Strămoşii noştri atlanteeni erau foarte diferiți de omul actual, mai mult decât îşi poate imagina cineva ale cărui cunoştințe se mărginesc doar la lumea sensibilă. Această deosebire se referă nu numai la aspectul exterior, ci şi la facultățile spirituale. Cunoştințele lor tehnice şi întreaga lor cultură erau altele decât cele pe care le putem observa în prezent. Dacă ne referim la primele începuturi ale umanității atlanteene, vom descoperi facultăți spirituale cu totul diferite de ale noastre. Gândirea logică, facultatea de a face calcule şi combinații, pe care se bazează astăzi toate realizările moderne, nu existau la primii oameni atlanteeni. În schimb, ei aveau o memorie extraordinar de dezvoltată, şi aceasta constituia una din facultățile lor spirituale cele mai remarcabile. De exemplu, ei nu făceau calcule, aşa cum facem noi, aplicând reguli învățate în prealabil. Nu aveau ceva cum ar fi o tablă a înmulțiri. Nimeni nu îşi întipărise în minte că trei ori patru fac doisprezece: Faptul că atunci când se ivea necesitatea unei asemenea operațiuni omul atlantean rezolva problema, se datora capacitătii de a-şi aminti alte situații identice sau asemănătoare. Îşi reamintea situații trăite anterior. Este important de reținut că de fiecare dată când se dezvoltă o aptitudine nouă o alta, mai veche, pierde din forță. Prin gândirea logică şi prin capacitatea de a face calcule, omul actual este superior străvechiului om atlantean; în schimb, memoria noastră a regresat, omul gândeşte cu ajutorul ideilor; gândirea omului atlantean se forma cu ajutorul imaginilor. Când o imagine îi apărea în suflet, el îşi amintea perfect numeroase alte imagini asemănătoare pe care le trăise în trecut şi, pe această bază, îşi forma judecata. Din această cauză, orice formă de învățământ era complet diferit de cel care se va practica în perioade următoare. Nu se urmărea să se imprime copilului reguli, să i se ascută inteligența. Dimpotrivă, se urmărea cu insistență să i se prezinte viața prin intermediul unor imagini evocatoare, pentru ca, mai târziu, în toate situațiile în care va fi pus să acționeze să se poată sluji de un vast patrimoniu de amintiri. Când copilul devenea adult şi intra activ în viață, în oricare din faptele pe care trebuia să le îndeplinească el îşi amintea că în timpul când era în şcoală i se prezentase ceva asemănător. Se orienta cu atât mai uşor, cu cât noua situație care se prezenta semăna mai mult cu o experiență deja trăită. Când, totuşi, se întâmpla să fie confruntat cu o stare de lucruri cu totul nouă, era nevoit să acționeze prin tatonări, în timp ce, în prezent, în asemenea situații, noi ne folosim de reguli deja învățate, pe care le punem cu uşurință în aplicare în situații noi, necunoscute. Un asemenea sistem de educație conferea vieții, în ansamblu, un caracter de monotonie. Perioade lungi de timp, în evoluția Atlantidei lucrurile s-au petrecut mereu la fel. Prin această puternică dependență şi fidelitate față de memorie, era imposibilă realizarea unor progrese rapide, comparabile în vreun fel cu cele actuale. Se acționa la fel cum se „văzuse” întotdeauna mai înainte. Omul nu reflecta, nu gândea, ci îşi amintea. Autoritate avea nu cel care studiase mai mult, ci cel care avea o mai bogată experiență, respectiv mai multe amintiri. În acele timpuri, în Atlantida, ar fi fost imposibil ca cineva să poată lua o decizie într-o situație oarecare importantă, înainte de a fi atins o anumită vârstă. Pentru a câştiga încrederea celor din jur, era indispensabilă o experiență indelungată.
Această caracterizare generală nu se aplică inițiaților şi şcolilor lor. Aceştia devansau gradul de evoluție normal pentru epoca lor. Pentru a fi admis în aceste şcoli, nu vârsta era criteriul de alegere, ci faptul că cel propus trebuia să fi dobândit, în cursul unor încercări trecute, facultățile necesare pentru a putea primi o invățătură mai înaltă. În timpul perioadei atlanteene, respectul care se acorda inițiaților şi discipolilor lor nu se baza pe numărul mare de experiențe personale trăite, ci pe vechimea înțelepciunii lor. Personalitatea nu are nici o importanță la un inițiat. El se dedică în întregime înțelepciunii eterne şi, ca urmare, nu este sub influența caracteristicilor unei epoci.
În timp ce gândirea logică lipsea atlanteenilor (aceasta mai ales la începutul perioadei), ei aveau, în schimb, prin memoria lor atât de perfecționată, o capacitate care dădea acțiunilor o caracteristică aparte. Prin natura sa, o facultate umană se află întotdeauna in raport cu alta. Memoria se situează mai aproape de natura mai pofundă a omului decât este facultatea intelectuală; totodată, legate de memorie, s-au dezvoltat şi alte forțe, care erau, de asemenea, mai asemănătoare cu ființele naturii subordonate decât este energia de care dispune omul în prezent. În felul acesta, atlanteenii au putut să stăpânească ceea ce numim forța vitală. Aşa cum astăzi noi putem extrage din cărbune energia calorică pentru a o transforma în forță motrice, pe care o utilizăm în mijloacele de transport, tot astfel, atlanteenii au ştiut să utilizeze forța de germinație a ființelor vii, în slujba tehnicii. Ca să înțelegem mai bine toate acestea, să recurgem la următoarea imagine. Să ne gândim la un bob de grâu. El conține o energie latentă. Această forță acționează şi face ca din bob să răsară o tulpină. Natura poate să trezească aceste forțe latente din bob. Omul actual nu poate realiza aceasta prin propria sa voință. El seamănă bobul de grâu în pământ şi îl lasă acolo în seama forțelor naturii, pentru a da rod. Omul atlanteean, însă, putea să facă şi altceva. El cunoştea arta de a transforma în forță tehnică energia cuprinsă într-o cantitate de grâu, aşa cum în prezent se poate face cu forța calorică pe care o conține cărbunele. În perioada atlanteeană, plantele nu erau cultivate numai pentru a produce alimente, ci şi într-un scop energetic: forțele latente din plante erau utilizate pentru a servi în industrie şi transporturi. Astăzi noi dispunem de instalații care transformă energia cărbunelui în forța motrice din locomotive; atlanteenii aveau, la rândul lor, instalații pe care le puneau în mişcare cu ajutorul, putem spune, al semințelor de plante, transformând energia lor vitală în forță energetică, în scopuri tehnice. Atlanteenii au putut pune în mişcare, în felul acesta, unele vehicule care zburau la joasă altitudine. Înălțimea la care zburau era mai mică decât a munților existenți în acea perioadă, dar vehiculele erau prevăzute cu dispozitive de conducere care permiteau să se înalțe deasupra munților.
Trebuie să avem în vedere că, în decursul timpului, condițiile terestre s-au modificat în mod considerabil. În prezent, vehiculele atlanteene amintite ar fi cu totul inutilizabile. Dacă pe atunci oamenii se puteau servi de ele, aceasta se datora faptului că stratul de aer care înconjura globul terestru era mult mai dens. Nu trebuie să ne preocupe acum problema de a sti dacă am putea să ne facem o idee despre acea densitate a aerului cu ajutorul conceptelor ştiinței actuale. Ştiința şi gândirea logică, prin esența lor, nu sunt în măsură că precizeze ce este şi ce nu este posibil. Singurul lor scop este să explice fapte constatate prin experiență şi observație directă. Dar pentru cercetarea ocultă acea densitate deosebită a atmosferei este o realitate tot atât de sigură ca orice alt fapt stabilit cu ajutorul simțurilor fizice. – Este, de asemenea, sigur, deşi probabil inexplicabil pentru fizica şi chimia moderne, că pe atunci, pe întregul glob pământesc, apa era mult mai puțin densă decât astăzi. Prin fluiditatea sa apa putea servi la unele aplicații tehnice, datorită forței germinative pe care o puteau mânui atlanteenii, lucru cu totul imposibil în prezent. Cu timpul, apa s-a densificat şi dirijarea acelor vehicule nu s-a mai putut face ca mai înainte. Toate acestea ne arată în mod foarte clar că civilizația şi cultura atlanteeană erau profund diferite de ale noastre. Aceasta ne permite să înțelegem că şi natura fizică a unui atlanteean era cu totul diferită de aceea a omului contemporan. Apa pe care o bea era asimilată de forțele vitale din corpul său în mod cu totul diferit decât este posibil în corpul nostru fizic actual. Datorită acestui fapt, atunci când era necesar, atlanteanul îşi putea canaliza forțele sale fizice, prin voință, în cu totul alt mod decât o poate face omul de azi. El avea, ca să spunem aşa, mijloacele de a-şi dezvolta propriile sale forțe fizice. Pentru a ne face o imagine corectă despre natura omului atlantean, trebuie să ştim că pentru el noțiunile de oboseală şi de efort fizic erau mult diferite de ale noastre.
O aşezare socială din perioada atlanteeană avea un caracter – aceasta reiese din toate cele arătate până acum – care nu era cu nimic asemănător unui oraş modern. Totul, în aceste aşezări, era legat de natură. Nu am face decât să prezentăm o slabă imagine arătând că, în primele timpuri ale acelei perioade şi până către mijlocul celei de a treia subrase*, o asemenea aşezare umană avea aspectul unei grădini în care locuințele erau construite din arbori cu ramurile împletite într-un mod nu numai ingenios, dar şi artistic. Munca pe care omul o îndeplinea cu mâinile sale se îmbina armonios cu natura. Omul însuşi se simțea intim legat cu aceasta. De aceea, însuşi simțul său social era altul decât cel pe care îl avem noi astăzi. Natura era comună tuturor. Ceea ce se construia pe temeiuri naturale era considerat ca un bun comun, în aceeasi măsură în care noi considerăm astăzi că ceea ce rezultă din activitatea îndeplinită cu inteligența şi rațiunea noastră este bunul nostru personal.
* Perioada atlanteană se împarte în şapte epoci, numite şi subrase sau „rase” (NT).
Cine şi-a însuşit ideea că atlanteenii erau înzestrați cu forțele spirituale şi fizice pe care le-am descris, acela va înțelege că, în acele îndepărtate timpuri, omenirea în ansamblul ei prezenta o imagine care ne aminteşte prea puțin de ceea ce suntem obişnuiți să vedem azi în jurul nostru şi că nu numai oamenii, ci întreaga natură s-a transformat în mod considerabil de-a lungul vremii. Formele plantelor şi animalelor s-au transformat cu totul. Întreaga natură terestră a suferit modificări. Regiuni care erau înainte populate au fost distruse, iar altele noi au luat ființă. – Strămoşii atlanteenilor, la rândul lor, locuiau un continent care este astăzi de mult dispărut; partea sa principală ocupa sudul Asiei de astăzi. Literatura teosofică îi numeşte lemurieni. După ce au străbătut, la rândul lor, diferite etape de evoluție, cei mai mulți dintre ei au decăzut. Dar, în anumite zone ale globului, descendenții acestei populații degenerate au supraviețuit sub formă de populații sălbatice. Numai o mică parte dintre lemurieni a fost capabilă să continue evoluția. Din aceştia s-a născut apoi omenirea atlanteeană. – Mai târziu, s-a întâmplat ceva asemănător. Cea mai mare parte a populației atlanteene a decăzut şi iarăşi, dintr-un grup restrâns, s-a format o populație din care se trag cei pe care îi numim acum arieni, de care este legată întreaga omenire culturală de astăzi. Lemurienii, atlanteenii, arienii sunt, în terminologia ştiinței oculte, rase-rădăcină ale omenirii. Lemurienii au fost precedați de alte două rase-rădăcină, după cum arienii vor fi urmați de încă alte două, în viitor; cu alte cuvinte, există în total şapte rase-rădăcină*. Aşa cum am arătat sumar în cazul lemurienilor, al atlanteenilor şi al arienilor, fiecare rasă-rădăcină provine din cea precedentă. Fiecare rasă-rădăcină posedă calități fizice şi spirituale complet diferite de cele precedente. În timp ce atlanteenii, de exemplu, au avut dezvoltată în mod deosebit facultatea memoriei şi tot ce se leagă de aceasta, misiunea arienilor constă în dezvoltarea forței de gândire şi tot ceea ce este în legătură cu aceasta.
* Terminologia utilizată ulterior în scrierile antroposofice nu mai vorbeşte de „rase-rădăcină” şi de „subrase” în cadrul lor, ci de „perioade”, pentru rase-rădăcină şi de epoci de cultură, pentru subrase (NT).
Dar şi fiecare rasă-rădăcină parcurge diferite stadii de evoluție, care sunt întotdeauna în număr de şapte. La începutul perioadei în care apare o rasă-rădăcină, trăsăturile sale principale se manifestă, ca să spunem aşa, într-o stare juvenilă, dar, încetul cu încetul, aceste trăsături şi calități ating maturitatea pentru ca apoi, în final, să ajungă la decadență. Populația care compune o rasă-rădăcină se divizează astfel, în timp, în şapte subrase*. Nu trebuie însă să ne imaginăm că o subrasă dispare îndată ce se dezvoltă o alta nouă. Sunt situații când apare o rasă nouă, dar coexistă încă mult timp cu cea anterioară. Întotdeauna au locuit pe Pământ, una langă alta, populații care prezentau stadii diferite de evoluție.
* Sau, simplu„,rase” (NT).
Prima subrasă atlanteeană s-a format pornind de la un grup de lemurieni care atinseseră o treaptă avansată de evoluție şi care era capabilă să se dezvolte mai departe şi să se transforme. Acest grup avea darul memoriei numai în ultima fază a evoluției sale lemuriene, deci îl manifesta de la începutul evoluției sale atlanteene. Trebuie să reținem că un lemurian era apt să-şi formeze reprezentări ale stărilor pe care le viețuia, dar era incapabil să le păstreze în memorie. El uita imediat tot ceea ce îşi reprezentase. Să notăm că, dacă aceşti oameni trăiau totuşi într-o anumită formă de cultură, putând, de exemplu, să confecționeze unelte de lucru, să construiască locuințe etc., toate acestea le făceau nu prin capacitatea lor proprie de reprezentare, ci cu ajutorul unei forțe spirituale care acționa în ei, forța pentru care cuvântul potrivit ar fi acela de forță instinctuală. Nu este, totuşi, vorba de o forță ca cea pe care o au astăzi animalele, ci de un instinct de o cu totul altă natură.
Literatura teosofică numeşte această primă subrasă a atlanteenilor rmoahals*. Memoria acestor oameni se baza mai ales pe senzații vii. Culorile pe care le percepea ochiul sau sunetele pe care le înregistra urechea trezeau în sufletul omului o vibrație prelungă şi avea drept urmare faptul că rmoahalii dezvoltau sentimente pe care înaintaşii lor lemurienii nu le cunoşteau. Ataşamentul față de experiențele trecute, de exemplu, făcea parte din aceste sentimente.
* Se păstrează aceeaşi ortografie din textul german. În limba română, acest plural ar trebui scris rmoahali (NT).
De dezvoltarea memoriei este legată şi dezvoltarea limbajului. Atât timp cât ființa umană nu-şi amintea trecutul, nu putea avea loc nici transmiterea, cu ajutorul vorbirii, a experiențelor viețuite. Primele semne ale memoriei au apărut, ca să spunem aşa, în ultima etapă a Lemuriei, şi abia atunci începe să se dezvolte şi facultatea de a da nume la tot ceea ce omul vedea şi auzea în jurul său. Numai oamenii dotați cu memorie pot sesiza utilitatea de a da unui lucru un nume. Limbajul se dezvoltă, aşadar, în perioada atlanteană. Prin aceasta, se stabileşte o legătură între sufletul omului şi obiectele exterioare din jurul lui. Omul formulează în interioritatea sa cuvântul pe care îl rosteşte, şi acesta aparține obiectelor lumii exterioare. Grație limbajului, se stabileşte o nouă relație şi între un om şi altul. Fireşte, limbajul la rmoahali era încă într-un stadiu primitiv, dar el era fundamental diferit de cel al strămoşilor săi lemurieni.
Forțele care acționau în sufletul primilor atlanteeni mai aveau încă ceva ce ținea de forțele naturii. Oamenii aceştia erau mai apropiați, într-un anumit sens, de ființele naturii din jurul lor decât urmaşii lor. Cu mult mai mult decât este cazul în prezent, forțele lor sufleteşti erau asemănătoare cu forțele naturii. Tot astfel, şi cuvântul pe care îl rosteau era înzestrat cu forță naturală. Să luăm un exemplu: când rosteau un cuvânt, acesta aducea ceva din energia elementară a naturii. Ei nu denumeau pur şi simplu un lucru, ci cuvântul conținea în el şi o putere asupra lucrului şi chiar şi asupra semenilor. Cuvântul rmoahalilor nu exprima doar un sens, ci avea şi o putere. Când se vorbeşte astăzi de o forță magică a cuvintelor, se subînțelege ceva ce pentru acei oameni era mult mai real decât este pentru noi. Cuvântul pronunțat de rmoahal dezvolta o forță asemănătoare cu forța însăşi a obiectului numit. Datorită acestui fapt, cuvintele aveau atunci şi o virtute curativă, ceva mai mult, ele puteau stimula creşterea plantelor, puteau să îmblânzească furia animalelor, puteau să producă şi multe alte efecte. Această forță a început să-şi piardă din intensitate încetul cu încetul la următoarele subrase care s-au perindat în perioada atlanteană. Ea s-a pierdut în mod progresiv. Rmoahalii o resimțeau ca pe un dar înnăscut, un dar al naturii, iar raportul lor cu această forță avea un caracter religios. Cuvântul avea pentru ei, în primul rând, ceva sacru. Utilizarea în sens rău a unor cuvinte sau sunete ce conțineau în sine puteri deosebite era, la început, ceva de neconceput. Fiecare om simțea că o abatere de genul acesta ar fi putut să-i aducă o mare nenorocire. Efectul magic al cuvintelor s-ar fi întors împotriva lui, căci dacă o folosire corectă a cuvântului aduce o binecuvântare, un sacrilegiu aduce pierderea făptaşului. Dând dovadă de o puritate de sentimente, rmoahalii atribuiau această putere a lor mai puțin lor înşile, cât mai ales unei naturi divine care acționa în ei.
Situația devine cu totul alta o dată cu apariția celei de a doua subrase (aşa-numitele popoare tlavatli). Indivizii care compuneau această a doua subrasă încep să aibă sentimentul propriei lor valori. Ambiția, care la rmoahali era necunoscută, îşi face acum apariția. Memoria începe să influențeze, într-un anumit sens, concepția lor despre viața socială. Cel care putea face față unor situații grele începea să pretindă celorlalți să îi acorde respect. El cerea ca faptele sale să fie întipărite în memoria lor. Pe această amintire a unor fapte săvârşite de cineva se baza alegerea conducătorului în cadrul unui grup. Şi, o dată cu aceasta, începe să se dezvolte un fel de demnitate regală, şi această legitimitate se continuă şi după moarte. Se dezvoltă, aşadar, amintirea, pomenirea strămoşilor, sau a acelora care dobândiseră merite în timpul vieții. Anumite grupuri încep să facă din aceasta un cult religios al morților, al strămoşilor. Acesta s-a continuat multă vreme şi apoi, cu timpul, s-a diversificat. La rmoahali, omul nu avea valoare decât în măsura în care ştia, în fața unei acțiuni, să se impună prin puterea sa. Dacă cineva ar fi pretins să fie respectat pentru ceea ce făcuse altădată, trebuia să probeze – prin fapte noi – că vechea sa forță rămăsese aceeaşi. El trebuia să reînvie prin noi fapte, ca să spunem aşa, amintirea faptelor trecute. Realizările din trecut erau fără importantă în prezent. Abia mai târziu, în a doua subrasă, începe să se țină seama de caracterul personal al individului; se ajunge la situația nouă ca, în aprecierea unui om, să se țină seama de realizările sale din trecut.
O altă urmare a faptului că în viața socială începe să predomine forța amintirii a fost formarea de grupuri de indivizi legați prin amintirea unor fapte săvârşite în comun. Până atunci, orice grup social depindea întru totul de forțele naturale, de originea sa comună. Omul, ca individ, nu aducea nici un aport, prin propriul său spirit, la ceea ce natura făcuse din el. De acum înainte însă, o personalitate puternică putea să antreneze spre o acțiune comună un anumit număr de oameni, iar amintirea acestor acțiuni săvârşite în comun ducea la formarea unui grup social distinct de altele.
Acest mod de conviețuire socială nu s-a concretizat însă decât în decursul celei de a treia subrase (a toltecilor). Indivizii care aparțineau acestei rase au fost primii care au pus bazele unei forme de organizare socială pe care am putea-o considera un fel de ființă comună şi care poate fi considerată ca prima etapă a închegării unui stat. Conducerea şi guvernarea acestei comunități erau ereditare, treceau de la strămoşi la descendenți. Ceea ce, până atunci, se perpetua numai în memoria contemporanilor, acum se transmitea din tată în fiu. Întregul neam trebuia să nu uite faptele săvârşite de strămoşi. Descendenții continuau să aprecieze ceea ce realizaseră strămoşii lor. Trebuie să ne fie foarte limpede că, în acea vreme, oamenii aveau în mod real forța de a transmite însuşirile lor urmaşilor. Educația consta în a prezenta viața în imagini vii. Efectul produs de acest gen de educație depindea de puterea personală care emana de la educator. Acesta nu urmărea să perfecționeze inteligența elevilor săi, ci să dezvolte în ei, mai ales, aptitudini care să fie de natură instinctivă. Sistemul permitea ca aptitudinile părintelui să se transmită, în cele mai multe cazuri, fiilor.
În aceste condiții, experiența personală câştiga o importanță din ce în ce mai mare, în cadrul celei de a treia subrase. Când un grup de oameni se despărțea de un altul şi forma o nouă comunitate, el aducea în noua sa colectivitate amintirea vie a ceea ce viețuiseră în vechea reşedință; dar, în acelaşi timp, exista în această amintire ceva ce nu mai convenea grupului şi provoca un sentiment de neplăcere, şi atunci, oamenii încercau ceva nou. Astfel, cu fiecare comunitate nou întemeiată se îmbunătățeau şi condițiile de viață. Era, deci, cu totul natural ca acele îmbunătățiri să fie imitate. Acestea au fost condițiile obiective care au permis, în timpul celei de a treia subrase, să ia naştere comunități înfloritoare descrise în unele lucrări teosofice*.
* În acest sens, se pot cita descrieri de oraşe grandioase, de oraşul cu portile de aur, de palate imperiale etc. (cf. W. Scott-Elliot, L'Histoire de 1'Atlantide sau Annie Sesaut şi C.W. Leadbeater, L'Homme d'où il vient où il va, ambele traduse din engleză) (NT).
Experiențele personale găseau sprijin din partea celor care erau inițiați în legile eterne ale evoluției spirituale. Unii suverani puternici au fost ei înşişi inițiați, pentru ca valoarea lor personală să-şi afle o susținere totală. Datorită valorii sale personale, omul devine puțin câte puțin apt pentru a fi inițiat. El trebuia mai întâi să-şi cultive progresiv forțele proprii şi să le dezvolte până într-atât, încât să-i poată veni, de sus, iluminarea. Iată explicația originii regilor şi a conducătorilor inițiați atlanteeni. Aceştia dețineau o putere enormă şi totodată se bucurau de o venerație nețărmurită.
Dar, pe de altă parte, această situație purta în ea germenele decadenței si ruinei. Structurarea unei memorii foarte dezvoltate a dus către o exacerbare a personalității. Omul începe să dorească să obțină ceva pentru el în schimbul puterii pe care o avea. Şi cu cât această putere era mai mare, eu atât dorea mai mult să o folosească pentru propriul său interes. Ambiția care se dezvoltă pe acest fundal duce la un egoism sălbatic şi, de aici, se ajunge la o utilizare abuzivă a puterii. Dacă ne gândim la ceea ce putea face omul atlantean prin stăpânirea forțelor vitale, vom înțelege uşor ce urmări teribile au putut avea abuzurile săvârşite. Puternice forțe ale naturii puteau fi puse în slujba unui nemăsurat egoism.
Această tendință cunoaşte o amploarea deosebită în a patra subrasă (pratoturanienii). Cei care aparțineau acestei rase şi care fuseseră instruiți în stăpânirea unor asemenea forțe s-au slujit de ele, în diferite forme, pentru satisfacerea cu perseverență a dorințelor şi avidității lor. Dar utilizate în felul acesta, într-o asemena măsură, aceste forțe s-au distrus singure unele pe altele. Lucrurile stau ca şi cum picioarele unui om ar vrea neapărat să meargă înainte, în timp ce partea superioară a corpului tinde să se deplaseze înapoi.
O asemenea situație catastrofală nu se putea opri decât dacă se dezvolta în om o forță superioară, şi aceasta a fost forța gândirii. Gândirea logică exercită o acțiune inhibatoare asupra dorintelor egoiste ale individului. Originea gândirii logice trebuie căutată în a cincea subrasă (a protosemiților). Oamenii încep să depăşească stadiul simplei amintiri a evenimentelor din trecut şi să compare intre ele diversele experiente trăite. Se dezvoltă astfel puterea de judecată. De acum devine posibil ca dorințele şi pasiunile să fie oarecum ținute în frâu prin judecată. Omul începe să calculeze, să combine. El învață să se slujească în acțiunile sale de gândire. Dacă înainte se lăsa pradă oricărei dorințe, acum el se întreabă mai intâi dacă dorințele sale sunt în concordanță cu gândirea. În perioada celei de a patra subrase, oamenii căutau cu sălbăticie să-şi satisfacă pasiunile, acum, în decursul celei de a cincea subrase, ei încep să asculte de o voce interioară. Această voce are ca efect stăvilirea pasiunilor, dar încă nu poate anihila impulsurile egoiste ale personalității.
În a cincea subrasă, se pun astfel mobilurile unei acțiuni, se regăsesc transpuse înăuntrul omului. Acesta doreşte acum să dezbată în sinea lui ce trebuie să facă sau să nu facă. Dar ceea ce s-a câştigat, prin această forță interioară a gândirii, s-a făcut în dauna puterii de stăpânire a fortelor exterioare ale naturii. Cu ajutorul gândirii capabile să calculeze, se poate domina energia lumii minerale, dar nu şi forța vitală. A cincea subrasă a dezvoltat astfel gândirea în detrimentul puterii asupra forței vitale. Dar tocmai prin aceasta s-a creat germenele necesar evoluției viitoare a umanității. În prezent, personalitatea, amorul propriu, egoismul mai există şi se dezvoltă tot mai mult, dar gândirea, care le proliferează şi acționează din interior, nu are nici o influență asupra naturii şi nu poate să mai provoace asemenea acțiuni disctructive ca cele pe care le declanşa utilizarea abuzivă a forțelor naturii. Din rândul populației care constituia a cincea subrasă s-a selectat un grup restrâns, alcătuit din partea cea mai înzestrată, şi a fost ales să supraviețuiască nimicirii celei de a patra rase-rădăcină (atlanteană); Acest grup a format nucleul din care, mai târziu, s-a născut a cincea rasă-mamă, cea ariană; aceasta are ca menire să perfecționeze dezvoltarea facultății de gândire, cu toate consecințele care decurg de aici.
Populația din a şasea subrasă atlanteană (akkadienii) au perfecționat în continuare facultatea de gândire, depăşind stadiul pe care îl atinsese a cincea subrasă. Akkadienii se deosebeau de protosemiți prin aceea că utilizau, într-o măsură mai largă, gândirea. – S-a spus că dezvoltarea gândirii temperează impulsurile personalității egoiste şi le împiedică să se transforme în acțiuni devastatoare, aşa cum se întâmpla la rasele precedente, dar nu le-a anihilat. Într-o primă etapă, protosemiții reuşeau să-şi ordoneze relațiile personale aşa cum îi inspira gândirea. Inteligența începe să înlocuiască dorințele şi pasiunile neînfrânate. Se stabilesc relații noi între indivizi, apar alte condiții de viață. În timp ce subrasele anterioare recunoşteau drept conducător pe cel ale cărui fapte se întipăriseră cel mai profund în memoria lor, sau pe cel care putea face dovada unei vieți bogate în amintiri, de acum înainte un asemenea rol de conducător revenea celui inteligent. Înainte, totul se măsura în funcție de ceea ce se păstra în memorie, acum preferințele mergeau către o relație bazată pe gândire. Sub influența memoriei, un lucru era prețuit atâta timp cât era considerat util şi, când înceta să mai existe, se considera ceva foarte natural ca acela care era apt să rezolve o situație problematică să impună o înnoire. Sub influența gândirii se dezvoltă însă dorința de schimbare şi înnoire. Fiecare dorea să impună ceea ce îi sugera inteligența sa. În felul acesta, în subrasa a cincea încep să apară, deja, stări de agitație, de nelinişte, care, în a şasea subrasă, duc la necesitatea de a se îngrădi o gândire prea inflexibilă a unui individ, prin instituirea unor legi generale de conduită. Strălucirea unor state din perioada celei de a treia subrase se baza pe faptul că amintirile comune asigurau ordinea şi armonia. În perioada celei de a şasea subrase, s-a simțit necesitatea ca ordinea să fie impusă prin legi elaborate prin gândire. Aici se află deci, în a şasea subrasă, originea dreptului şi a principiilor legislative. – În timpul subrasei a treia, se putea întâmpla ca un grup de oameni să se desprindă de comunitatea în care trăise, dar numai atunci când se simțea eliminat, deoarece condițiile create pe baza amintirilor nu mai erau convenabile. În schimb, în timpul celei de a şasea subrase, lucrurile se petreceau cu totul altfel. Gândirea logică era utilizată în căutare de inovații şi incita la noi acțiuni şi creații. Akkadienii pot fi considerați ca un popor întreprinzător şi colonizator; ei simțeau o reală satisfacție în aceste acțiuni. Comerțul, în special, constituia o activitate deosebit de stimulatoare pentru aptitudinile care se formau prin gândire şi judecată.
A şaptea subrasă (mongolii) favorizează în continuare dezvoltarea forței de gândire, dar păstrează totodată unele vechi calități ale subraselor anterioare, îndeosebi cele ale subrasei a patra, calități pe care ei le conservă acum mult mai riguros decât se făcea în cursul subraselor a cincea şi a şasea. Mongolii au rămas fidel ataşați simțului amintirii şi au ajuns, astfel, la convingerea că cine este cel mai bătrân este şi cel mai înțelept şi poate, prin aceasta, să folosească cel mai bine puterea gândirii. Este adevărat că pierduseră dominația asupra forțelor vitale, dar forța de gândire pe care au dezvoltat-o asimilase ea însăşi ceva din acea putere naturală a forței vitale. Puterea asupra vieții era definitiv pierdută, dar niciodată nu au pierdut credința naivă şi nemijlocită în această putere. Această forță devenise pentru ei Dumnezeu şi, în numele lui, făceau tot ceea ce considerau că este bine şi drept. Ei apar în conștiența popoarelor vecine ca nişte posedați ai acestei puteri secrete şi chiar ei înşişi aveau o încredere oarbă în ea. Descendenții lor din Asia, dar şi din unele zone din Europa, au păstrat şi mai păstrează mult din aceste particularități.
Forța de gândire implantată în oameni nu îşi va putea atinge, însă, întreaga ei valoare în decursul evoluției decât după ce va primi un puternic şi nou impuls în cursul viitoarei rase-rădăcină, a cincea, adică cea actuală. Cea de a patra rasă-rădăcină nu a făcut decât să o pună în slujba a ceea ce dobândise prin memorie. Abia a cincea a ajuns la asemenea forme de viață care fac posibil ca facultatea de gândire să-şi găsească cel mai potrivit instrument.
