însă o eroare dacă am crede că ar exista lucruri esenţiale, care nu s-ar găsi în această carte. Omul le va afla, dacă o citeşte corect şi mai ales complet.
*
Descrierile acestei cărţi par a fi îndrumări care duc la o transformare totală a omului. Cine le citeşte corect va afla însă că ele nu vor să exprime nimic altceva decât starea sufletească în care trebuie să se găsească un om în acele momente ale vieţii sale, în care vrea să stea în faţa lumii suprasensibile. Această stare sufletească, omul o dezvoltă în sine ca pe o a doua fiinţă; iar cealaltă fiinţă, sănătoasă, îşi continuă viaţa ca mai înainte. El ştie să menţină separate, în deplină conştienţă, cele două fiinţe; el ştie să le pună în mod just în raport de reciprocitate. Prin aceasta nu devine nefolositor şi nedestoinic în viaţă, nu însemnă că îşi pierde interesul şi îndemânarea pentru această viaţă şi „ziua întreagă va fi numai cercetător spiritual”. Fireşte, trebuie să spunem că trăirile în lumea suprasensibilă îşi revarsă lumina asupra întregii fiinţe omeneşti; dar aceasta nu se întâmplă într-un mod care să-l îndepărteze pe om de viaţă, ci într-un mod care îl face mai destoinic, mai productiv pentru această viaţă. Cu toate acestea, descrierea din prezenta lucrare a trebuit să fie aşa cum am dat-o, deoarece fiecare proces de cunoaştere îndreptat spre lumea suprasensibilă face apel la întreaga fiinţă omenească, aşa încât în momentul în care omul se dăruieşte unui asemenea proces de cunoaştere, trebuie ca întreaga sa fiinţă să fie una cu acest proces. În măsura în care procesul de percepere a culorilor face apel numai la ochi, cu nervul său optic, în aceeaşi măsură procesul de cunoaştere suprasensibilă face apel la omul întreg. Acesta devine „cu totul ochi” sau „cu totul ureche”. Şi fiindcă lucrurile stau aşa, de aceea atunci când se fac comunicări despre dezvoltarea proceselor de cunoaştere suprasensibilă se pare că se vorbeşte despre transformarea omului întreg; se consideră că omul obişnuit nu ar fi potrivit pentru aceasta; el ar trebui să devină cu totul altul.
*
Celor spuse la pagina 86 şi următoarele despre „Unele efecte ale iniţierii”, aş dori să le mai adaug încă ceva care, cu o modificare, se poate aplica şi altor expuneri din această lucrare. Cineva ar putea ajunge prea bine la ideea: de ce este necesar să se dea trăirilor suprasensibile o asemenea descriere figurată; nu s-ar putea descrie aceste trăiri în idei, fără asemenea analogii? La aceasta va trebui replicat: în trăirea realităţilor suprasensibile se are în vedere ca omul să se recunoască pe sine ca fiinţă suprasensibilă în lumea suprasensibilă. Fără să-şi poată vedea propria fiinţă suprasensibilă, a cărei realitate se revelează pe deplin în descrierea „florilor de lotus” şi a „corpului eteric”, omul s-ar trăi în suprasensibil ca atunci când el ar sta în lumea sensibilă în aşa fel încât lucrurile şi fenomenele din jurul lui s-ar revela, dar el nu ar şti nimic despre trupul său.
Ceea ce vede el în „corpul sufletesc” şi în „corpul eteric” ca făptură suprasensibilă a sa, face ca omul să stea conştient de sine în suprasensibil, aşa cum, prin perceperea trupului său sensibil, stă conştient de sine în lumea simţurilor.
