Următoarele expuneri extrase din Cronica Akasha ne transpun în timpuri anterioare şi mai îndepărtate de cele descrise în capitolele precedente. Riscul pe care îl preiau prin cele ce urmează este, poate, şi mai mare decât acela care putea decurge din imaginile precedente, având în vedere gândirea materialistă care predomină epoca noastră. Astăzi, se atribuie foarte uşor acestui gen de descrieri caracterul de ceva fantastic şi de pură speculație. Când ştim cât de puțin dispuşi sunt cei cultivați, în sensul gândirii ştiințifice, să ia în serios aceste lucruri, pentru a lua hotărârea de a le comunica, trebuie să avem conştiența că rămânem absolut fideli față de ceea ce ne revelează experiența spirituală. Nimic nu se spune aici înainte de a fi fost riguros verificat prin mijloacele pe care le oferă ştiința spirituală. Este de dorit ca orice om de ştiință să fie tot atât de tolerant față de ştiința spirituală, cât este şi aceasta față de mentalitatea care domneşte în ştiințele naturale (a se compara cu lucrarea mea Concepția despre lume şi viața în secolul al XIX-lea în care am arătat că ştiu să apreciez, la justa lor valoare, concepțiile materialiste ale ştiințelor naturale)*. În plus, doresc să fac o remarcă, pentru cei care sunt deschişi față de problematica ştiinței spirituale, în legătură cu expunerea care va urma. Ne propunem să evocăm date extrem de importante. Ele aparțin unor epoci extrem de îndepărtate. Descifrarea acestor epoci din Cronica Akasha nu este deloc uşoară. Autorul prezentei expuneri nu pretinde, nicidecum, o acceptare bazată numai pe credința în autoritatea sa. El doreşte doar să comunice rezultatele investigațiilor întreprinse, în modul cel mai corect, în limita posibilităților sale. Acceptă cu bunăvoință toate observațiile şi completările venite de la oameni competenți în materie. Şi întrucât semnele timpului o cer, el se simte chiar obligat să comunice aceste evenimente care fac parte din evoluția omenirii. Să nu uităm nici faptul că aceste dezvăluiri privesc perioade extrem de întinse, asupra cărora nu putem oferi decât o scurtă privire de ansamblu. Numeroase aspecte, pe care acum abia le schițăm, vor fi reluate mai târziu. – Înscrisurile din Cronica Akasha sunt însă greu de tradus în limbile noastre de astăzi; este mai uşor să le exprimăm în acel limbaj format din semne simbolice, care se utilizau în vechile şcoli oculte. Nu este încă permis ca aceste semne să fie divulgate. De aceea, cititorul este rugat să accepte multe noțiuni obscure şi greu de înțeles şi să facă efortul de a ajunge la o anumită înțelegere, aşa cum autorul a făcut efortul să găsească o formă de exprimare mai accesibilă în general. Cititorul se va lovi de multe dificultăți, dar va fi recompensat dacă va şti să-şi îndrepte privirea asupra profundelor mistere, asupra enigmelor semnificative ale ființei umane, evocate în expunerea noastră. Din „înregistrările Cronicii Akasha” poate rezulta pentru om o adevărată cunoaştere de sine; pentru un cercetător în domeniul spiritual, acestea reprezintă o realitate a cărei certitudine este tot atât de incontestabilă, după cum sunt, pentru ochiul fizic, munții sau râurile. O eroare de percepere este totuşi posibilă, într-un caz sau altul. Este necesar să subliniem că prezentul capitol nu tratează deocamdată decât evoluția omului. Dar, bineînțeles, în mod paralel se desfăşoară şi o evoluție a celorlalte regnuri naturale, mineral, vegetal, animal. Despre aceasta se va vorbi în alte capitole. Vom avea atunci ocazia să examinăm şi alte aspecte care ar putea clarifica ceea ce s-a spus în legătură cu ființa umană, în sensul ştiinței spirituale. Nu este însă posibil să vorbim despre dezvoltarea celorlalte regnuri terestre, înainte de a fi descris drumul evolutiv al omului.
* Această lucrare a fost reeditată în anul 1914 şi completată cu Istoria filosofiei occidentale până în timpurile prezente sub titlul Enigmele filosofiei prezentate rezumativ în desfăşurarea lor istorică (Nota ediției germane). Lucrarea poartă numărul de ordine 18 (GA 18) în catalogul operelor complete ale lui Rudolf Steiner (NT).
Mergând înapoi în timp, spre o fază din evoluția omenirii care se situează şi mai departe, în trecut, decât cea pe care am evocat-o în capitolele precedente, ne confruntăm cu stări ale materiei din ce în ce mai subtile, din care era compusă planeta noastră. Substanțele, care între timp s-au solidificat, erau la acea vreme încă în stare lichidă şi, dacă mergem şi mai mult înapoi, erau în stare de vapori, în stare gazoasă. Într-un trecut şi mai îndepărtat, găsim chiar o stare şi mai subtilă (de natură eterică). Abia căldura în descreștere a determinat solidificarea materiei. În relatarea de față, ne vom întoarce la acea epocă în care materia ce alcătuia Pământul era compusă dintr-o substantă eterică foarte fină. Omul apare pe Pământ exact în acel moment al evoluției acestuia. Anterior, el exista în alte lumi, despre care vom mai vorbi. – Facem totusi acum o scurtă mențiune a stării imediat precedente, care era starea unei lumi pe care am putea-o numi „astrală” sau sufletească. Ființele acelei lumi nu aveau o existență exterioară, (fizică) corporală. La fel, nici omul. El dezvoltase deja o conştiență imaginativă, aşa cum am văzut în relatările precedente. Era animat de sentimente şi dorințe, dar toate acestea se derulau în interiorul unui corp de natură sufletească. Numai privirii clarvăzătoare i-ar fi fost perceptibilă o asemenea ființă umană. – În acea perioadă îndepărtată, toate ființele umane evoluate posedau acest gen de clarvedere, dar într-un stadiu de obscuritate, crepuscular. Nu era vorba de o clarvedere conştientă de sine. – Aceste ființe astrale sunt, într-un fel, ştrămoşii noştri. Ceea ce numim astăzi „om” este deja purtător al unui spirit conştient de sine. Spiritul s-a unit cu ființa care a luat naştere din acel strămoş în mijlocul perioadei lemuriene. (La această unire am făcut aluzie în capitolele anterioare. Când vom reveni şi vom face o prezentare a evoluției parcurse de strămoşii omului până la epoca respectivă, vom da amănunte asupra acestor lucruri.) – Aceşti strămoşi ai omului, a căror structură era de natură sufletească sau astrală, au fost transplantați din sfera astrală în care se aflau în materia subtilă, eterică, a Pământului. Ei au absorbit, putem spune, această substanță fină, aşa cum un burete absoarbe lichidul, ca să folosim o expresie puțin grosolană. Îmbibați de această substanță, şi-au alcătuit corpul eteric care, la vremea aceea, avea o formă elipsoidă, alungită. Dar el era deja structurat prin diferențieri foarte fine ale substanțelor, indicând locul viitoarelor membre şi organe ce urmau să se dezvolte ulterior. Întregul proces de formare din sânul acestei structuri era de natură pur fizico-chimică, dar condus şi reglat de suflet. – Când o asemenea masă de substanță atingea o anumită dimensiune, se scinda în două, fiecare parte fiind asemănătoare cu forma primară din care rezultase, supuse fiind apoi, fiecare în parte, aceloraşi procese. – Orice formațiune nouă era prevăzută cu aceleaşi calități sufleteşti ca şi ființa mamă. Aceasta se datora faptului că numărul de suflete umane care cobora pe Pământ nu era limitat; mai curând trebuie să ne imaginăm un fel de arbore sufletesc care, pornind de la o rădăcină comună, dă naştere unui număr nelimitat de suflete individuale. După cum o plantă lăstăreşte fără încetare, din nenumărate semințe, la fel şi viața sufletească poate, fără încetare, să izvorască din nenumărați lăstari ieşiți dintr-un proces neîncetat de divizare. (Totuşi, la început, sufletul nu exista decât într-un număr strict limitat de specii, despre care va veni vorba ceva mai târziu. Dar în cadrul fiecărei specii, procesul se desfăşoară aşa cum am arătat. Fiecare specie de suflete dă naştere la nenumărați lăstari.)
O dată cu intrarea în materialitatea terestră, sufletul însuşi suferă o importantă transformare. Atât timp cât sufletele nu se legaseră de nimic material, asupra lor nu putea să-şi exercite acțiunea nici un proces fizic exterior. Orice acțiune exercitată asupra lor era de natură pur sufletească şi nu putea fi percepută decât prin clarvedere. Acesta era modul de participare a sufletelor la viața sufletească a ambianței lor. Tot ce exista atunci era resimțit în acest mod. Acțiunea mineralelor, a plantelor şi a animalelor care, la rândul lor, existau tot numai ca formațiuni astrale (sufleteşti), era resimțită sub formă de experiență interioară a sufletului. – În momentul coborârii pe Pământ, intervine ceva cu totul nou. Încep să-şi exercite o anumită acțiune asupra sufletului, el însuşi înveşmântat acum într-o haină materială, procese exterioare, materiale. La început, nu erau decât mişcările lumii exterioare fizice, care provocau mişcări în interiorul corpului eteric. După cum vibrațiile aerului sunt percepute astăzi de noi sub formă de sunete, tot astfel, viețuiau ființele eterice freamătul substanțelor eterice dimprejur. De fapt, o asemenea ființă eterică era, pur şi simplu, în întregime un organ auditiv. Auzul este simțul care s-a dezvoltat în primul rând. Dar organul auditiv propriu-zis s-a dezvoltat abia mai târziu.
Pe măsură ce substanța terestră se densifica în mod progresiv, ființa sufletească a început să piardă, puțin câte puțin, facultatea de a fasona această substanță. Numai corpuri fizice deja configurate mai puteau da naştere la alte ființe asemănătoare. Apare un mod nou de reproducere. Acum, ființa nou creată este cu mult mai mică decât ființa maternă şi numai încetul cu încetul ajunge la dimensiunea acesteia. În timp ce înainte nu existau organe specializate de reproducere, acum ele încep să se formeze. – De acum înainte, procesul de reproducere nu va mai fi doar fizico-chimic; un astfel de proces nu ar mai fi suficient pentru a determina reproducerea. Materia exterioară devine atât de densă, încât nu mai permite sufletului să-i transmită direct viața. De aceea, în interioritatea ființei nou formate, se izolează o anumită parte care se sustrage influenței imediate a materiei exterioare. Acestei acțiuni nu i se va supune, de acum înainte, decât restul corpului, acela care nu a fost izolat. El se află în aceeaşi stare în care se afla mai înainte ansamblul corpului. În partea izolată, sufletul poate să continue acum să acționeze şi o face ca suport al principiului vital. (Acest principiu se numeşte, în literatura teosofică, prana*.) Precursorul trupesc al omului apare, aşadar, înzestrat cu două elemente constitutive. Unul este corpul fizic (învelişul fizic). El este supus legilor chimice şi fizice ale lumii înconjurătoare. Al doilea este ansamblul organelor supuse principiului vital. – Această situație a făcut ca o parte din activitatea sufletului să se elibereze, nemaiavând nici o putere asupra învelişului fizic. Această parte din activitatea sufletului se dirijează acum spre interior şi are puterea să transforme în organe o parte a corpului, în aşa fel, încât începe să se manifeste o viață lăuntrică. Corpul nu se mai mărgineşte acum să reacționeze la impulsurile lumii exterioare, ci începe să le resimtă în el ulterior ca simțiri deosebite. Aici găsim originea senzațiilor. Mai întâi, senzația se manifesta ca un fel de simț tactil. Acum, ființa resimte mişcările lumii exterioare, cum ar fi apăsarea exercitată de substanțe etc. Încep să apară şi primele senzații de cald şi rece.
* Prana, în sanscrită „suflu”, răsuflare, respirație. in general, reprezintă „forța vitală” specifică într-un plan dat (NT).
Prin aceasta, se atinge un punct important în evoluția omenirii. Corpul fizic nu mai stă sub influența directă a sufletului. El este acum supus în întregime regnului substanțelor fizice şi chimice. Corpul se descompune îndată ce sufletul, în acțiunea sa, din cealaltă parte a sa, nu îl mai poate stăpâni. Aceasta produce ceea ce numim propriu-zis moartea. În etapele anterioare de evoluție, nu se putea vorbi de moarte căci, prin diviziune, formațiunea-mamă se perpetua în mod integral în formele cărora le dădea naştere. Întreaga forță sufletească transformată acționa, în forma nouă care lua naştere, absolut la fel ca mai înainte în forma-mamă. Prin diviziune, nimic din ce rezulta nu era lipsit de suflet. Acum totul se schimbă. Îndată ce sufletul nu mai are nici o putere asupra corpului fizic, acesta cade sub influența legilor chimice şi fizice ale lumii exterioare, cu alte cuvinte, moare. Din activitatea sufletului nu rămâne decât ceea ce acționează în actul de reproducere şi în viața interioară care începe acum să se dezvolte. Cu alte cuvinte, forța de procreație dă omului posibilitatea să aducă pe lume descendenți care sunt înzestrați cu un plus de forță creatoare de organe. În acest surplus se retrăieşte mereu esența sufleteaseă. Înainte, când ființa era creată prin diviziune, întregul corp era supus activității sufletului; acum, această activitate se restrânge numai la organele de reproducere şi la cele de senzație. Ne aflăm în fața unui proces de reîncanare a vieții sufletului în sânul organismului nou născut.
În scrierile teosofice, aceste două trepte ale evoluției omenirii sunt descrise ca fiind primele două rase-rădăcină pe Părnânt. Prima se numeşte rasa polară, iar a doua, rasa hiperboreană.
Trebuie să ne reprezentăm că lumea de senzații apărută la aceşti strămoşi ai omului avea un caracter încă foarte general şi imprecis. Dintre senzațiile pe care le avem în prezent, numai două categorii erau atunci bine individualizate, şi anume simțul auzului şi cel tactil. Dar în timp, ca urmare a transformărilor pe care le-au suferit, atât corpul uman, cât şi mediul fizic ambiant, întreaga formațiune umană nu mai era adaptată să acționeze ca şi cum ar fi fost numai o „ureche”. De aici încolo, numai un anumit loc din corp a rămas capabil să simtă vibrațiile fine. Acesta a furnizat materialul de la care s-a format în mod progresiv organul nostru auditiv, urechea. Totuşi, întregul corp a rămas în continuare un organ tactil.
Este evident că întregul proces de evoluție a omului, până în acel moment, este legat de transformarea stării de căldură a Pământului. Într-adevăr, ceea ce a permis ființei umane să ajungă până la această treaptă a evoluției sale a fost căldura mediului în care trăia. Căldura exterioară a mediului atinsese un nivel care nu ar mai fi permis organismului uman să progreseze. În structura internă intervine o reacție împotriva oricărei tendințe de răcire a Pământului. Omul devine producător al unei surse proprii de căldură. Până atunci, el dispunea de temperatura mediului ambiant. Acum, apar în el anumite organe ce îl fac capabil să producă el însuşi temperatura necesară vieții. Înainte, ființa sa interioară era străbătută de substanțe care circulau prin corp şi care depindeau în această privință de mediul înconjurător. Acum, omul poate să producă o căldură proprie, destinată acestor substanțe. Umorile corpului său se transformă în sânge cald. Ca ființă fizică, omul trece în felul acesta la o treaptă de independență superioară aceleia pe care o avusese înainte. Totodată, se intensifică viața interioară. Înainte, senzațiile depindeau încă, în întregime, de influențe venite din lumea exterioară. Prin realizarea unei temperaturi proprii, corpul capătă o viață fizică interioară independentă. Sufletul dispune acum de un câmp de acțiune în interiorul corpului; el poate să desfăşoare aici o viață care nu mai este doar în rezonanță cu lumea exterioară.
Prin acest proces, viața sufletească a fost atrasă în sfera materiei terestre. Înainte, dorințele, pasiunile, lăcomia, ca şi bucuriile sau durerile, nu puteau lua naştere decât prin forțe de natură, de asemenea, sufletească. Ceea ce emana dintr-o altă ființă sufletească suscita în sufletul alteia atracție sau repulsie, excitare a pasiunilor ş.a.m.d. Nici un obiect fizic nu ar fi putut produce asemenea efecte. Abia acum devenea posibil ca obiecte exterioare să prezinte o oarecare semnificație pentru suflet. Căci stimularea vieții lăuntrice, trezită de căldura proprie, era resimțită de suflet ca o stare de satisfacție, iar perturbarea acesteia ca o stare de indispoziție. Un obiect exterior care se arăta apt să conducă la o stare de mulțumire fizică putea fi acum râvnit, dorit. Ceea ce literatura teosofică numeşte „kama” sau „corpul dorințelor”, este legat de omul fizic. Obiectele accesibile simțurilor devin obiecte pe care acest om le doreşte, după care râvneşte. Prin corpul dorințelor, omul este, de acum înainte, înlănțuit de existența terestră.
Acest fapt coincide cu un mare eveniment cosmic, de care, dealtfel, se leagă printr-o relație cauzală. Până la acel moment, nu se efectuase o separare fizică între Soare, Pâmânt şi Lună. Acestea formau, în acțiunea lor asupra omului, un singur corp. Urmează acum o separare a lor; substanțialitatea cea mai fină, cea mai subtilă, care îngloba tot ceea ce dăduse sufletului posibilitatea de a exercita o acțiune vitalizatoare directă, se desprinde din sfera comună, ca Soare; partea mai densă se separă şi formează Luna, iar Pământul, datorită materiei sale specifice, ține echilibrul între cele două. Bineînteles, această separare nu s-a petrecut dintr-o dată, ci întregul proces s-a desfăşurat în mod treptat, în timp ce omul a avansat de la stadiul de reproducere prin sciziune la cel pe care l-am descris ceva mai înainte. Se poate chiar spune că tocmai aceste procese cosmice au acționat determinând această evoluție a omului. Mai întâi, Soarele s-a retras din planeta comună cu substanțialitatea sa proprie. Cu aceasta, viața sufletească a fost lipsită de posibilitatea de a mai exercita o acțiune directă asupra materiei terestre rămase. Apoi Luna începe să se formeze şi să se degaje din masa comună, iar Pământul intră atunci într-un stadiu când apare în om facultatea de a avea senzații. – O dată cu acest progres, se dezvoltă un nou simț. Noile condiții termice ale Pământului dau corpului, în mod treptat, contururi mai precise, fapt care a dus la o separare între ceea ce era transparent şi ceea ce era opac. Prin desprinderea de masa terestră, Soarele are acum menirea să emită lumină. În interiorul corpului omenesc, se naşte, datorită acestui fapt, un nou simț, acela al vederii. Într-o primă fază, vederea nu era aşa cum o ştim astăzi.
Lumina şi întunericul determinau în om apariția unor sentimente vagi. De exemplu, în anumite circumstanțe, el resimțea lumina ca ceva agreabil, stimulator pentru viața sa fizică şi se străduia să o caute, să o găsească. Dar viața sa sufletească propriu-zisă se desfăşura încă sub forma unor imagini ca de vis. Imagini colorate apăreau şi dispărau şi nu aveau nici o legătură directă cu lucrurile exterioare. Omul atribuia aceste imagini colorate unor influențe de natură sufletească. În cazul unor impulsuri sufleteşti agreabile, el percepea culori clare, iar când era supus unor impulsuri neplăcute, vedea imagini sumbre. – Ceea ce s-a creat prin apariția căldurii lăuntrice proprii, am denumit, în cursul expunerii noastre, ca fiind „viață interioară”. Dar ne putem da seama foarte bine că nu era vorba încă de o viață lăuntrică în sensul pe care i-l atribuim în decursul evoluției ulterioare a omenirii. Deci totul se petrece în mod treptat, inclusiv geneza vieții interioare. Aşa cum am arătat în capitolul precedent, o veritabilă viață interioară se manifestă abia atunci când spiritul îşi desăvârşeşte acțiunea sa de fecundare, atunci când omul începe să gândească asupra a ceea ce acționează din afară asupra lui. – Dar tot ce am descris aici arată cum ființa umană ajunge, încetul cu încetul, la stadiul pe care l-am descris în capitolul precedent. – Şi ne aflăm chiar în timpul acela, făcând următoarea descriere: Sufletul învață să aplice existenței corporale exterioare ceea ce înainte viețuise în sine şi raportase numai la natura sufletească. Aceasta se întâmplă acum cu imaginile colorate. După cum, anterior, o impresie sufletească de mulțumire suscita în suflet culori clare, acum, acelaşi efect parvine de la o lumină clară din exterior. Sufletul începe să vadă în culori obiectele care îl înconjoară. Fenomenul este legat de dezvoltarea unor organe noi, vizuale. Pentru o impresie neprecisă a luminii şi a întunericului, corpul dispunea, în acea perioadă îndepărtată, de un ochi care astăzi nu mai există. (Mitul ciclopilor înzestrați cu un singur ochi aminteşte exact acele faze trecute ale evoluției.) Cei doi ochi pe care îi avem astăzi s-au dezvoltat după ce sufletul a început să lege mai strâns impresiile luminoase, care veneau din exterior, de propria sa viață interioară. Dar concomitent se pierde facultatea de a percepe elementul suflet din lumea înconjurătoare. Sufletul devine din ce în ce mai mult o oglindă a lumii exerioare. Lumea exterioară este reprodusă acum în interiorul sufletului sub formă de reprezentări. – În paralel, are loc în acelaşi timp şi separarea sexelor. Pe de o parte, corpul omenesc nu a mai fost propriu pentru fecundare decât printr-o altă ființă umană, iar pe de altă parte, se dezvoltă „organele fizice ale sufletului” (sistemul nervos), care permit ca impresiile lumii exterioare să se reflecte în suflet. – Ajuns în acest stadiu, corpul uman este pregătit să primească în el spiritul care gândeşte.
