Următoarele comunicări se referă la trecerea de la a patra rasă-rădăcină (atlanteană) la cea de a cincea (ariană), căreia îi aparține omenirea civilizată de astăzi. Numai acela care se poate pătrunde de gândul evoluției în sensul său cel mai larg şi în întreaga sa însemnătate va putea înțelege această epocă în mod corect. Tot ceea ce omul conştientizează în jurul său este în plin proces de evoluție. Însăşi facultatea de gândire care caracterizează pe omul actual, omul celei de a cincea rase-rădăcină, este rezultatul unei evoluții. Se poate spune chiar că a cincea rasă-rădăcină este cea care, în mod progresiv, conduce la perfecționare forța de gândire. În prezent, omul ia o hotărâre (în gând) şi abia apoi o pune în practică, ca un efect al propriei sale gândiri. La atlanteeni, această facultate era încă într-o stare de pregătire. Voința încă nu pornea din gândurile proprii, ci era influențată de influxul de gânduri venite de la entități superioare. În acest fel, voința lor era dirijată din afară. – Dacă reuşim să ne formăm o idee clară despre evoluție aplicată la ființa umană şi să admitem că, în trecut, omul, ca ființă terestră, era o ființă alcătuită cu totul altfel decât în pezent, atunci vom fi în măsură să înțelegem că ființele, despre care va fi vorba în relatarea ce urmează au fost total diferite de ceea ce suntem noi astăzi. Evoluția la care ne referim a necesitat perioade extrem de lungi.
Ceea ce am spus în paginile precedente despre a patra rasă-rădăcină, a atlanteenilor, se referă la marea majoritate a umanității. Aceasta se afla încă sub comanda unor conducători mult mai evoluați decât omul obişnuit, prin capacitățile lor. Înțelepciunea şi puterea de care dispuneau aceşti conducători nu ar fi putut fi atinse prin nici un sistem terestru de educație. Ele erau conferite de entități superioare care nu făceau parte din lumea pământească. Era ceva cu totul natural ca marea majoritate a oamenilor să vadă în aceşti conducători ființe superioare, mesageri ai zeilor. Şi pe bună dreptate, căci nici prin organele de simț şi nici prin inteligența omului nu ar fi putut fi atinse ştiința şi dibăcia acestor conducători. Ei erau venerați ca trimişi ai lui Dumnezeu şi oamenii primeau de la ei porunci, îndrumări şi învățături. Ființe de asemenea natură au instruit omenirea să deprindă ştiința, artele şi fabricarea uneltelor. Aceşti „mesageri ai zeilor” conduceau uneori ei înşişi comunitățile, iar alteori prin oameni mai evoluați, pe care îi instruiau în arta de a guverna. Se spune despre aceşti conducători că „erau în relație directă cu zeii”, care le revelau legile după care trebuia să se dezvolte omenirea. Aceasta era realitatea. Această legătură cu zeii era, de fapt, o adevărată inițiere şi se realiza în locuri ascunse cu străşnicie celorlalți oameni. Erau adevărate centre de inițiere şi se numeau „temple ale misteriilor”. De aici emana întreaga conducere a umanității.
Ceea ce se petrecea în templele de misterii era, prin urmare, de neînțeles pentru popor, ca şi intențiile marilor săi conducători. Poporul nu putea, cu ajutorul simțurilor, să înțeleagă decât ceea ce era legat nemijlocit de Pământ şi nicidecum ceea ce se revela din lumile superioare pentru salvarea lui. Din această cauză învățăturile pe care le dădeau conducătorii trebuiau să fie înfățişate într-o formă care nu semăna cu nimic din cele ce se refereau la evenimente strict terestre. Limbajul de care se slujeau zeii în relația cu „mesagerii” lor, în centrele de misterii, nu era unul pământesc, iar forma sub care aceşti zei se revelau era, cu atât mai puțin, una terestră... „În nori de foc” apăreau aceste înalte spirite în fața mesagerilor lor, pentru a le transmite cum să conducă pe oameni. Doar omul avea putința să îmbrace o formă umană; entitățile ale căror facultăți depăşeau nivelul uman nu se puteau manifesta decât sub o formă care nu avea nimic asemănător ce ceea ce era pe pământ.
„Mesagerii zeilor” puteau să primească revelațiile transmise de entitățile superioare pentru că ei înşişi erau cei mai evoluați în cadrul comunităților în care trăiau. În cursul perioadelor anterioare de evoluție, ei dobândiseră facultățile pe care majoritatea celorlalți oameni abia de acum înainte urmau să le obțină. Ei erau oameni propriu-zis numai dintr-un anumit punct de vedere; puteau lua o formă umană, dar facultățile lor spirituale şi sufleteşti aveau dimensiuni supraumane. Cu alte cuvinte, erau înzestrați cu o dublă natură, atât divină, cât şi umană. Trebuie să vedem aceşti mesageri ca pe nişte spirite superioare, care însă puteau să îmbrace o formă umană, spre a fi în mijlocul oamenilor, să-i ajute să progreseze în evoluția lor terestră. Adevărata lor patrie nu se afla pe Pământ. – Aceste ființe îndrumau pe oameni, dar nu le puteau dezvălui principiile după care îi conduceau; până în epoca celei de a cincea subrase atlanteene, a protosemiților, oamenii erau cu totul incapabili să înțeleagă aceste principii. Era necesar ca, mai întâi, în timpul acestei subrase, să se dezvolte facultatea de judecată, forța gândirii. Iar această forță nu s-a dezvoltat decât foarte lent şi în mod progresiv. Chiar şi ultimele subrase atlanteene nu puteau înțelege decât foarte puțin principiile după care acționau conducătorii lor dumnezeieşti. Ei începuseră să presimtă aceste principii. De aceea, ideile pe care le aveau, ca şi legile care guvernau instituțiile lor de stat, erau mai curând presimțite, decât gândite clar.
Principiul conducător al celei de a cincea subrase atlanteene a pregătit această rasă încetul cu încetul pentru ca, mai târziu, după distrugerea a ceea ce am putea numi modul de viață atlantean, să poată începe o viață nouă, reglată, de astă dată în totul, de forța gândirii.
Către sfârşitul perioadei atlanteene, existau trei grupuri de entități de tip uman. 1. Primul grup era alcătuit din acele ființe pe care le-am numit „mesageri ai zeilor”; aceştia se aflau pe o treaptă de evoluție ce depăşea cu mult pe aceea a celorlalți oameni; ei propovăduiau înțelepciunea divină şi făceau fapte dumnezeieşti. 2. Al doilea grup, mai restrâns, era format din marea masă a populației, la care forța de gândire era încă într-un stadiu latent, dar care dispunea totuşi de unele facultăți elementare pe care omenirea de azi le-a pierdut. 3. Un al treilea grup dispunea de o putere de gândire mai evoluată, dar pierduse complet vechile facultăți elementare atlanteene. În schimb, deveneau capabili să asimileze, cu ajutorul gândirii, principiile directoare transmise de „mesageri”. – Al doilea grup de ființe umane urma să dispară treptat. Dimpotrivă, al treilea grup a fost pregătit şi educat de ființele superioare din primul grup pentru a putea prelua în mâinile lor propriul destin.
Din rândul celor care alcătuiau acest al treilea grup, marele Conducător, pe care literatura ocultă îl numeşte Manu*, a ales pe cei mai apți şi i-a pregătit să pună bazele unei noi umanități. Cei aleşi, ființele cele mai dotate, se aflau din a cincea subrasă. Gândirea oamenilor care făceau parte din subrasele a şasea şi a şaptea căpătase o anumită tentă negativă şi nu mai erau apte să evolueze. – Venise acum timpul să se dezvolte la maximum cele mai bune calități ale celor mai buni. Alegerea s-a făcut de către acel mare Conducător, care a izolat pe cei aleşi într-o zonă specială a Pământului – undeva în interiorul Asiei –, punându-i la adăpost de toate influențele negative care ar fi putut veni de la cei rămaşi în urma evoluției sau care decăzuseră. – Sarcina pe care Conducătorul şi-o luase era ca acest grup de aleşi să progreseze până într-atât, încât aceştia să reuşească să sesizeze în sufletul lor, cu ajutorul gândirii, principiile după care fuseseră conduşi până atunci, principii pe care mai înainte abia le presimțeau, fără a le putea înțelege. De acum înainte trebuia ca oamenii să cunoască forțele divine pe care mai înainte le-au urmat în mod inconştient. Până atunci, zeii conduseseră omenirea prin „mesagerii” lor; acum trebuia ca oamenii să ştie entitățile divine. Trebuia să se deprindă să se considere ei înşişi ca fiind organele de execuție ale Providenței.
* Manu, în sanscrită, „cel care gândeşte”; inteligență care conduce un ciclu de evoluție. Tradiția teosofică vorbeşte de un număr total de paisprezece Manu; până în prezent, omenirea a cunoscut şapte. Primul este Svayambhuva Manu („cel fără naştere”) (NT).
Acest grup izolat se afla în fața unei hotărâri de mare importanță. Conducătorul divin se afla în mijlocul lor sub o formă umană. De la aceşti „mesageri divini”, omenirea primea îndrumări şi porunci în legătură cu ceea ce trebuia sau nu trebuia să facă. Oamenii erau instruiți în ştiințele care se bazau numai pe ce era perceptibil cu simțurile fizice. Ei presimțiseră această conducere divină a lumii, o simțiseră în propriile lor fapte; dar o conştiență clară despre ea nu avuseseră. – Acum, Conducătorul le vorbea într-un mod cu totul nou. Îi învăța că tot ceea ce percep în jurul lor este dirijat de puteri invizibile şi că, de acum înainte, ei înşişi, sunt slujitorii acestor puteri invizibile şi, prin puterea propriei judecăți, vor avea de tradus în practică legile acestora. Oamenii aud acum despre o lume divină, suprapământească. Aud că spiritul invizibil este creatorul şi susținătorul a tot ceea ce este vizibil pentru om. Până atunci ei îşi ridicau privirile spre „mesagerii” lui Dumnezeu, pe care îi vedeau, spre acei inițiaii de natură supraomenească, dintre care unul le vorbea şi le spunea ce trebuie să facă sau să nu facă. Dar, de acum înainte, ei înşişi erau demni ca mesagerul divin să le vorbească chiar despre zei. Cuvântul pe care acesta îl rostea fără încetare acestui grup de oameni aleşi de el avea o puternică rezonanță: „Voi ați văzut până acum pe cei care vă conduceau, dar există conducători mai mari pe care voi nu îi vedeți. Acestor conducători să vă supuneți. Trebuie să împliniți poruncile Domnului, pe care nu îl vedeți, şi să ascultați de acela despre care nici măcar nu vă puteți face o imagine”. Aşa suna, din gura marelui Conducător, noua şi suprema poruncă prin care se instituia, de fapt, cultul unei Divinităti căreia nu-i semăna nici o imagine material-vizibilă şi despre care, din această cauză, nu era îngăduit să se facă nici un fel de chip cioplit. Un ecou al acestei puternice porunci primordiale pe care a primit-o a cincea subrasă se regăseşte în cuvintele Decalogului: „Să nu-ți faci ție chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ jos şi din câte sunt în apele de sub pământ”*.
* Moise, Cartea a doua, Exodul, cap. XX, v. 4.
Alături de marele Conducător (Manu) se aflau şi alți „mesageri”, pentru a-l asista în executarea dispozițiilor sale în diferite domenii ale vieții şi la dezvoltarea noii rase. Întreaga existență urma să se aşeze potrivit unei noi concepții, care vorbea despre o organizare divină a lumii. Gândirea umană trebuia să se îndrepte, pretutindeni, de la vizibil spre ceea ce este nevăzut. Viața este determinată de puteri naturale. Cursul vieții umane depinde de alternanța zi-noapte, iarnă-vară, soare-ploaie. Oamenilor li se dezvăluie relația între aceste fenomene vizibile şi forțele invizibile (dumnezeieşti) şi felul cum ei urmează să se comporte pentru a reuşi să-şi conducă viața în deplin acord cu puterile invizibile. Cunoştințele pe care le capătă şi întreaga lui activitate trebuie să se orienteze în acest sens. El trebuie să vadă, în mersul stelelor sau în fenomenele meteorologice, expresia unei voințe divine, expresia înțelepciunii lui Dumnezeu. Ceea ce numim astăzi astronomie şi meteorologie erau dezvăluite atunci oamenilor în acest spirit şi li se impunea să-şi organizeze munca şi viața morală în aşa fel, încât să le pună de acord cu înțelepciunea legilor divine. Viața se desfăşura după porunci divine şi oamenii se străduiau să pătrundă gândirea divină din mersul stelelor, din fenomenele şi manifestările atmosferice etc. Anumite acte de sacrificiu aveau menirea să ajute omului să-şi ducă activitatea în armonie cu voința divină. – Manu dorea ca întreaga viață umană să se orienteze după lumile superioare. Întreaga activitate omenească, toate instituțiile urmau să aibă un caracter religios. Manu voia, prin aceasta, să pună bazele unui proces care urma să devină o caracteristică a misiunii speciale ce îi era hărăzită celei de a cincea rase-rădăcină. În această nouă perioadă de evoluție, urma ca omenirea să se deprindă să se conducă singură, cu ajutorul gândirii proprii. Dar o asemenea autodeterminare nu putea da roade decât dacă omul se punea pe el însuşi în slujba forțelor superioare. El trebuia să se folosească intens de forța sa de gândire, dar, totodată, aceasta avea nevoie să fie sanctificată, cu alte cuvinte, să se intoarcă spre divinitate.
Pentru a înțelege mai bine ceea ce se petrecea în acele timpuri, este necesar să luăm în considerare faptul că dezvoltarea facultății de gândire, care începuse în a cincea subrasă atlanteană, a avut şi o altă consecință. Oamenii intraseră în posesia unor cunoştințe şi a unor meşteşuguri care proveneau din anumite surse care nu erau în raport direct cu ceea ce Manu considera ca fiind sarcina sa specifică. Aceste cunoştințe şi meşteşuguri erau lipsite, în primul rând, de un caracter religios. Prin modul în care oamenii le primiseră, aceştia credeau că vor putea să le pună în slujba egoismului şi a poftelor personale*. Una din aceste cunoştințe, de exemplu, era referitoare la foc şi la utilizarea lui în lucrările oamenilor. În primele etape ale perioadei atlanteene, nu era nevoie de foc, deoarece oamenii se puteau sluji de forța vitală pentru nevoile lor. Dar pe măsură ce timpul trecea ei aveau o putere din ce în ce mai mică asupra acestei forțe; de aceea, se simțea tot mai mult nevoia utilizării de unelte şi instrumente făcute din materiale nevii. Dar pentru prelucrarea lor era nevoie de foc. Situația era asemănătoare şi pentru alte forțe ale naturii. Drept urmare, oamenii sunt nevoiți să se deprindă cu utilizarea acestor forțe, fără a fi însă conştienți de originea lor divină. Şi, de fapt, aşa şi trebuia să fie! Căci omul nu trebuia să fie constrâns prin nimic să facă o legătură între lucrurile obținute prin forța sa de gândire şi ordinea divină a lumii. Dimpotrivă, prin gândire, el trebuia să facă aceasta în mod liber, prin gândurile sale. Intenția marelui Conducător, Manu, era să conducă pe oameni astfel, încât în mod independent să facă asemenea legături, stabilind o relație între aceste lucruri şi ordinea superioară a lumii ca urmare a unei necesități lăuntrice. Oamenii puteau, ca să spunem aşa, să decidă singuri dacă voiau să folosească cunoştințele dobândite în propriul lor interes sau, dimpotrivă, să le consacre cu religiozitate în slujba lumilor superioare. – Dacă, înainte vreme, omul era obligat să se considere părtaş al conducerii divine a lumii, de unde îi venea, de exemplu , puterea pe care o avea asupra forțelor vitale, fără a avea nevoie să folosească forța gândirii, de acum înainte, el era în situația de a putea folosi forțele naturii fără a-şi îndrepta gândurile spre divinitate. – Nu toți cei selecționați de Manu erau corespunzătari pentru acest scop, ci numai un grup foarte restrâns. Numai din rândul acestui grup Manu putea forma nucleul noii rase-rădăcină. El i-a adunat şi s-a retras cu ei, pentru a-i pregăti şi perfecționa, în timp ce restul s-a amestecat cu ceilalți oameni existenți. – Din acel mic nucleu de oameni grupați în jurul lui Manu derivă tot ceea ce constituie încă, până in zilele noastre, adevărații germeni ai progresului existenți în actuala a cincea rasă-rădăcină. Aceasta explică faptul că există două caracteristici care jalonează întreaga evoluție a acesteia. Una este proprie celor care sunt însuflețiți de idei superioare, considerându-se ca nişte copii ai unei puteri divine cosmice; alta reprezintă pe cei care pun totul în slujba intereselor personale şi a egoismului.
* Deocamdată nu este permis să fie revelată în mod public originea acestor meşteşuguri şi cunoştințe. Din acest motiv, un anumit segment din Cronica Akasha nu poate fi divulgat. (Nota autorului).
Acest mic nucleu a rămas în jurul marelui Manu până când a acumulat suficientă forță pentru a acționa acum spiritul cel nou şi până când membrii săi au fost apți să plece pentru a duce acest mesaj umanității constituite din restul raselor precedente. Acest nou spirit a fost primit, desigur, în mod diferit de aceste popoare, după gradul de evoluție pe care l-au putut atinge în regiunile unde trăiau. Vechile trăsături de caracter încă prezente s-au amestecat cu ceea ce trimişii lui Manu aduceau în diversele părți ale lumii. Prin aceasta s-au format noi culturi si civilizatii.
Personalitățile cele mai dotate din grupul marelui Manu au fost alese să fie inițiate, încetul cu încetul, direct în înțelepciunea sa divină şi să devină învățători ai celorlalți. În felul acesta, vechilor mesageri divini li se alătură acum o nouă categorie de inițiați, care şi-au dezvoltat forța lor de gândire exact aşa cum o dezvoltaseră contemporanii lor într-un mod terestru. Vechii mesageri divini – ca şi însuşi Manu – nu dispuneau aceasta. Evoluția lor aparținea lumii superioare. Ei au introdus în condițiile terestre înțelepciunea lor superioară. Ceea ce aduseseră omenirii era un „dar de sus”. Până către mijlocul perioadei atlanteene, oamenii nu erau în măsură a înțelege prin propriile lor forțe ce sunt poruncile divine. Acum – în cursul perioadei descrise – ei trebuiau să devină apți pentru acest lucru. Gândirea terestră se putea ridica până la conceptul de divinitate. În felul acesta, inițiați umani se alătură celor supraumani. Aceasta înseamnă o mare cotitură în evoluția omenirii. Primii atlanteeni nu aveau dezvoltată facultatea de a sesiza dacă cei care îi conduceau erau mesageri divini sau nu. Ceea ce îndeplineau aceştia se impunea în fața lor ca fiind intervenția însăşi a lumilor superioare şi purta pecetea originii divine. Grație puterii lor, mesagerii din perioada atlanteană erau considerați ca entițăii sacre înconjurate de strălucirea pe care le-o conferea puterea lor. Oamenii inițiați, care au apărut mai târziu, sunt din punct de vedere exterior oameni ca şi ceilalți. Dar ei au rămas, în orice caz, în legătură cu lumile superioare, iar revelațiile şi aparițiile mesagerilor divini pătrund până la ei. În cazuri cu totul aparte, când apare o necesitate superioară, recurg la anumite forțe care le vin de sus. Ei săvârşesc atunci acte pe care oamenii nu pot să le explice prin legile cunoscute de ei, considerându-le din această cauză, pe bună dreptate, drept minuni. – În toate aceste cazuri, scopul urmărit de forțele superioare este acela de a aşeza omenirea pe picioare proprii şi de a dezvolta complet forța ei de gândire. – Inițiații-oameni sunt astăzi mediatori între popor şi puterile superioare şi, numai prin actul inițierii, ei devin apți să intre în relație cu mesagerii divini.
La începutul celei de a cincea rase-rădăcină, aceşti oameni inițiați, sfinții învățători, devin conducători ai restului umanității. Marii preoți-regi din trecut, pe care istoria nu-i consemnează, dar despre care avem mărturia legendelor, aparțin acestei categorii de inițiați. Mesagerii divini se retrag acum tot mai mult din sfera terestră, cedând conducerea inițiaților, a oamenilor inițiați, cărora, însă, le dau în continuare asistență cu sfatul şi cu fapta. Dacă lucrurile nu ar fi evoluat în felul acesta, omul nu ar fi reuşit niciodată să-şi folosească în mod liber forța de gândire. Lumea este condusă de o putere divină, dar omul nu trebuie să fie contrâns să o recunoască; el trebuie să se convingă şi să o înțeleagă singur, prin reflectare liberă. Dacă omul ajunge la acest nivel, inițiații îi dezvăluie treptat secretele lor. Totul se face, însă, cu încetul, în mod progresiv. Întreaga evoluțe a actualei rase-rădăcină, a cincea, constituie un lung şi lent proces spre acest scop final. La început, Manu conducea el însuşi grupul de oameni selecționat, aşa cum se conduce un grup de copii. Dar, în mod treptat, conducerea se transmite oamenilor inițiați. Încă şi astăzi, progresul constă într-un amestec de conştiență şi inconştiență din acțiunile şi gândirea oamenilor. Numai către sfârşitul perioadei celei de a cincea rase-rădăcină, adică în cursul subrasei a şasea şi a şaptea postatlanteene, se va forma un număr suficient de mare de oameni apți să primească aceste cunoştințe şi, abia atunci, li se va putea dezvălui în mod public inițiatul cel mai mare. Acest inițiat din rândul oamenilor va putea prelua conducerea supremă aşa cum o avea marele Manu la sfârşitui celei de a patra rase-rădăcină. Astfel, opera de educație a celei de a cincea rase-rădăcină constă în a aduce o mare parte a umanității contemporane în stare să urmeze în mod liber un Manu de esență umană, după cum o făcuse Manu de esentă divină, rasa-germene a acestei a cincea rase-rădăcină.
