În acest capitol, este relatată o parte din Cronica Akasha care se referă la o perioadă extrem de îndepărtată din evoluția umană. Această perioadă este anterioară aceleia descrise în capitolul precedent. Este vorba de a treia rasă-rădăcină a omenirii, despre care în lucrările teosofice se spune că ocupa continentul lemurian. Acest continent – aşa cum rezultă din aceste scrieri – se afla situat în sudul Asiei, şi se întindea aproximativ de la actuala insulă Ceylon până la Madagascar; din acest continent mai făcea parte şi zona meridională a Asiei, precum şi câteva zone din Africa. – Chiar dacă descifrarea Cronicii Akashe s-a făcut cu cea mai mare atenție, în acelaşi timp ținem să subliniem că acestor comunicări nu trebuie să li se atribuie nici cel mai mic caracter dogmatic. În afara faptului că lectura, sau mai curând descifrarea unor evenimente petrecute într-o epocă atât de îndepărtată în raport cu a noastră nu este deloc uşoară, transpunerea însăşi în limbajul actual a acestor revelații primite printr-o viziune directă a lor prezintă dificultăți aproape insurmontabile. – Situarea în timp o vom face ulterior, căci ea va fi mult mai bine înțeleasă după ce vom prezenta intreaga perioadă lemuriană, precum şi actuala perioadă, adică a cincea rasă-rădăcină, până în zilele noastre. – Faptele comunicate aici sunt surprinzătoare chiar şi pentru un ocultist care le citeşte prima dată, deşi cuvântul „surprinzător” nu este chiar cel mai potrivit. Din această cauză nu îi este îngăduit să le comunice decât după verificarea cea mai îngrijită.
A patra rasă-rădăcină (atlanteană) a fost precedată de rasa-rădăcină lemuriană. În cursul evoluției sale, au avut loc evenimente de cea mai mare importanță pentru Pământ şi om. Ne vom ocupa, însă, mai întâi de caracteristicile acestei rase timpurii, aşa cum se prezenta ea prin acele evenimente pe care le vom studia mai târziu. În linii mari, putem spune că această rasă nu avea încă dezvoltată memoria. Fireşte, omul putea să-şi facă o reprezentare a lucrurilor şi a întâmplărilor, dar această reprezentare nu rămânea imprimată în memorie. Din această cauză, nu exista un limbaj propriu-zis. Tot ceea ce oamenii puteau să reproducă erau mai curând nişte sunete naturale, care exprimau sentimente şi senzații de plăcere, bucurie, durere etc., dar nu denumeau obiecte înconjurătoare. – În schimb, reprezentările lor aveau o forță cu totul aparte, pe care oamenii care s-au succedat nu au mai avut-o. Această forță permitea lemurienilor să acționeze direct asupra mediului înconjurător. Influența pe care aceste reprezentări o exercita era resimțită atât de ceilalți oameni, cât şi de animale, plante şi chiar de obiectele neînsuflețite, şi acestea puteau să fie influențate prin simplă reprezentare. În felul acesta, lemurianul putea să comunice cu cei din jurul său fără a avea nevoie de un limbaj articulat. Acest gen de comunicare pare mai curând un fel de „citire a gândurilor”. Forța reprezentărilor sale, lemurianul o primea direct de la ființele şi lucrurile înconjurătoare. Ea emana din forța de creştere a vegetalelor şi din forța vitală a animalelor. Omul înțelegea pur şi simplu ceea ce se petrecea şi viețuia în intimitatea structurală a plantelor şi a animalelor. El înțelegea chiar şi forțele fizice şi chimice ale obiectelor nevii. Pentru a construi ceva, nu avea nevoie să calculeze mai întâi dimensiunea grinzilor, greutatea blocurilor de piatră, ci el vedea, privind trunchiul unui copac, ce rezistență avea la apăsare, unde este potrivită piatra de construcție sau nu datorită greutății ei. Lemurianul construia astfel, fără să fie inginer, grație forței sale de reprezentare, care acționa cu siguranța unui fel de instinct. El mai avea şi o mare putere de stăpânire asupra propriului său corp. Când era nevoie, prin efortul propriei voințe, el putea să-şi amplifice forța brațelor. Prin intensificarea voinței, era, printre altele, capabil să ridice greutăți enorme. Dacă mai târziu omul atlantean se slujea de puterea pe care o avea asupra forțelor vitale, lemurianul se servea de stăpânirea pe care o avea asupra voinței sale. În toate domeniile de activități inferioare, el poate fi considerat ca un fel de magician înnăscut (în sensul bun, nepeiorativ, al cuvântului).
Scopul lemurienilor îl constituia dezvoltarea voinței, a forței de reprezentare. Educația care se făcea copiilor era consacrată exclusiv acestui scop. Băieții erau supuşi unui antrenament dur, pentru a-i fortifica. Trebuia să învețe să înfrunte primejdiile, să suporte dureri fizice, să săvârşească fapte de mare îndrăzneală. Cei care nu erau capabili să suporte supliciile sau să înfrunte primejdiile erau desconsiderați, ca nişte membrii nefolositori pentru comunitate. Erau sacrificați în cele mai teribile chinuri. Ceea ce ne revelează imaginile pe care le preluăm din Cronica Akasha cu privire la creşterea copiilor depăşeşte tot ce îşi poate imagina un om modern. A suporta temperaturi care mergeau până la incandescență sau a străpunge corpul cu abiecte ascuțite erau procedee curente. – Creşterea fetelor era diferită. Şi ele, încă de mici, erau supuse la probe de călire, dar se urmărea în special să le dezvolte fantezia. De exemplu, erau expuse la intemperii, la furtuni, pentru a învăța să resimtă în linişte frumusețea sălbatică a acestor manifestări; trebuia, apoi, să asiste la luptele între bărbați, fără a manifesta milă sau frică, ci doar pentru a prețui forța si puterea care se desfăşura în fața lor. Era o cale pentru a dezvolta la fete o tendință spre vis şi fantezie, calitate foarte apreciată. Dar cum nu aveau memorie, aceste dispoziții nici nu riscau să degenereze. Imaginile de vis şi fantezie nu durau decât atâta timp cât exista motivația exterioară respectivă. Aceste imagini îşi aveau temeiul numai în lucrurile exterioare, ele nu se pierdeau în stări lipsite de suport. De fapt, se proiecta în sufletul femeii, ca să spunem aşa, însăşi fantezia şi visătoria inerente naturii.
Lemurienii nu au avut propriu-zis locuințe, aşa cum le înțelegem noi, decât mai târziu, către sfârşitul perioadei. Se aşezau acolo unde natura le oferea condiții. De exemplu, se adăposteau în peşteri, dar nu le îngrijeau şi nu le utilau decât temporar, pentru nevoile stricte de moment. Mai târziu, au început să construiască adăposturi din argilă şi atunci au dat dovadă de o deosebită îndemânare. Să nu ne închipuim că nu construiau şi clădiri, dar acestea nu serveau ca locuințe, ci răspundeau, în acele timpuri, unei nevoi lăuntrice de a da lucrurilor din natură o formă voită de om. Unele coline erau transformate de aşa manieră ca omul să se bucure de noua formă obținută. Pentru aceleaşi motive, dar şi pentru un scop utilitar, se adunau laolaltă pietre. Locurile unde copiii erau antrenați să suporte probele de călire se înconjurau de ziduri construite în acest fel. – Către sfârşitul perioadei lemuriene, edificiile destinate să cultive „înțelepciunea divină şi arta divină” au devenit mai mărețe, dar şi mai artistice. Aceste instituții erau, sub toate aspectele, cu totul diferite de ceea ce au fost mult mai târziu templele, căci ele serveau atât ca instituții de instruire, cât şi ca lăcaşuri de cunoaştere ştiințifică. Cine era considerat capabil, putea fi inițiat acolo în cunoaşterea legilor universale, dar şi în aplicarea acestor legi. Dacă lemurianul era un magician înnăscut, aici avea posibilitatea să transforme acest dar în artă şi cercetare. Puteau fi admisi numai cei care, datorită probelor dure prin care trecuseră, dobândiseră capacitatea de depăşire. Pentru restul oamenilor, ceea ce se petrecea în aceste instituții era o taină absolută. Aici se deprindea metoda de a cunoaşte forțele naturii, printr-o cercetare directă, şi de a le stăpâni. Dar învățământul era în aşa fel condus, încât forțele naturale se transformau în om în forțe de voință. Se ajungea astfel la situația că omul putea să facă el însuşi ceea ce făcea natura. Ceea ce umanitatea va obține mai târziu cu ajutorul gândirii şi al calculelor, avea pe atunci caracterul unei activități instinctive. Dar nu trebuie să dăm aici, cuvântului „instinct” aceeaşi semnificație pe care o dăm azi în mod curent, când ne referim la regnul animal. Căci activitățile pe care umanitatea lemuriană le desfăşura erau mult superioare față de tot ceea ce sunt animalele în stare să facă prin instinct. Ele întreceau cu mult chiar şi tot ceea ce omenirea a realizat de atunci cu ajutorul memoriei, inteligenței şi imaginatiei în domeniul artelor şi al ştiințelor. Dacă am vrea să folosim o expresie care să uşureze înțelegerea, am putea numi acele instituții ale lor: „universități ale forțelor de voință şi ale puterii de reprezentare clarvăzătoare”. – Din aceste „universități”, ieşeau oameni pregătiți să guverneze pe ceilalți sub toate aspectele. O imagine corectă a tuturor acestor relații este dificil de formulat astăzi în limbajul nostru, căci, între timp, totul s-a schimbat pe Pământ. Însăşi natura, precum şi modul de viață al oamenilor, erau altele; în consecință, munca sau relațiile între oameni nu se pot compara cu ceea ce există în prezent.
Aerul era mult mai dens, iar apa cu mult mai fluidă decât mai târziu, în perioada atlanteană. Şi ceea ce astăzi formează scoarța terestră nu era, în acea vreme, tot atât de durificat cum a devenit mai târziu. Regnul animal şi cel vegetal nu atinseseră decât stadiul de dezvoltare, în primul caz, al amfibiilor, al păsărilor şi al mamiferelor inferioare, iar în al doilea caz, stadiul unor plante asemănătoare cu palmierii şi arbori asemănători cu aceştia. Cu alte cuvinte, totul era diferit față de prezent. Ceea ce astăzi apare ca fiind de dimensiuni mici, avea atunci proporții gigantice. Micile noastre ferigi erau arbori care formau păduri mărețe. Mamiferele superioare actuale nu existau încă. Ceva mai mult, o mare parte a omenirii se afla la un nivel atât de elementar de evoluție, încât poate fi considerată ca fiind într-un stadiu de animalitate. În orice caz, descrierile făcute mai înainte nu se referă decât la o minoritate a omenirii lemuriene. Restul ducea o viață pur animală. Chiar şi în aspectul exterior, ca să nu mai vorbim de comportamentul lor, aceşti oameni-animale erau foarte diferiti de ceilalti, mai puțini. Ei nu se deosebeau cu nimic de mamiferele inferioare, aveau până şi forma acestora.
Mai trebuie să spunem ceva şi despre importanța lăcaşurilor templelor, menționate mai sus. Ce se practica în ele nu era propriu-zis un cult religios; era „înțelepciune şi artă divină”, Omul resimțea în mod direct ceea ce i se dădea aici ca pe un dar al puterilor spirituale din univers. Şi când omul primea acest dar, el se vedea ca un „slujitor” al acestor puteri cosmice; se simțea „sfințit” şi rupt de tot ce era profan. Dacă la acest stadiu de evoluție al omenirii am dori să vorbim de religie, se poate spune că era o „religie a voinței”. Dispoziția sufletească şi înclinația religioasă constau mai ales în faptul că omul păzea cu sfințenie forțele care îi fuseseră insuflate, ca pe un stranşnic şi dumnezeiesc „secret”, şi că îşi călăuzea viața în aşa fel, încât să îşi sanctifice puterea. Persoanele care dețineau asemenea puteri făceau obiectul unui deosebit respect şi veneratie. Şi nu datorită unor legi sau prescripții, ci depinzând de puterea directă care emana din aceste persoane. Cei neinițiați se aflau în mod natural sub influența magică a initiaților. Era, de asemenea, ceva natural şi deloc surprinzător ca aceştia din urmă să se considere persoane sacre. Faptul era real deoarece, în templele unde slujeau, ei atinseseră stadiul de a contempla direct forțele active ale naturii, putând observa sursele creatoare ale acesteia. Experiențele şi trăirile lor îi puneau în legătură cu entitățile care construiesc propriu-zis lumea. Această legătură se poate considera ca un fel de acces la zei. Ceea ce mai târziu a evoluat şi a devenit „inițiere” sau „mister” provine din aceste raporturi primordiale care se stabiliseră atunci între oameni şi zei. Cu timpul, acest gen de relație a trebuit să se modifice, deoarece atât capacitatea de reprezentare, cât şi spiritul uman au îmbrăcat alte forme.
Faptul că femeile aveau un alt mod de viață, aşa cum s-a arătat, a fost de o importanță covârşitoare pentru progresul evoluției lemuriene. Femeile au dezvoltat forțe umane deosebite. Puterea lor de imaginație, legată de natură, a constituit baza unei dezvoltări superioare a vieții de rezprezentare. Femeile preluau în sinea lor, cu înțelepciune, forțele naturii şi le lăsau să acționeze asupra sufletului. S-au format, în felul acesta, germenii memoriei. Şi, o dată cu memoria, îşi face apariția în lume, pentru prima dată, facultatea de a formula cele mai simple noțiuni morale. – Înainte, elementul masculin, prin educarea voinței, era străin de toate acestea. Bărbatul urma instinctiv fie impulsurile naturale, fie influențele care emanau de la inițiați. – Natura feminină a dat naştere primelor reprezentări despre „bine şi rău”. Lucruri care făcuseră o impresie deosebită asupra vieiții de reprezentare au început atunci să fie iubite, iar altele să fie respinse. În timp ce dominația exercitată de elementul masculin era îndreptată mai mult spre acțiunea exterioară a forțelor voinței, spre manipularea forțelor naturii, în elementul feminin încep să ia naştere acțiuni pornite din sentimente, din forțele personale interioare ale omului. Numai acela poate aprecia în mod corect mersul evolutiv al omenirii, care ia în considerare faptul că femeia a fost aceea care a făcut primele progrese în viața de reprezentare. Dezvoltarea de obiceiuri legate de o viață de reprezentări judicioasă, de formarea memoriei, obiceiuri care constituie germenul unei vieți juridice, a unei tradiții, au fost consecința celor menționate. Dacă bărbatul privise doar forțele naturii şi se folosise de ele, femeia, în schimb, este prima care interpretează aceste forțe. Apare, în felul acesta, un mod nou de viețuire, bazat pe gândire, şi care avea un caracter personal mult mai accentuat decât la bărbați. Trebuie precizat, însă, că această predispoziție a femeii era şi un fel de clarvedere deosebită de magia voinței cultivată la bărbați. Sufletul femeii era accesibil unui contact cu puteri spirituale de o altă natură, acele puteri care vorbeau mai ales laturii sentimentale a sufletului şi mai puțin celei spirituale, căreia i se supunea bărbatul. S-a creat, astfel, o diferențiere: bărbații se consacrau unor acțiuni mai mult natural-divine iar femeile se dedicau unor acțiuni de tip mai mult sufletesc-divin.
Evoluția parcursă de femeie în timpul perioadei lemuriene a avut drept consecință faptul că, mai târziu, la apariția, pe Pământ, a următoarei rase-rădăcină – a celei atlanteene – ei i-a revenit un rol important. Apariția noii rase a avut loc sub influența unor entități foarte evoluate, cunoscând legile formării unei rase şi care erau capabile să dirijeze forțele latente ale naturii umane în aşa fel, încât să ducă la formarea unei noi rase. Despre aceste entități superioare va trebui să vorbim în mod special. Deocamdată este suficient să spunem că aveau o întelepciune şi o putere supraomenească. Aceste entități au selectat, din umanitatea lemuriană, un mic grup cu scopul de a servi ca punct de plecare pentru următoarea rasă, cea atlanteană. Locul ales pentru aceasta era situat într-o zonă caldă. Sub îndrumarea acestor entități, oamenii din această mică ceată selectată erau antrenați să domine forțele naturii. Erau puternici şi aveau abilitatea să extragă din pământ variatele sale comori. Ştiau să lucreze pământul şi să-i culeagă roadele pentru traiul lor. Datorită antrenamentului sever la care erau supuşi, oamenii dobândiseră o natură voluntară foarte puternică. Sentimentele şi manifestările sufleteşti erau dezvoltate într-o măsură mult mai mică; în schimb, latura sufletească se dezvoltase la femei – ele aveau memorie, forță imaginativă şi tot ce decurge din aceasta.
Conducătorii lor, pe care i-am mentionat, au determinat ca această ceată selecționată să se împartă în grupuri mai mici şi au dat femeilor autoritatea de a veghea la organizarea şi stabilirea ordinii în aceste grupuri. Grație memoriei sale, femeia dobândeşte şi abilitatea ca evenimentele şi experiențele pe care le trăise să le facă utile şi pentru viitor. Ceea ce se dovedise util şi oportun ieri, femeia avea capacitatea să aplice azi şi sesiza că s-ar putea folosi şi mâine. Să reținem că femeia este cea care a organizat viața acelor comunități şi sub influența ei s-a născut ideea „de bine şi de rău”. Firea sa contemplativă a îndrumat-o să aibă înțelegere pentru natură. În observarea naturii se află şi originea reprezentărilor sale, cu ajutorul cărora conducea activitățile oamenilor. Conducătorii au actionat astfel încât, prin intermediul sufletului feminin, să poată înnobila şi purifica viața voluntară şi forța brutală a bărbaților. Trebuie să vedem toate acestea, bineînțeles, în aspectele lor de prime încercări. Cuvintele limbajului actual ne pot duce cu uşurință la formarea de reprezentări ale acelor fapte cu imagini luate din realitatea curentă.
În mod indirect, prin cultivarea vieții sufleteşti feminine, conducătorii spirituali au putut provoca şi un început de trezire a unei vieți sufleteşti la bărbați. Acest aspect explică şi influența mare a femeilor în acele comunități selectate. Când se simtea nevoia interpretării unor semne ale naturii, se făcea apel la femei, pentru a le cere sfatul. Întreaga lor viață sufletească era, însă, încă dominată de fortele sufleteşti „tainice” ale omului. Fără a exprima perfect situația, ne apropiem însă de o caracterizare aproximativă, vorbind de o intuiție somnambulică. Într-un anumit fel de visare superioară, li se revelau secrete ale naturii şi, prin aceasta, primeau impulsul către acțiune. Pentru femeie, totul în natură era însuflețit şi se arăta sub formă de forțe şi manifestări psihice. Ea se lăsa prinsă cu totul într-o țesătură tainică a forțelor sale sufleteşti. Ceea ce o îndemna către acțiune era acea „voce interioară a sufletului” sau ceea ce îi spuneau plantele, animalele, pietrele, vântul şi norii, freamătul arborilor etc.
Din asemenea trăiri sufleteşti a luat naştere ceea ce a devenit religie. Omul simte, încetul cu încetul, că sufletul care acționează în natură şi în viața sa trebuie venerat şi adorat. Apoi, anumite femei au obținut o situație privilegiată, predominantă, pentru că au ştiut să interpreteze, din profunzimile lor, tainele universului. S-a putut ajunge, astfel, la situația ca ceea ce aceste femei viețuiau în sufletul lor să se exprime spre exterior ca un fel de limbaj natural. Începutul vorbirii apare mai întâi ca un fel de expresie cântată. Forța gândirii începe să se transpună în sunete perceptibile. Ritmul intim al naturii răsună pe buzele acestor femei pline de „înțelepciune”. Oamenii se adunau în jurul lor şi, ascultându-le, resimțeau în cuvintele lor ritmate manifestarea puterilor superioare. Aşa a început cultul divinității. – Pentru acele timpuri îndepărtate, nu se poate spune că ar fi existat un „sens” în vorbire. Oamenii resimțeau sunete, tonalități şi ritm, dar nu atribuiau o semnificație obiectivă celor auzite, ci doar absorbeau în sufletele lor forța pe care acele sunete o emanau. Procesul de interiorizare sufletească se derula strict sub îndrumarea conducătorilor superiori. Aceştia inspirau acelor femei-preotese „înțelepte” sunetele şi ritmul, dar într-un mod despre care acum nu se poate vorbi. Aceste preotese au putut astfel să aibă o asemenea influență, încât să acționeze pentru o înnobilare a sufletului omenesc. Se poate spune, pe drept cuvânt, că în felul acesta s-a trezit viața sufletească propriu-zisă.
În această privință, Cronica Akasha ne revelează imaginea unor scene pline de frumusețe. Să descriem una din acestea. Ne aflăm într-o pădure, lângă un arbore maiestuos. Soarele tocmai se ridică spre răsărit. În jurul acestui arbore, asemănător unui palmier, toți ceilalți arbori fuseseră îndepărtați, iar el aruncă acum o umbră cuprinzătoare. Cu fața întoarsă spre răsărit, preoteasa, în extaz, stă pe un fel de scaun format din obiecte naturale rare şi din plante. De pe buzele sale se aud încet, dar într-o înşiruire ritmată, sunete stranii, repetate fără încetare. În jurul ei, aşezați în cerc, câțiva bărbați şi femei, cu fețele ce par pierdute ca într-un vis, aspiră, putem spune, trăirea interioară a acestor accente. – Şi alte scene pot fi percepute. Într-un alt loc, amenajat ca şi celălalt, o altă preoteasă „cântă” în acelaşi fel, dar accentele sale sunt mai puternice, mai pline de forță. Oamenii din jurul ei se mişcă în mod ritmat, ca într-un fel de dans; acesta era cel de al doilea mod prin care „sufletul” pătrundea în omenire. Aceste ritmuri misterioase, preluate din ritmurile naturii, erau imitate de mişcările brațelor şi ale picioarelor. Omul se simțea în felul acesta una cu natura şi cu toate fortele care acționează în ea.
Locul de pe glob unde a fost format trunchiul viitoarei rase umane era deosebit de adecvat pentru acest scop. Pământul mai era, în acea vreme, încă zguduit de furtuni, dar aici era un loc relativ calm. Se poate spune că, în general, Lemuria era bântuită de uragane. Pământul nu atinsese încă pe atunci densitatea sa ulterioară. Pretutindeni, solul, încă subțire, era străpuns de forțe vulcanice, care țâşneau în mici râulețe, dar şi în torente, ca nişte fluvii. Vulcani puternici erau aproape în tot locul, permanent în erupție, şi dezvoltau continuu forța lor devastatoare. În toate acțiunile lor, oamenii se obişnuiseră să țină seama de aceste fenomene de foc. De altfel, ei se foloseau de acest foc vulcanic pentru lucrările şi instalațiile lor. Focul servea adesea aceloraşi scopuri ca mai târziu, dar în loc să se recurgă la focul artificial, omul a exploatat mai întâi focul natural, pentru nevoile sale.
Această activitate de foc a vulcanilor a dus, în cele din urmă, la distrugerea continentului lemurian. Partea din Lemuria, unde urma să se dezvolte rasa-rădăcină a atlanteenilor, avea cu siguranță un climat foarte cald, dar în ansamblu era ferită de activitatea vulcanică. – Aici ființa umană s-a putut dezvolta într-un mod mai calm şi mai paşnic decât în celelalte zone ale Pământului. Omul începe să renunțe la viața nomadă de mai înainte şi aşezările stabile au devenit tot mai numeroase.
În acea îndepărtată perioadă, corpul omului era încă maleabil şi suplu. Sub efectul modificărilor care se produceau în viața sufletească, interioară, corpul suferea fără încetare transformări. Nu cu prea mult timp în urmă, oamenii aveau o formă exterioară foarte diferită, influența mediului exterior şi a climatului având încă un rol determinant. Abia atunci când s-a constituit acea colonie, corpul omenesc a devenit tot mai mult expresia vieții interioare a sufletului. Colonia era populată de un tip uman mai evoluat, cu un aspect exterior mai nobil. Putem afirma că adevărata formă umană s-a structurat sub acțiunea directă a conducătorilor. Procesul s-a desfăşurat foarte lent şi progresiv. El s-a derulat în felul următor: mai întâi, în ființa umană se desfăşoară viața sufletească şi, în funcție de aceasta, se adaptează şi corpul fizic, care este încă suplu şi maleabil. Este o lege a dezvoltării umane ca omul, o dată cu evoluția, să aibă o influență tot mai mică în sensul transformării corpului său fizic. Corpul fizic al omului a obținut o structură mai solidă, o formă nemaleabilă numai odată cu dezvoltarea inteligenței, şi cu solidificarea pietrelor, mineralelor şi a metalelor, legate de această dezvoltare. Trebuie să reținem că, în perioada lemuriană, ca, de altfel, şi în cea atlanteană, rocile şi metalele erau mult mai moi decât în prezent. – Aceasta nu contrazice, totuşi, faptul că există încă descendenți ai ultimilor lemurieni şi atlanteeni care au astăzi structuri la fel de dure ca şi rasa umană actuală, apărută mai târziu. Aceşti supraviețuitori au fost nevoiți să se adapteze noilor condiții terestre şi să devină mai rigizi. Dar tocmai aceasta explică starea lor de degenerescență. Într-adevăr, ei nu s-au transformat datorită influențelor venind din interioritatea sufletului, ci influențe din exterior le-au impus o durificare a vieții lor interioare mai puțin evoluate şi, datorită acestui fapt, au ajuns într-o stare de stagnare. Această stagnare corespunde unei adevărate înapoieri şi, de aceea, viața lor interioară nu s-a mai putut exprima în corporalitatea exterioară mai densă şi a degenerat.
Unui proces de metamofozare şi mai amplu era supusă viața animalelor. Vom vorbi mai departe despre speciile de animale existente în momentul formării omului pe Pământ şi despre originea lor vom mai avea de vorbit, ca şi despre apariția unor forme noi de animale care au apărut ulterior omului. Acum ne vom limita să menționăm că speciile de animale s-au transformat fără încetare şi mereu au apărut noi specii. Bineînțeles, această transformare a fost progresivă. În parte, ea s-a datorat schimbării condițiilor de viață sau a locului. Facultatea de adaptare rapidă la noile condiții era foarte dezvoltată la animale. Corpul lor maleabil avea capacitatea să transforme foarte repede organele, în aşa fel încât, nu după mult timp, descendenții unei specii nu mai semănau decât în mică măsură cu premergătorii lor. Fenomenul era valabil şi pentru plante, într-o măsură încă şi mai mare. Dar cea mai mare influență asupra transformării oamenilor şi a animalelor o avea omul însuşi, fie că, în mod instinctiv, el ducea aceste ființe spre o zonă unde ele îmbrăcau o anumită formă, fie că provoca anumite transformări, intervenind direct în creşterea lor. Influența transformatoare a omului asupra naturii era considerabilă pe atunci, în comparație cu posibilitățile actuale. Acesta era mai ales cazul în colonia descrisă. Căci aici conducătorul dirija aceste transformări într-un mod necunoscut de oameni. Acesta era în mare măsură cazul atunci când, un grup, emigrând, pentru a forma ulterior o nouă subrasă, în perioada atlanteană, putea lua cu sine acele cunoştințe, superior dezvoltate, de creştere a animalelor şi a plantelor. Activitatea culturală în Atlantida era în mare măsură consecința acestor cunoştințe obținute în trecut. Trebuie subliniat faptul că şi aceste cunoştințe aveau, în vremea aceea, un caracter instinctiv care s-a păstrat şi în primele subrase atlanteene.
Superioritatea sufletească a femeii, despre care am vorbit devine mult mai accentuată către sfârşitul perioadei lemuriene şi s-a prelungit şi în perioada următoare, atlanteană, până către epoca subrasei a patra. Am face o greşeală să considerăm că această superioritate era valabilă pentru întregul ansamblu al omenirii; ea era numai pentru partea restrânsă a populatiei globului selectată pentru a da naştere unei alte rase, mai evoluate. În mod esențial, această influență se exercita asupra a tot ce este „inconştient” în el sau în legătură cu el. Influența sufletească emanată de femeie s-a exercitat la început asupra anumitor gesturi, asupra unei anumite fineți în percepțiile senzitive, asupra sensibilității pentru frumos şi asupra unei însemnate părți a vieții lăuntrice şi a sentimentelor comune tuturor oamenilor. Nu este deloc exagerat să considerăm relatările din Cronica Akasha în felul următor: „națiunile civilizate au o formă şi o expresie corporală, precum şi anumite elemente esențiale ale vieții corporal-sufleteşti, care le-au fost imprimate prin influențe feminine”.
În cele ce urmează, ne vom referi la alte epoci şi perioade încă şi mai vechi din evoluția omenirii, când populația Pământului era hermafrodită. Vom arăta apoi cum a apărut tipul uman prezentând două sexe separate.
