Urmează să facem acum, în continuare, o descriere a structurii omului aşa cum se prezenta înainte de a interveni separarea sexelor în masculin şi feminin. Corpul era alcătuit, în acea vreme, dintr-o substanță moale şi maleabilă. Voința avea o putere mult mai mare asupra acestei substanțe, decât va fi cazul la oamenii de mai târziu. În momentul când ființa umană se desprindea de ființa sa parentală, avea deja aspectul unui organism structurat, deşi la un nivel încă foarte imperfect. Dezvoltarea ulterioară a organelor se făcea în afara corpului parental. O mare parte din ceea ce mai târziu se va maturiza în interiorul ființei materne, se realiza pe atunci în exteriorul acesteia, datorită unei forțe înrudite cu voința noastră. Pentru a produce o asemenea maturizare exterioară, erau necesare îngrijirile ființei care-i dăduse naştere. Omul venea pe lume cu anumite organe pe care apoi le lepăda. Altele, care erau cu totul imperfecte la prima sa apariție, se formau ulterior. Întregul proces poate fi comparat cu acela al prelucrării având ca punct de plecare o formă de ou şi îndepărtarea unei coji a oului; dar nu trebuie să ne gândim la o coajă de ou din material solid.
Corpul uman avea sânge cald. Acest fapt trebuie subliniat în mod expres, căci, după cum vom vedea mai departe, nu la fel stăteau lucrurile în epocile anterioare. Maturizarea pe care omul o dobândea, în afara ființei materne, avea loc datorită influenței unei călduri ridicate care îi venea, de asemenea, din exterior. Totuşi, nu trebuie să ne gândim la un fel de clocitoare în care s-ar fi aflat ceea ce putem numi, pe scurt, omul-ou. În acele timpuri, condițiile de căldură şi de foc pe Pământ erau foarte diferite față de cele pe care le cunoaştem acum. Omul avea puterea să focalizeze într-un anumit loc precis din spațiu, cu ajutorul propriilor sale forțe, focul şi, respectiv, căldura. Putea deci să concentreze căldura, fapt ce îi dădea posibilitatea să o dirijeze spre noua ființă care avea nevoie de ea pentru a se matura.
Organele cele mai dezvoltate ale omului erau, la vremea aceea, organele locomotoare. Organele de simț pe care le avem astăzi existau numai într-un stadiu rudimentar. Cele mai evoluate erau organele auzului şi cele care îl făceau apt să perceapă căldura şi frigul (simț tactil); în schimb, organul de percepere a luminii era încă foarte întârziat. Omul venea pe lume înzestrat cu auz şi cu simțul pipăitului; perceperea luminii s-a dezvoltat ceva mai târziu.
Tot ce am expus acum se referă la o perioadă imediat anterioară separării sexelor. Această separare s-a realizat foarte încet, însă progresiv. Cu mult timp înainte ca ea să devină efectivă, oamenii se dezvoltau astfel, încât unii indivizi aveau caracteristici mai pronunțat feminine, alți mai pronunțat masculine. Dar fiecare avea, totuşi, deopotrivă şi calitățile sexului opus, astfel încât era posibilă autofecundarea. Aceasta nu era realizabilă oricând, căci depindea de influența condițiilor exterioare specifice fiecărui anotimp. Oricum, sub foarte multe aspecte, omul era, într-o foarte mare măsură, dependent de asemenea condiții exterioare ale mediului ambiant. Din această cauză, în tot ceea ce făcea, el trebuia să țină seama de aceste condiții exterioare şi să se adapteze; aşa, de exemplu, trebuia să fie atent la mersul soarelui şi la fazele lunare. Această adaptare nu era însă conştientă, în sensul actual al cuvântului; şi prin aceasta ne referim deja la viața sufletească a omului în acea perioadă, care era mai curând instinctivă.
Această viață sufletească nu poate fi, însă, caracterizată ca o adevărată viață interioară. Acțiunile şi calitățile corporale şi cele sufleteşti nu erau încă net separate unele de altele. Viața exterioară a naturii mai era resimțită cu intensitate de către suflet. Înainte de toate, simțul auzului era cel asupra căruia acționa puternic orice vibrație din mediul ambiant. Orice vibrație a aerului, fiecare mişcare din jur era „auzită”. În mişcarea lor, adierile de vânt şi susurul apelor erau pentru om un „limbaj elocvent”. Omul percepea agitația misterioasă a naturii care îl înconjura şi care avea un puternic răsunet în sufletul său. Ceea ce el făcea, întrega sa activitate era ecoul acestei influențe. Percepțiile sale sonore le transpunea în fapte. El trăia în mijlocul acestor mişcări sonore şi le exprima apoi prin voința sa. Acesta era modul în care îşi îndeplinea munca sa de zi cu zi. – În schimb, era mai puțin influențat de acțiunile care se repercutau asupra sentimentelor sale. Totuşi, şi acestea jucau un rol important, deoarece prin reacțiile sale afective „simțea” în propriul său corp mediul înconjurător, adaptându-se situației create. El înțelegea, din această înrâurire asupra sentimentelor sale, ce şi cum să lucreze. Ştia unde să poposească. Prin aceste trăiri, recunoştea pericolele care îi amenințau viața şi le putea evita. Alimentația şi-o regla tot în acest fel.
Restul vieții sale sufleteşti se desfăşura cu totul altfel decât mai târziu. În sufletul său viețuiau imagini, nu reprezentări despre obiecte exterioare. Când, de exemplu, omul trecea dintr-un loc rece într-unul cald, în suflet îi apărea o anumită imagine colorată foarte bine conturată, care nu avea nici o legătură cu un obiect oarecare din lumea exterioară. Ea emana dintr-o forță interioară înrudită cu forța voinței. Sufletul era permanent plin de asemenea imagini. Singura comparație posibilă este cea cu imaginile de vis care trec din una în alta, cu deosebirea că, atunci, imaginile nu erau întâmplătoare, ci erau conforme cu anumite legi. Din această cauză, referindu-ne la acel stadiu de evoluție al omenirii, trebuie să vorbim de o conştiență de imagini şi nu de o conştiență de vis. În principal, această conştiență era dominată de imagini colorate. Dar nu era numai atât. Omul străbătea pământul în toate direcțiile şi, cu ajutorul auzului şi al sentimentelor, participa la toate evenimentele care se petreceau în jurul său; această lume i se reflecta în suflet sub forma unor imagini foarte puțin asemănătoare cu ceea ce se găsea în lumea exterioară. Bucuria şi durerea se legau mult mai puțin intens de aceaste imagini interioare decât este cazul astăzi, când reprezentările noastre reflectă ceea ce percepem în lumea exterioară. În orice caz, o anumită imagine producea bucurie, o alta durere, o alta ură, iar alta iubire. Dar toate aceste sentimente aveau atunci un caracter mult mai estompat. Dimpotrivă, sentimentele vii, puternice au o altă origine. Omul era, la vremea aceea, mult mai mobil şi mai activ decât va fi ulterior. Totul din lumea înconjurătoare şi imaginile vii din sufletul său îl stimulau la acțiune şi mişcare. Când o acțiune a sa se putea exprima în voie, fâră constrângeri, el simțea un sentiment de bunăstare; dar când întâmpina o piedică, un obstacol în calea acțiunii sale, avea un sentiment de neplăcere, de indispoziție. Absența sau prezența unor obstacole în calea voinței aveau o puternică înrâurire asupra vieții sale de sentimente, îi provocau bucurie sau durere. La rândul lor, aceste sentimente de bucurie sau durere suscitau în suflet o lume de imagini vii. Când omul se putea exprima cu totul liber, sufletul i se umplea de imagini frumoase, clare şi luminoase; când era contrariat de ceva, sufletul său era asaltat de imagini sumbre şi contorsionate.
Am descris până aici o umanitate de nivel mediu, comună. Cu totul alta era viața sufletească la acele ființe care au devenit supraomeneşti; ea nu avea acest caracter instinctiv. Ceea ce percepeau cu ajutorul auzului şi al sentimentelor corespundea unor taine mai profunde ale naturii, pe care le puteau interpreta în mod conştient. În freamătul vijelios al vânturilor, în foşnetul pădurilor, le erau dezvăluite legile şi înțelepciunea naturii. Imaginile care le apăreau în suflet nu erau doar oglindirea lumii exterioare, ci şi imaginea forțelor spirituale ale universului. Ei nu percepeau, de fapt, imagini ale lucrurilor din lumea simțurilor, ci entități spirituale. Oamenilor obişnuiți, când simțeau, de exemplu, frică, le apărea în suflet o imagine hidoasă şi întunecată. La ființele supraomeneşti, asemenea imagini aduceau o informație, o revelație asupra entităților spirituale din univers. Procesele din natură nu le apăreau ca fiind dependente de legi naturale, aşa cum apar ele omului de ştiință contemporan, ci le apăreau ca fiind acțiunea entităților spirituale. Realitatea exterioară nu exista pentru aceste ființe, căci nu existau pe atunci simțurile exterioare. În schimb, ele aveau revelația realității spirituale. Erau pătrunse de spirit aşa cum razele soarelui pătrund în ochiul fizic al omului de astăzi. La acele ființe, cunoaşterea era, în adevăratul sens al cuvântului, o ştiință intuitivă. Nu cunoşteau speculațiile gândirii, nu aveau nici facultatea de a combina idei, ci numai contemplarea directă a operei creatoare a entităților spirituale. Din această cauză, aceste entități supraomeneşti puteau prelua nemijlocit în voința lor comunicările primite din lumea spirituală. Ele conduceau în mod conştient restul omenirii. Misiunea o primeau din lumea spirituală şi acționau conform cu această misiune.
Când evoluția a ajuns la punctul în care a avut loc separarea sexelor, aceste ființe superioare au trebuit să considere de datoria lor să acționeze asupra noii vieți în sensul misiunii lor. Toate aspectele legate de reproducerea ființei umane îşi au origînea în activitatea lor. Acțiunea lor era condusă în deplină conştiență, în schimb, oamenii nu au resimțit această influență decât sub forma unui instinct de reproducere ce le-a fost inoculat. Iubirea sexuală a fost implantată în om printr-o transmitere directă a gândirii. La început, expresia acestui instinct era dintre cele mai nobile. Tot ceea ce, în acest domeniu, a luat mai târziu un caracter urât, provine din perioada următoare, în care omul a devenit o ființă mai independentă, şi în care a corupt un instinct care la origine era pur. În acele timpuri străvechi, nu exista o satisfacere a instinctului sexual ca scop în sine. Totul era considerat un sacrificiu cultural pentru a asigura continuitatea existenței umane. Procreația era privită ca un act sacru, ca un serviciu pe care omul trebuie să-l facă universului. Preoții sacrificatori erau călăuzele care îndrumau tot ce era legat de acest domeniu.
Influențele care veneau de la ființele semisupraumane aveau un alt caracter; acestea nu atinseseră un grad de evoluție care să le fi permis să primească în deplină puritate revelațiile lumii spirituale. În imaginile sufleteşti suscitate de impresile venite din lumea spirituală apăreau şi influențe venind din lumea terestră. Ființele cu adevărat supraumane, în sensul deplin al cuvântului, nu resimțeau nici un fel de plăcere sau durere din tot ce venea din lumea sensibilă, exterioară. Ele erau dăruite revelațiilor primite de la entitățile spirituale. Înțelepciunea se revărsa asupra lor aşa cum lumina învăluia ființele sensibile; voința lor era străină de orice activitate care nu se orânduia în sensul acestei înțelepciuni. Iar această activitate le procura cea mai mare plăcere. Ființa lor era alcătuită din întelepciune, din voință şi din acțiune. Situația era cu totul diferită la ființele de natură semisupraumană. Ele simțeau nevoia de a primi impulsuri din afară şi aveau un sentiment de plăcere când dorința le era satisfăcută şi de neplăcere în cazul contrar. Acest aspect le deosebea de ființele cu natură supraumană, pentru care impresiile exterioare nu reprezentau nimic altceva decât o confirmare a revelațiilor primite din lumea spirituală. Când îşi îndreptau privirea spre lumea exterioară, nu primeau decât oglindirea a ceea ce primiseră deja din spirit. Prin impresiile obținute din lumea exterioară ființele semisupraumane învățau ceva nou pentru ele şi din această cauză au putut deveni conducători ai oamenilor în acea perioadă când simplele imagini care apăreau în sufletul acestora se transformau în copii, în reprezentări ale obiectelor exterioare. Această situație a intervenit în momentul când o parte din forța de reproducere a omului s-a repliat spre interior, când s-au dezvoltat ființe înzestrate cu creier. Cu ajutorul creierului s-a dezvoltat la om facultatea de a transforma în reprezentări impresiile exterioare.
Trebuie să spunem, aşadar, că ființele semisupraumane au determinat ființa umană să-şi îndrepte viața interioară spre lumea exterioară a simțurilor. Omul nu avea îngăduința ca imaginile sale sufleteşti să fie supuse direct influențelor pur spirituale. El primise din partea ființelor supraumane facultatea de a se reproduce, sub o formă instinctuală. Dacă nu ar fi intervenit acțiunea ființelor semisupraumane, omul ar fi trebuit, din punct de vedere spiritual, să se mulțumească cu un fel de existență asemănătoare visului. Dar, datorită influenței acelor ființe semisupraumane, imaginile din sufletul său au fost dirijate spre lumea exterioară sensibilă. El a devenit astfel o ființă conştientă de sine în lumea sensibilă. Prin aceasta s-a obținut ca omul să se dirijeze conştient în acțiunile sale, în legătură cu percepțiile pe care le avea din lumea sensibilă. Anterior, el acționa împins de un fel de instinct, era influențat atât de lumea exterioară înconjurătoare, cât şi de forțele venind de la individualițăți superioare. Acum, el începe să-şi urmeze propriile impulsuri, incitații şi seducții pe care i le provocau reprezentările sale. Este momentul hotărâtor când apare în lume liberul arbitru. Este începutul „Binelui şi al Răului”.
Înainte de a păşi mai departe în această direcție, este necesar să aducem unele precizări în legătură cu mediul înconjurător în care trăia ființa umană pe Pământ. Omul era înconjurat de animale care, în felul lor, se găseau pe aceeaşi treaptă de evoluție ca şi el. Dacă luăm ca element de referință concepte actuale, acele animale pot fi considerate în categoria reptilelor. În afara acestora mai existau însă şi forme inferioare ale regnului animal. Dar exista o diferență esențială între oameni şi animale. Datorită corpului său plastic, omul nu putea trăi decât în zone ale Pământului care nu ajunseseră la forma materială cea mai grosieră. În aceste zone, omul era înconjurat de specii animale care, la rândul lor, aveau un corp la fel de maleabil. În alte zone ale Pământului trăiau însă animale cu un corp mai densificat; acestea atinseseră deja stadiul de unisexualitate şi îşi dezvoltaseră organele de simț. Vom avea ocazia să arătăm, mai departe, de unde proveneau acest specii de animale. Ele nu mai puteau evolua în continuare, deoarece corpul lor căpătase în mod prematur o structură materială prea densă. Unele din aceste specii au dispărut în decursul vremi, dar altele au continuat să evolueze în felul lor, până la forme pe care le au în prezent. Prin faptul că omul rămăsese în zone convenabile structurii lui fizice de atunci, a putut să evolueze spre forme superioare. Corpul său, rămas atât de plastic şi suplu, i-a permis să producă din sine organele care puteau fi fecundate de spirit. S-a ajuns astfel la stadiul în care corpul său fizic a putut trece într-o materialitate mai densificată, putând servi drept înveliş protector pentru organele spirituale mai delicate. – Dar nu toți oamenii ajunseseră la acest stadiu de evoluție a corpului fizic. Doar puține corpuri erau evoluate. Ele au fost mai întâi însuflețite de spirit, celelalte, nu. Dacă şi acestea ar fi fost pătrunse de spirit, acesta s-ar fi dezvoltat totuși insuficient, tocmai din cauza faptului că organele lor interne erau imperfecte. Este motivul pentru care, într-o primă fază, aceste ființe umane au fost nevoite să-şi continue dezvoltarea în lipsa spiritului. O a treia specie evoluase până la un nivel care îngăduia numai slabe influențe ale spiritului asupra sa. Acest grup se situa evolutiv între celelalte două. Activitatea sa spirituală era încă într-o stare confuză şi, de aceea, aceste ființe au trebuit să fie călăuzite de forțe spirituale superioare. În afara acestor trei tipuri reprezentative, mai exista gama posibilă de tipuri intermediare şi tranzitorii.
În această situație, a continua evoluția era posibil numai dacă o parte din ființele umane o făcea în detrimentul alteia. Mai întâi au fost sacrificate acele specimene lipsite complet de spirit. O încrucişare cu aceste specimene în vederea procreării ar fi făcut să decadă la nivelul lor ființe mai evoluate. Pentru acest motiv, toți cei care primiseră influența spiritului au fost separați de ceilalți, care s-au cufundat, la rândul lor, din ce în ce mai mult, în starea de animalitate. Alături de om, apar, ca urmare a acestui fapt, animale care i se asemănau. Pentru a urca mai sus pe scara evoluției, omul, ca să spunem aşa, a lăsat în urma sa o parte din confrații săi. Procesul nu se termină, însă, aici. Chiar şi în cadrul grupului de oameni înzestrați cu viață spirituală confuză, existau unii mai avansați şi care nu puteau să progreseze decât dacă, în comunitatea din care făceau parte, se lăsau îndrumați de alții situați pe o treaptă mai înaltă şi, datorită acestui fapt, se separau de cei rămaşi pe treapta unei vieți spirituale mai puțin dezvoltate. Era o condiție ce trebuia neapărat îndeplinită pentru a se putea obține corpuri capabile să primească spiritul uman în plenitudinea sa. Numai după un anumit timp dezvoltarea fizică a atins nivelul optim la care acest proces complex a putut să ajungă la o stare de echilibru, astfel încât numai ceea ce s-a aflat deasupra unei anumite limite s-a putut menține în sfera umanului. Între timp, condițiile de viață pe Pământ s-au modificat în aşa fel, încât orice nouă separare ar fi dus nu la ființe apropiate de regnul animal, ci chiar la creaturi inapte pentru viață. Ceea ce fusese împins spre animalitate a dispărut sau continuă să existe în diverse forme de animale superioare. Ele corespund unor ființe care s-au oprit la un nivel inferior al evoluției umane. Numai că nu au păstrat forma pe care o avuseseră în momentul sepărării, ci au decăzut de la un nivel superior la unul inferior. În această categorie sunt maimuțele, ființe umane rămase în urmă, într-o epocă mult anterioară. La vremea aceea, omul era o ființă mult mai puțin evoluată decât este în prezent, în schimb maimuțele erau atunci mai evoluate decât acum. – Ființele care s-au menținut în sfera umanului au trecut printr-un proces asemănător, însă în cadrul acestei umanități. Anumite populații sălbatice de astăzi sunt formate din descendenți ai formelor umane odinioară destul de evoluate, dar acum degenerate. Aceste ființe nu au decăzut până la nivelul de animalitate, ci numai până la stadiul de sălbăticie.
Ceea ce este nemuritor în om este spiritul. Am arătat în ce moment a pătruns spiritul în om. Înainte de acest moment, el aparținea unor alte regiuni şi nu s-a putut uni cu corpul uman înainte ca acesta să fi atins un anumit grad din evoluția sa. Cât timp nu vom sesiza modul cum s-a realizat această unire, nu vom putea înțelege semnificația fenomenului naşterii şi al morții şi nici nu vom cunoaşte esența spiritului etern.
