Trebuie să ne devină foarte clar faptul că materialitatea densă pe care o are astăzi omul şi pe care o consideră ca fiindu-i proprie a dobândit-o târziu şi în mod progresiv. Dacă dorim să ne facem o idee de starea corporală pe care o avea în stadiul de evoluție la care ne referim acum, cea mai bună metodă ar fi să ne reprezentăm o masă de vapori sau un nor plutind în aer. Dar şi o atare reprezentare nu se apropie de realitate decât în mod foarte exterior. Căci norul de foc „om” este însuflețit şi organizat în interiorul său. Comparat însă cu ceea ce omul va deveni mai târziu, trebuie să ni-l închipuim pe această treaptă a dezvoltării sale ca dormitând, ca având o stare de conştiență cu totul crepusculară. Acest om este complet lipsit de ceea ce numim inteligență, spirit, rațiune. El se mişcă mai mult plutind decât mergând, este prevăzut cu patru feluri de organe, ca nişte membre, care îi permit să se deplaseze înainte, înapoi, lateral, de fapt în toate direcțiile. Cât priveşte partea sufletească a acestor ființe, am vorbit câte ceva despre aceasta mai înainte.
Dar să nu ne închipuim că mişcările sau celelalte manifestări vitale ale acestor ființe ar fi fost dezordonate, dereglate sau iraționale. Dimpotrivă, ele erau întotdeauna supuse unor legi precise. Tot ceea ce făceau avea semnificație şi importanță, numai că puterea diriguitoare, înțelegerea nu se afla în ființa însăşi. Totul era condus de o inteligență care acționa din afară. Anumite ființe superioare şi mai evoluate decât aceste ființe umane le înconjurau, ca să spunem aşa, şi le dirijau. Căci atributul fundamental al acestui „nor-de-foc” consta în faptul că ființele umane, ajunse în acest stadiu al evoluției lor, puteau să se încarneze în el, dar totodată şi entitățile superioare puteau să facă acelaşi lucru şi, prin aceasta, se aflau în interacțiune deplină cu oamenii. Aceştia îşi dezvoltaseră dorințele, instinctele şi pasiunile până la un stadiu când puteau să se contureze în acest nor-de-foc. Celelalte ființe, pe care le-am mentionat, erau însă apte să acționeze în mod creator, prin inteligență şi prin acționarea lor conştientă în interiorul acestui nor de foc; ele posedau şi unele facultăți care le permiteau să pătrundă în regiuni superioare. Din aceste regiuni porneau deciziile şi impulsurile lor, dar efectele acestora se manifestau în norul de foc. Tot ceea ce omul realiza pe Pământ îşi avea sursa în aceste relații bine reglate între corpurile umane sub forma norului de foc, şi acele ființe superioare. – Se poate spune, aşadar, că omul urma o evoluție ascendentă. Trebuia să dezvolte în acel nor de foc anumite facultăți specifice ființei umane, superioare celor pe care le avusese mai înainte. Celelalte ființe, dimpotrivă, se străduiau să coboare în materie. Ele urmăreau un drum care le permitea să-şi manifeste puterea lor creatoare, dând naştere unor forme materiale din ce în ce mai dense. Pentru aceste ființe, aceasta nu însemna, într-un sens mai larg, nicidecum ceva degradant. Tocmai asupra acestui aspect trebuie să fim bine înțeleşi. A dirija forme materiale dense corespunde, de fapt, unei forțe şi unei facultăți mai elevate decât forța de a dirija forme mai subtile. În cursul unor epoci cu mult anterioare din evoluția lor, aceste ființe superioare au avut o putere limitată, asemănătoare cu cea pe care o are omul în prezent. Ca şi omul actual, aceste ființe aveau o putere care se limita numai la „viața lor interioară”. Asupra materiei dense exterioare, înconjurătoare, nu aveau nici o putere. Nimic din ce era dens şi exterior nu le da ascultare. De aceea, ele aspirau la o stare care să le permită să domine şi să dirijeze prin metode magice obiectele fizice. În perioada aceea, la care ne referim acum, aceste ființe se aflau pe o treaptă de evoluție avansată față de om. Acesta era atunci la stadiul când se străduia să se înalțe pentru a putea încorpora inteligența abia în materii mai fine, în scopul de a putea acționa ulterior spre exterior; în schimb, acele ființe superioare omului îşi încorporaseră deja, cu mult înainte, inteligența şi dețineau acum forța magică ce le permitea să implice această inteligență în lumea înconjurătoare. Ființa umană se îndrepta, aşadar, acum în sus, trecând prin stadiul norului de foc, în timp ce ființele superioare se îndreptau prin acelaşi stadiu în jos, pentru a-şi amplifica puterea lor.
În norul de foc pot acționa în mod preferențial forțe pe care omul le cunoaşte ca fiind pasiunile şi instinctele sale inferioare. În stadiul norului de foc, atât omul, cât şi ființele superioare se servesc de aceste forțe. Ele acționează asupra formei umane pe care am descris-o mai înainte, şi anume în interior, astfel încât omul poate să-şi dezvolte acele organe care să-i dea posibilitatea să gândească, să-şi formeze personalitatea. Dimpotrivă, în ființele superioare, aceleaşi forțe acționau în stadiul la care ne referim, în aşa fel încât le permiteau să creeze, într-un mod cu totul impersonal, instituțiile necesare vieții sociale pe Pământ. Mulțumită acestor ființe, apar pe Pământ creații care constituie amprenta însăşi a legilor inteligenței. Sub efectul forțelor pasionale, în interiorul omului se formează organele personale de gândire, iar în jurul său, aceleaşi forțe dau naştere unor organisme sociale pătrunse de inteligență.
Să ne gândim acum la acelaşi proces, dar împins puțin înainte, sau, mai curând, să ne închipuim cele înscrise în Cronica Akasha dacă luăm în considerare o perioadă mai târzie, faza când Luna s-a desprins de Pământ. Aceasta a provocat o mare perturbare. O importantă parte din căldura încorporată în obiectele aflate în jurul omului se pierde şi, ca urmare a acestui fapt, aceste obiecte capătă o materialitate mai avansată, o mai mare densitate. Omul se vede obligat să trăiască într-un mediu răcit şi nu o poate face decât modificându-şi propria sa materialitate. Implicit, procesul de densificare a substanței atrage o modificare a formelor. Însăşi starea aceea de nor de foc a cedat locul unei alte stări cu totul diferite, pe Pământ. În consecință, ființele superioare, pe care le-am menționat, nu mai pot dispune de norul de foc ca suport pentru activitatea lor. De asemenea, ele nu-şi mai pot exercita influența asupra manifestărilor din viața intimă a omului, ceea ce, mai înainte constituia principalul lor câmp de acțiune. În schimb, dobândesc puteri asupra formațiunilor umane pe care, de altfel, ele însele le creaseră din norul de foc. – Această modificare intervenită în orientarea acțiunii lor merge paralel cu o metamorfoză a formei umane: una din jumătățile înzestrată cu două organe de mişcare devine partea inferioară a corpului şi totodată principalul suport al procesului de nutriție şi de reproducere. Cealaltă jumătate este orientată, într-un fel, în sus, iar celelalte două organe de mişcare vor fi precursoare ale mâinilor, iar acele organe care participaseră anterior la nutriție şi reproducere se transformă în organe de vorbire şi de gândire. Omul începe să se îndrepte, se ridică în picioare. Acest fapt este consecința directă a expulzării Lunii. Împreună cu Luna, se desprind de globul terestru toate forțele care confereau omului, în stadiul norului de foc, capacitatea să fecundeze el însuşi şi să procreeze ființe asemănătoare lui, fără a avea nevoie de influențe venite din afară. Ansamblul părții de jos a corpului, pe care adesea o numim partea sa inferioară, trece sub influența organizatoare inteligentă a ființelor superioare. Ceea ce aceste entități mai puteau dirija ele însele în om prin aceea că masa de forțe, izolată acum pe Lună, era încă unită cu Pământul, acum ele trebuie să organizeze prin colaborarea celor două sexe. Acest fapt explică pentru ce inițiații consideră întotdeauna Luna ca simbol al forței de reproducere. Aceste forțe sunt, într-adevăr, legate într-un fel de Lună, iar entitățile superioare sunt înrudite cu Luna, sunt, ca să spunem aşa, divinități lunare. Înainte de separarea Lunii, ele acționau în interiorul omului, servindu-se de forțele de natură lunară, dar după această ruptură, ele îşi exercitau influența din afară pentru reproducerea ființei umane. Se poate, deci, spune că aceste forțe spirituale, de natură nobilă, care se serveau înainte de norul de foc pentru a acționa asupra instinctelor superioare ale omului, au coborât acum, exercitându-şi puterea în planul procreației. Într-adevăr, în acest domeniu acționează şi organizează forțe nobile, de natură divină. – Expunem aici o teză importantă din ştiința spirituală, care se exprimă în felul următor: forțele superioare, nobile, divine, sunt înrudite cu cele aparent inferioare ale naturii umane. Cuvântul „aparent” trebuie luat într-un sens foarte larg, căci ar însemna să subestimăm în totul adevărurile oculte, dacă am vedea în însăşi forțele de reproducere ceva inferior. Numai când omul abuzează de aceste forțe, când le subjugă instinctelor şi pasiunilor sale, numai atunci devin dăunătoare, dar nu şi când le înnobilează prin aceea că recunoaşte în ele impulsul unor forțe spirituale divine. În acest caz, omul pune aceste forțe în slujba evoluției terestre şi îndeplineşte planul entităților superioare pe care le-am amintit. A înnobila tot ce are atingere cu acest domeniu şi a-l plasa sub ocârmuirea legilor divine, iată ce susține ştiința spirituală, şi nicidecum a le suprima. Suprimarea acestor forțe nu este decât rezultatul unei interpretări superficiale a principiilor oculte, reduse din eroare la un ascetism contrar unor legi oculte de bază.
În cealaltă jumătate a corpului, în partea sa superioară, omul dezvoltă ceva ce scapă influenței entităților superioare menționate. Aici intervin alte ființe, care şi-au întins puterea asupra acestei zone. Este vorba de acele ființe care, în cursul unor etape de evoluție precedente, au atins o mai mare dezvoltare, au progresat mai mult decât omul, dar fără a ajunge la nivelul divinităților lunare. Ele nu aveau forța să-şi exercite puterea în interiorul norului de foc. Dar acum, când s-a ajuns la un stadiu mai avansat şi când, datorită norului de foc, s-a realizat în organele de gândire ceva ce aceste ființe ele însele trebuiseră să realizeze anterior, a sosit momentul să intre şi ele în acțiune. Divinitățile lunare cunoscuseră deja inteligența diriguitoare, care putea acționa în afară. Ele erau deja purtătoare ale acestei inteligențe atunci când a început epoca norului de foc. Aveau capacitatea să acționeze spre exterior asupra lumii înconjurătoare de pe Pământ. Dar entitățile de care vorbim nu reuşiseră în trecut să dezvolte o inteligență care să poată acționa spre exterior. Din această cauză, epoca norului de foc le-a găsit nepregătite. Dar iată că acum există inteligență, ea există în om. Ființele acestea pun stăpânire pe inteligența umană pentru a acționa prin ea asupra lumii înconjurătoare. Înainte, divinitățile lunare îşi exercitau influența lor asupra ființei umane în întregul ei; acum acțiunea lor este restrânsă asupra părții de jos a corpului. Asupra părții de sus se întinde influența celorlalte ființe, inferioare, despre care tocmai am vorbit. Omul ajunge astfel sub o dublă înrâurire. Partea de jos este supusă influenței divinităților lunare, dar partea unde se forma personalitatea sa ajunge sub dirijarea acelor entități numite în mod colectiv, după denumirea conducătorului lor, Lucifer. Divinitățile luciferice îşi desăvârşesc, prin aceasta, propria lor evoluție, servindu-se de forțele de inteligență recent trezite în ființa umană. Ele nu putuseră să ajungă la acest stadiu de evoluție. Dar acum, ele sunt în măsură să dea oamenilor predispoziții spre libertate, permițându-le să facă deosebire între „bine” şi „rău”. De fapt, organul inteligenței s-a format la om datorită influenței divinităților lunare, dar aceşti zei ar fi lăsat acest organ într-o stare latentă; ei nu aveau nici un interes să se servească de el, căci aveau propriile lor forțe de inteligență. Ființele luciferice erau interesate în a dezvolta şi a dirija inteligența umană spre lumea fizică înconjurătoare. În felul acesta, ele au devenit pentru oameni călăuze în tot ceea ce poate fi realizat cu ajutorul inteligenței umane. Numai că ființele luciferice nu puteau fi altceva decât un fel de instigatori. Aceste ființe erau în stare să dezvolte inteligența la om, dar nu şi în natura lor proprie. Urmare a acestui fapt, activitatea pe Pământ cunoaşte acum două tendințe. Una provine direct de la divinitățile lunare şi era, dintru început, conformă cu legile şi regulile rațiunii. Doar divinitățile lunare îşi făcuseră, cu mult timp înainte, ucenicia şi depăşiseră stadiul în care ar fi putut greşi astfel. Zeitățile luciferice, dimpotrivă, lucrând cu ființele umane, erau încă în căutarea perfecțiunii. Sub conducerea lor, omul trebuia să învețe cum să descopere legile propriei sale naturi. Condus de Lucifer, omul trebuia să devină un „egal al zeilor”.
Se naşte imediat întrebarea: dacă entitățile luciferice nu ajunseseră în cursul evoluției lor la capacitatea unei activități inteligente în cadrul norului de foc, la ce nivel s-au oprit? Până la ce stadiu al evoluției terestre au fost capabile să-şi coordoneze acțiunea cu aceea a divinităților lunare? Găsim, în Cronica Akasha, răspunsul la aceste întrebări. Entitățile luciferice au putut să se asocieze la creația terestră până în momentul când Soarele s-a desprins de Pământ. Până la acel eveniment, acțiunea lor era mai puțin intensă decât aceea a divinităților lunare, dar făceau parte din ceata zeităților creatoare. După desprinderea Soarelui, începe să se dezvolte pe Pământ activitatea norului de foc. În vederea acestei activități, zeii lunari erau pregătiți, dar nu şi spiritele luciferice. Acestea cunosc atunci a perioadă de repaus, de aşteptare. Apoi, îndată ce norul de foc s-a destrămat, iar ființele umane au început să-şi structureze organele inteligenței şi ale rațiunii, spiritele luciferice au putut să iasă din starea lar de inactivitate, căci activitatea de creare a inteligenței este înrudită cu activitatea Soarelui. Trezirea inteligenței în natura umană echivalează cu răsăritul unui soare interior. Aceasta nu o spun în sens figurat, ci corespunde unei realități. Astfel, când perioada norului de foc s-a destrămat pe Pământ, spiritele luciferice găsesc în interiorul omului posibilitatea de a-şi relua activitatea care este legată de Soare.
Aceste considerații ne permit să înțelegem originea denumirii de „Lucifer”, care înseamnă „purtător de lumină” şi, totodată, motivul pentru care ştiința ocultă numeşte aceste entități „zeități solare”.
Relatările care urmează nu vor fi înțelese decât dacă ne îndreptăm privirile încă mult înapoi, spre acele epoci care au precedat evoluția propriu-zisă a Pământului. Este tocmai ce vom face în relatările următoare referitoare la Cronica Akasha. Vom vedea care a fost dezvoltarea ființelor legate acum de Pământ, în alte stadii planetare, mai înainte deci de a păşi pe Pământ. Vom face cunoştință cu şi mai mare precizie cu natura divinităților lunare şi a celor solare. Va apărea, de asemenea, în toată claritatea, şi dezvoltarea regnurilor mineral, vegetal şi animal.
