Oricât ar fi fost de diferite aspectul şi conformația omului față de prezent, în timpurile îndepărtate la care ne referim în descrierile pe care le extragem din Cronica Akasha, dacă pătrundem şi mai adânc în trecut, în istoria omenirii, ajungem la stadii încă mult mai deosebite. Aceasta se datorează faptului că formele specifice ale bărbatului şi ale femeii, în decursul timpului, au luat naştere dintr-o formă unică primordială, când ființa umană nu era nici una, nici alta, ci ambele în acelaşi timp. Cine vrea să-şi facă o idee despre acel trecut foarte îndepărtat, trebuie să se elibereze de reprezentările obişnuite, bazate pe ceea ce omul vede acum în jurul său. – Perioada spre care ne îndreptăm acum privirea se situează în prima jumătate a acelei epoci pe care am numit-o, în capitolul precedent, lemuriană. Corpul uman era, pe atunci, încă format din materii moi şi maleabile. Aceleaşi caracteristici se găseau şi la celelalte formațiuni terestre. Comparat cu forma sa ulterioară, solidificată, Pământul avea o stare mai fluidă, în sensul că era îmbibat cu apă. Prin încarnarea în lumea materială, sufletul se putea adapta mult mai bine la aceste materiale decât o va putea face mai târziu. Faptul că un suflet adoptă un corp masculin sau feminin decurge din aceea că dezvoltarea naturii telurice exterioare îi impune o formă sau alta. Cât timp materia nu se solidificase complet, sufletul putea să-i impună propriile sale legi. Când, mai târziu, materia a devenit mai dură, sufletul a trebuit să se supună el legilor pe care natura terestră exterioară o imprima materiei. Câtă vreme sufletul era încă în măsură să domine materia, el îşi modela corpul fără să-l diferențieze în masculin și feminin, dar îi putea imprima caracteristici care erau deopotrivă masculine şi feminine. Aceasta era posibil pentru că, în esența sa, sufletul este atât masculin cât şi feminin. El poartă în sine ambele naturi. Elementul masculin îl leagă de ceea ce numim voință, iar elementul feminin îl apropie de ceea ce numim reprezentare, imaginație. – Formarea exterioară a Pământului este cea care a dus la crearea unui corp cu structură unilaterală. Corpul masculin a luat o formă determinată de elementul de voință, în timp ce acela al femeii poartă mai curând pecetea imaginației, a puterii de reprezentare. Aceasta explică faptul că sufletul hermafrodit, fiind deopotrivă şi masculin şi feminin, este obligat să aleagă un corp unisexuat. Pe parcursul evoluției sale, corpul luase o formă determinată de forțele terestre exterioare, astfel că sufletul nu mai avea posibilitatea să reverse, în acest corp, întreaga sa forță interioară şi a fost constrâns să rețină în interiorul său ceva din propria sa forță, fără a mai putea transmite corpului decât o parte din ea.
Dacă urmărim Cronica Akasha, mai putem reține următorul fapt. Într-un timp foarte îndepărtat, găsim forme umane moi şi maleabile foarte diferite de cele care vor apărea mai târziu. Această ființă umană purta în sine atât natura masculină, cât şi pe cea feminină. Cu trecerea timpului, materia din care era alcătuit corpul fizic devine tot mai densă, iar corpul începe să prezinte două aspecte diferite: unul începe să semene cu viitoarea formă masculină, celălalt cu viitoarea formă feminină. Cât timp această diferențiere nu apăruse, fiecare om putea să producă din sine o altă ființă umană. Fecundația nu era un proces exterior, ci se desfăşura chiar în interiorul corpului uman. Dar mai târziu, o dată cu separarea în sexe, masculin şi feminin, corpul a pierdut capacitatea de autofecundare. Pentru a da naştere unei noi ființe umane, trebuia să se acționeze împreună cu un alt corp.
Separarea sexelor are loc în momentul când Pământul atinge un anumit grad de solidificare. Densificarea mai mare a substanței materiale stăvileşte o parte din forța de reproducere, iar partea din această forță care rămâne activă are nevoie să fie completată de o forță opusă, venind din afară, de la o altă ființă umană. Sufletul, atât la bărbat, cât şi la femeie, trebuie să păstreze în sine o parte din vechea forță, pe care nu o mai poate utiliza în lumea corporală exterioară. – Această parte din forță se dirijează acum către interiorul ființei umane. Ea nu se poate manifesta în afară, şi de aceea este liberă să acționeze asupra organelor interne. – Atingem aici un punct capital al procesului de dezvoltare a omenirii. Înainte, ceea ce se numeşte spirit, facultatea de a gândi, nu îşi găsea locul în om. Căci această facultate nu ar fi găsit un organ adecvat care să-i permită să se manifeste. Sufletul îşi dirija întreaga sa forță către exterior, pentru a-şi construi corpul fizic. Acum, însă, forța sufletească care nu mai este folosită în exterior poate intra în legătură cu forța spiritului; această uniune dă naştere, în interiorul corpului, organelor care vor face din om o ființă care gândeşte. În felul acesta, omul a putut să utilizeze o parte a forței pe care o folosea anterior pentru procreație, pentru propria sa perfecționare. Forța de care omenirea se servea pentru formarea creierului, ca instrument al activității de gândire, este aceeaşi care, în trecut, servea autofecundării. Gândirea a fost obținută cu prețul unisexualității - cu separarerea sexelor. – Trecând de la autofecundare la fecundarea altuia, ființele umane au putut să-şi canalizeze o parte din forța de procreație spre interior şi, drept urmare, să devină ființe capabile să gândească. Astfel, corpul masculin şi cel feminin reprezintă fiecare, la exterior, o formă imperfectă a sufletului, dar prin acest fapt omul devine o ființă mai perfectă în interiorul său.
Această modificare în structura omului s-a produs foarte lent, şi în mod progresiv. Încetul cu încetul, alături de formele umane hermafrodite apar acum şi noile forme unisexuate.
De fapt, ceea ce se întâmplă în momentul când omul devine o ființă spirituală este tot un fel de fecundare în interiorul său. Organele interne, care pot fi concepute prin forța excedentară a sufletului, sunt fecundate de spirit. Sufletul are el însuşi o natură dublă, este masculin şi feminin. Pe acest temei el şi-a edificat, cu mult înainte, şi corpul fizic. Mai târziu, sufletul nu îşi mai poate modela corpul decât în aşa fel încât acesta, pentru aspectul exterior, trebuie să colaboreze cu un alt corp; el însuşi are astfel posibilitatea de a colabora cu spiritul. În ceea ce priveşte aspectul exterior, ființa umană va practica de acum înainte o fecundare venită din exterior; cât despre viața lăuntrică, ea este fecundată din interior, prin spirit. Se poate spune că un corp masculin are un suflet feminin, iar un corp feminin are un suflet masculin. Acest aspect unilateral al vieții interioare la ființa umană îşi găseşte echilibrul grație fecundării cu spiritul. Caracterul unilateral este astfel neutralizat. Sufletul masculin în corp feminin şi sufletul feminin în corp masculin redevin ambele bisexuate prin fecundarea cu spiritul. În aspectul lor exterior, bărbatul şi femeia sunt diferiți; în structura interioară, aspectul unilateral al vieții sufleteşti, la unul sau la altul, formează din nou o prefectă armonie. În interior, spiritul şi sufletul se contopesc într-un tot, devin o unitate. Asupra sufletului masculin al femeii, spiritul acționează ca element feminin şi îi dă un caracter ambiguu, masculin-feminin; asupra sufletului feminin al bărbatului, spiritul acționează ca element masculin şi îi dă, de asemenea, caracterul ambiguu, masculin-feminin. Bisexualitatea care exista în perioadele prelemuriene s-a restrâns din exterior şi s-a localizat în interiorul ființei umane.
Se vede, prin urmare, că în interioritatea superioară a omului nu are nimic de-a face cu calitățile bărbat si femeie. Această egalitate interioară este rezultatul sufletului masculin al femeii şi al celui feminin al bărbatului. Unirea cu spiritul conduce, în cele din urmă, la un echilibru. Totodată, existența unei diversificări mai înainte de a se fi realizat acest echilibru constituie un mister al naturii umane. Cunoasterea acestui mister este de o deosebită importanță pentru ştiința ocultă, deoarece ascunde cheia unor importante enigme ale vieții. Pentru moment nu ne este îngăduit să ridicăm voalul care acoperă acest mister...
Aşadar, ființa umană a evoluat de la stadiul de hermafroditism la cel de unisexualitate, ajungându-se la diferențierea dintre femeie şi bărbat. Aceasta a făcut ca omul să devină ființa spirituală care este astăzi. Nu trebuie, însă, să credem că înainte de acest eveniment nu au existat unele ființe cu posibilități de cunoaştere legate de Pământ. În orice caz, dacă urmărim Cronica Akasha, constatăm că, în primele timpuri ale perioadei lemuriene omul fizic de mai târziu era, prin natura sa hermafrodită, o ființă foarte diferită de ceea ce înțelegem astăzi sub denumirea de ființă umană. În primul rând, el nu putea lega percepțiile sale sensibile cu unele gânduri: el nu gândea. Viața sa era o viață legată de pofte, de porniri instinctive. Sufletul său nu se manifesta decât prin instincte, prin dorințe nestăpânite, pofte animalice etc. Conştiența avea un caracter de vis; el trăia într-o stare pe care o putem numi crepusculară. – Dar în mijlocul acestei umanități existau şi alte ființe. Bineînțeles, acestea erau tot bisexuate, căci, ținând seama de stadiul de evoluție pe care îl atinsese atunci Pământul, nu era posibil să se nască oameni diferiți, bărbat şi femeie. Condițiile naturale exterioare nu îngăduiau încă acest lucru. Dar existau alte ființe, care, deşi bisexuate, puteau să ajungă la cunoaştere şi chiar la o înțelepciune. Explicația o găsim în faptul că aceste ființe urmaseră, într-un trecut încă şi mai îndepărtat, o evoluție de un alt gen. Fără a aştepta să se dezvolte organele interne ale corpului fizic în omenire, sufletele lor deveniseră apte pentru a fi fecundate prin spirit. Sufletul omului de astăzi are nevoie de un creier fizic pentru a gândi asupra impresiilor primite prin simțurile fizice din exterior. Acesta este rezultatul dezvoltării normale a sufletului omenesc, care a trebuit să aştepte să se formeze mai întâi un creier, spre a-i servi de mediator între el şi spirit. Fără această cale ocolită în evoluția sa, sufletul ar fi rămas lipsit de influența spiritului. Ar fi rămas la stadiul conştienței de vis. În ceea ce priveşte acele ființe supraomeneşti de care am vorbit, situația se prezenta altfel. În condiții cu totul diferite şi cu mult timp în urmă, sufletul lor dezvoltase organe sufleteşti care nu aveau nevoie de un suport fizic pentru a fi în contact cu elementul spiritual. Capacitatea de cunoaştere şi înțelepciunea pe care o dobândiseră acele ființe era de natură suprasensibilă. O asemenea cunoaştere se numeşte intuitivă. Omul actual ajunge la o astfel de intuiție abia într-un stadiu mai târziu al evoluției sale şi această intuiție îi face posibil contactul cu spiritul fără mijlocirea simțurilor. El trebuie să parcurgă ocolul prin materia sensibilă, ocol care se numeşte „coborârea sufletului uman în materie” sau, în termeni mai obişnuiți, „păcatul originar”. – Cunoscând în trecut o evoluție de un cu totul alt gen, ființele supraomeneşti nu au trebuit să participe la această coborâre. Şi, prin faptul că sufletul lor se afla deja la un nivel superior, conştiența lor nu era crepusculară, ci avea caracterul unei conştiente luminoase interior. Aceste entități ajung la cunoaşterea şi înțelepciunea prin clarvedere, care nu are nevoie nici de organe de simț, nici de organe de gândire. Înțelepciunea, care crease lumea, strălucea direct în sufletul lor, fapt ce le îngăduia să devină conducători ai acestei tinere umanități aflate încă în stadiul conştienței crepusculare. Ei erau purtători ai unei „înțelepciuni străvechi”, la înțelegerea căreia umanitatea tinde să ajungă tocmai prin acel ocol amintit mai sus. Singura diferență între aceste ființe în raport cu cele pe care, în mod obişnuit, le numim „oameni” consta în faptul că înțelepciunea îi iradia, aşa cum pe noi ne iradiază lumina solară, ca un dar liber „de sus”. „Omul” avea o situație diferită. El trebuia să dobândească înțelepciunea prin activitatea simțurilor şi a organului său gânditor. Într-o primă perioadă, această înțelepciune nu îi parvenea ca un dar liber. Trebuia mai întâi să o dorească. Numai când în om prindea viață dorința pentru înțelepiune, atunci el o elabora prin activitatea simțurilor şi a organului gândirii. A fost necesar să se dezvolte în sufletul omului un impuls nou, dorința, năzuința pentru înțelepciune. În cursul etapelor precedente ale evoluției sale, omul nu putea să aibă această aspirație. La început, impulsurile sale nu tindeau decât să dea naştere la forme exterioare care să exprime starea crepusculară a vieții interioare; dorința de a cunoaşte lumea exterioară şi de a o înțelege nu exista încă. O dată cu separarea sexelor, se manifestă în om pentru prima oară nevoia de cunoaştere.
În ființele supraomeneşti, înțelepciunea le venea prin clarvedere tocmai datorită faptului că ele nu aveau această dorință de cunoaştere. Aceste ființe aşteptau ca înțelepciunea să radieze în ele, după cum noi aşteptăm lumina soarelui, pe care nu o putem determina să apară în timpul nopții, ci vine de la sine asupra noastră, în fiecare dimineață. – Nevoia de cunoaştere vine din faptul că sufletul elaborează organe interne (creierul etc.) care îi permit să obțină cunoaşterea. Aceasta este consecința faptului că o parte a forței sufletului nu mai lucrează în afară, ci în interior. Ființele supraomeneşti însă, care nu cunosc această despărțire a fortelor sufleteşti, îşi dirijează întreaga energie a sufletului spre afară. Ele dispun, orientate spre afară, pentru fecundarea prin spirit, şi de acea forță pe care „omul” o dirijează spre interior, spre a crea organele cunoaşterii. – Forța datorită căreia omul se înclină spre în afară pentru a colabora cu un altul este iubirea. Ființele supraomeneşti îşi dirijează întreaga lor iubire spre exterior, pentru a lăsa ca înțelepciunea universală să se reverse în sufletul lor. Omul, însă, nu-şi poate dirija spre exterior decât o parte din forțele sale. „Omul” a devenit o ființă senzorială şi totodată chiar iubirea a devenit senzorială. O parte din propria sa ființă el o sustrage lumii exterioare şi o consacră creării unei lumi interioare proprii. Acest proces corespunde cu ceea ce numim, în mod curent, egoism. Când „omul” deveni, în corpul său fizic, fie, bărbat, fie femeie, el nu poate dărui celuilalt decât o parte din ființa sa; cu partea cealaltă, el s-a izolat de lumea înconjurătoare, a devenit egoist. Egoiste au devenit acțiunile sale îndreptate spre exterior, egoistă a devenit şi strădania sa pentru o dezvoltare interioară. El iubea pentru că revendica ceva şi gândea, de asemenea, pentru că revendica ceva, şi anume cunoaştere. – Natura lipstită de egoism, dezinteresată şi plină de iubire a conducătorilor, ființe supraomeneşti, se confrunta cu ființa umană puerilă şi egoistă. – Sufletul, care la ei nu lua un corp feminin sau masculin, era el însuşi ambivalent, masculin si feminin. Acesta iubea fără a avea dorințe. Înainte de separarea sexelor, sufletul inocent al ființei umane iubea la fel, dar cum se afla pe o treaptă inferioară a evoluției sale – având doar o conştiență de vis – nu putea totodată să şi cunoască. Tot astfel iubeşte şi sufletul ființelor supraomeneşti, dar el poate să şi cunoască, deoarece se află pe o treaptă avansată a evoluției sale. Omul trebuie să parcurgă o etapă de egoism pentru ca, abia după aceea, să-şi regăsească, la un nivel superior, o atitudine dezinteresată, lipsită de egoism, şi aceasta cu o deplină conştiență lucidă.
Sarcina acelor naturi supraomeneşti, a marilor conducători, consta în a imprima tinerei ființe umane elementul care îi caracteriza, adică iubirea. Ei nu o puteau face decât pentru acea parte a forței sufleteşti care era orientată spre în afară, ceea ce a dat naştere iubirii fizice; aceasta este caracteristică activității sufletului într-un corp masculin sau într-unul feminin. Iubirea fizică a devenit o forță a evoluției umane pe Pământ. Ea uneşte pe bărbat cu femeia în măsura în care sunt ființe fizice. Progresul umanității fizice depinde de acest gen de iubire. – Entitățile supraomeneşti menționate nu aveau influență decât asupra acestui fel de iubire. Cealaltă parte a activității sufletului uman, cea care era orientată spre interior şi care, prin intermediul lumii senzoriale, îl duce spre cunoaştere, se sustrage puterii acelor ființe supraumane. Ele nu coborâseră niciodată până la dezvoltarea de organe interne corespunzătoare. Impulsul lor dirijat spre exterior îl puteau îmbrăca în iubire, întrucât iubirea care acționa spre exterior făcea parte din propria lor entitate. Această situație constituie o prăpastie între ființele supraomeneşti şi noua umanitate. Ele puteau să insufle omului iubire mai întâi sub aspectul ei fizic, dar erau incapabile să-i dea şi cunoaştere, deoarece propria lor cunoaştere nu fusese niciodată dependentă de organe interne, pe care şi le elabora acum omul. De asemenea, nu se putea servi de nici un limbaj pe care să-l fi putut înțelege o ființă dotată cu creier.
Organele interne amintite ale omului au devenit apte să comunice cu spiritul, la nivelul existenței terestre, către mijlocul perioadei lemuriene, dar ele fuseseră deja formate ca structură imperfectă într-un stadiu de evoluție mult mai vechi. Căci, în perioade foarte îndepărtate, sufletul trecuse deja prin încarnări fizice, dar nu pe Pământ, ci trăia în substanțe densificate pe alte corpuri cereşti. Precizări asupra acestui subiect nu ar putea fi date decât mai târziu. Pentru moment, putem totuşi să spunem că ființele terestre au trăit anterior pe o altă planetă, unde, potrivit cu condițiile de acolo, s-au dezvoltat până la nivelul pe care l-au avut când au sosit pe Pământ. Ele s-au desprins apoi de substanțele acelei planete, aşa cum îți scoți o haină, şi, prin aceasta, au devenit, la nivelul de evoluție atins prin aceasta, nuclee sufleteşti capabile de percepție, sensibilitate etc., pe scurt, au devenit capabile să ducă acum acel gen de viață crepusculară care le-a caracterizat încă din primele stadii ale existenței lor terestre. – Entităiile supraomeneşti pe care le-am mai menționat, conducători în domeniul iubirii, atinseseră încă de pe planeta precedentă un astfel de stadiu de perfecțiune, încât nu mai aveau nevoie să coboare spre a-şi dezvolta acele aptitudini care să le conducă la formarea de organe interne. – Mai existau însă şi alte ființe, dar nu la fel de avansate ca aceşti conducători ai iubirii, ci ființe care, pe planeta precedentă, erau considerate a fi „oameni”, dar care în realitate au luat un avans față de oameni. La începutul formării Pământului, ele întrecuseră în mod cert ființa umană, rămânând totuşi la un stadiu în care actul de cunoaştere cerea crearea de organe interne adecvate. Aceste ființe se aflau într-o situație deosebită. Erau prea avansate pentru a mai avea nevoie să treacă printr-un corp fizic uman, masculin sau feminin, dar nu suficient pentru a putea să acționeze printr-o clarvedere deplină, în mod asemănător cu conducătorii iubirii. Ele nu puteau încă să fie ființe ale iubirii, iar „oameni” nu mai puteau să fie. Fiind oarecum un fel de semisupraoameni, nu le mai rămânea decât posibilitatea să urmeze o evoluție proprie, dar cu ajutorul oamenilor. Ele puteau să se adreseze ființelor dotate cu creier, într-un limbaj pe care acestea îl puteau înțelege. S-a stimulat, în felul acesta, acea forță sufletească umană dirijată spre interior, şi aceasta s-a putut apropia de cunoaştere şi înțelepciune. De fapt, numai prin aceasta pe Pământ a apărut o înțelepciune de tip uman. Aceşti semisupraoameni au reuşti să se înfrupte din înțelepciunea umană pentru ca, la rândul lor, să aibă acces la perfecționarea care le lipsea. Ei au devenit astfel stimulatori ai inteligenței umane. De aceea ei se numesc „aducători de lumină” (Lucifer). Omenirea avea, aşadar, la începuturile sale, două categorii de îndrumători: ființe ale iubirii şi ființe ale înțelepciunii. Când natura umană a îmbrăcat pe Pământ forma sa actuală, ea se afla situată între iubire şi cunoaştere. Prin ființele iubirii, omenirea a fost stimulată în dezvoltarea fizică; prin ființele înțelepciunii, în perfecționarea ființei sale intime. Ca urmare a dezvoltării fizice, umanitatea progresează din generație în generație, formează noi popoare şi noi rase; prin dezvoltarea sa interioară, fiecare om în parte merge către o viață interioară tot mai perfectă; oamenii devin savanți, înțelepți, artişti, ingineri etc. Omenirea fizică progresează din rasă în rasă, fiecare rasă transmițând celorlalte, grație dezvoltării fizice, capacitatea de percepție prin intermediul simțurilor. În acest dorneniu, domină legea eredității. Copiii poartă în ei caracterele fizice ale părinților. Dar există şi o perfecționare de natură spirituală şi sufletească; aceasta nu se poate realiza decât prin evoluția sufletului însuşi. – Cu aceasta am ajuns la legea dezvoltării sufletului în sânul existenței terestre. Această dezvoltare este legată de legea şi taina naşterii şi a morții.
