În cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, drumul către cunoaşterea superioară a fost urmat până la întâlnirea cu cei doi „păzitori ai Pragului”. Acum va fi descrisă relaţia sufletului cu diferitele lumi, pe măsură ce trece prin treptele succesive ale cunoaşterii. Ceea ce va fi prezentat în continuare s-ar putea numi „învăţătura despre ştiinţa ocultă”.
Înainte să păşească pe calea cunoaşterii superioare, omul stăpâneşte numai prima din cele patru trepte ale cunoaşterii. Această treaptă îi este proprie în viaţa obişnuită din interiorul lumii simţurilor. Chiar şi în ceea ce este numit ştiinţă avem de-a face doar cu această primă treaptă a cunoaşterii, pentru că ştiinţa doar elaborează cunoaşterea obişnuită, mai detaliat şi într-un mod disciplinat. Ea înarmează simţurile cu instrumente – microscop, telescop etc. – pentru a vedea mai bine ceea ce simţurile neînarmate nu percep. Totuşi, această treaptă a cunoaşterii rămâne aceeaşi, indiferent că se văd lucruri de dimensiuni mari cu ochiul obişnuit sau se observă obiecte de dimensiuni mici şi fenomene cu ajutorul unui microscop. De asemenea, în aplicarea gândirii la fapte şi lucruri, ştiinţa rămâne în domeniul vieţii de zi cu zi. Omul clasifică obiectele, le descrie şi le compară, caută să-şi formeze o imagine despre diversitatea lor etc. Cel mai exigent savant nu face în această privinţă altceva decât să rafineze până la artă metoda observaţiei vieţii cotidiene. Cunoaşterea devine mai cuprinzătoare, mai complicată şi mai logică, dar nu trece la un alt mod de cunoaştere.
În ştiinţa ocultă, această primă treaptă a cunoaşterii este numită „modul material de cunoaştere”. Ea este urmată de trei trepte superioare. La acestea se adaugă altele. Aceste trepte de cunoaştere vor trebui să fie descrise înainte de a trece la prezentarea „căii cunoaşterii”. Dacă acceptăm metoda obişnuită de cunoaştere, de înțelegere prin simţuri, ca fiind prima treaptă, trebuie să deosebim următoarele patru feluri de cunoaştere:
Aceste trepte vor fi analizate aici. La început trebuie să fie clarificat cu ce avem de-a face în aceste diferite moduri de cunoaştere. În cunoaşterea senzorială obişnuită trebuie avute în vedere patru elemente:
Obiectul, care face o impresie asupra simţurilor;
Imaginea pe care şi-o formează fiinţa umană despre obiect;
Conceptul, prin care omul ajunge la o concepere spirituală a unui obiect sau a unui eveniment;
Eul, care îşi formează pe baza impresiei imaginea şi conceptul corespunzătoare obiectului.
Înainte ca omul să-şi facă o imagine, o reprezentare, trebuie să existe un obiect care o determină. Pe acesta el nu îl formează, îl percepe. Şi pe baza acestui obiect se naşte imaginea. Atâta vreme cât ne uităm la obiect avem de-a face cu obiectul însuşi. În momentul în care ne întoarcem privirea de la el rămânem doar cu imaginea. Obiectul este părăsit, iar imaginea rămâne în memorie. Nu se poate însă rămâne la stadiul de a construi doar imagini. Trebuie să se treacă mai departe, la concepte. Distincţia dintre imagine şi concept este absolut necesară, dacă e să ne exprimăm exact. Să presupunem că cineva vede un obiect de formă rotundă. Apoi îşi întoarce privirea şi reţine imaginea cercului în memorie. Deocamdată nu are conceptul cercului. Acest concept se poate obţine când se spune: „Un cerc este o figură în care toate punctele sunt egal depărtate de un centru. Înţelegerea unui lucru este dobândită numai atunci când a fost format conceptul lui. Există tot felul de cercuri – mici, mari, roşii, albastre etc. – dar există numai un singur concept de cerc. Toate aceste lucruri vor fi aprofundate; deocamdată este de ajuns să schiţăm ceea ce este necesar pentru a caracteriza cele patru trepte de cunoaştere. – Cel de-al patrulea element care trebuie luat în considerare în cunoaşterea materială este Eul. În el este realizată uniunea dintre imagini şi concepte. Eul păstrează imaginile în memorie. Altfel n-ar fi posibilă o viaţă interioară continuă. Imaginea lucrurilor ar rămâne la îndemână atât timp cât lucrurile însele ar acţiona asupra sufletului. Viaţa interioară depinde însă de legarea percepţiilor între ele. Eul se poate orienta în lume pentru că în prezenţa anumitor obiecte apar imaginile obiectelor similare de ieri. Să conştientizăm cât de imposibilă ar fi viaţa sufletului dacă imaginea unui lucru ar putea fi păstrată doar atât timp cât obiectul însuşi ar fi prezent. – Şi în privinţa conceptelor tot Eul este cel care formează unitatea. El asociază conceptele sale şi obţine în acest mod o vedere de ansamblu, adică o înţelegere a lumii. Această conexiune se petrece în judecaţi. O fiinţă care ar avea doar concepte incoerente nu şi-ar găsi drumul în lume. Întreaga activitate a omului depinde de capacitatea sa de a asocia concepte – adică de „judecata sa”.
„Cunoaşterea materială” se bazează pe faptul că omul primeşte prin simţurile sale o impresie despre lucruri şi procese ale lumii exterioare. El are capacitatea de a simţi, are sensibilitate.
Impresia primită „din afară” va fi numită senzaţie. În cunoaşterea senzorial-materială se iau în considerare cele patru elemente: senzaţia, imaginea, conceptul, Eul. – Pe următoarea treaptă de cunoaştere impresia făcută asupra simţurilor exterioare, senzaţia, dispare. Nu mai există un obiect senzorial. Din elementele cu care este obişnuit omul în cunoaşterea obişnuită rămân doar trei: imaginea, conceptul şi Eul.
La un om sănătos, cunoaşterea obişnuită nu creează nicio imagine şi niciun concept când nu există un obiect sensibil exterior. Eul rămâne astfel inactiv. Oricine îşi formează imagini cărora ar trebui să le corespundă obiecte ale simţurilor, dar care nu există în realitate, trăieşte în fantezie. – Dar elevul ocult dobândeşte această facultate de a forma imagini chiar şi acolo unde nu există obiecte ale simţurilor. Altceva trebuie să ia locul obiectelor exterioare. El trebuie să fie în stare să formeze imagini, deşi niciun obiect nu îi atinge simţurile. Atunci trebuie ca altceva să ia la el locul senzaţiei. Acest altceva este imaginaţia. În acest stadiu, imaginile îi apar elevului ocult în acelaşi fel în care un obiect exterior ar face o impresie asupra lui; ele sunt tot atât de vii şi adevărate ca şi imaginile senzoriale, totuşi ele nu vin din fizic, ci din „sufletesc” şi „spiritual”. Simţurile rămân complet inactive. – Este evident că elevul trebuie să dobândească întâi această facultate de a forma imagini pline de conţinut, în absenţa impresiilor senzoriale. Asta se realizează prin meditaţie şi prin exerciţii care au fost descrise în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Omul limitat la lumea simţurilor trăieşte numai în perimetrul unei lumi de imagini care au pătruns în el prin intermediul simţurilor. Omul imaginativ are o astfel de lume de imagini care conţin fluxul unei lumi superioare. Este necesar un antrenament atent pentru a distinge iluzia de realitate în această lume de imagini. Când asemenea imagini intră pentru prima dată în sufletul unui om, el tinde să spună: „Ah! Acest lucru este fantezist, o simplă revărsare a vieţii mele de reprezentare.” Asta este de interes deoarece omul asociază în prezent termenului real doar ceea ce îi este dat pe baza sigură a dovezilor simţurilor, fără niciun efort din partea sa. Trebuie să se obişnuiască întâi să accepte ca fiind lucruri reale cele ce provin dintr-o altă parte. În această privinţă, nicio prudenţă nu e prea mare, ca el să nu devină un visător. Capacitatea de a distinge ceea ce este „real” de ceea ce este „iluzie” în aceste regiuni înalte poate veni doar din experienţă, iar această experienţă trebuie făcută de unul singur într-o viaţă interioară liniştită şi răbdătoare. Omul trebuie să fie pregătit pentru cele mai neplăcute farse pe care i le poate juca iluzia. Există posibilitatea ca imaginile să se nască din iluziile simţurilor exterioare sau ale vieţii anormale. Toate aceste posibilități trebuie înlăturate. Trebuie să se înlăture complet sursele de fantastic; numai aşa se poate ajunge la imaginaţie. În acest punct va fi clar că lumea în care s-a intrat în acest fel nu este numai la fel de reală ca lumea simţurilor, ci cu mult mai reală.
În al treilea stadiu al cunoaşterii imaginile nu mai apar. Omul are de-a face acum numai cu conceptul şi Eul. În timp ce în al doilea stadiu eşti încă înconjurat de o lume de imagini amintind de momentul în care o memorie vie stârneşte instantaneu în faţa sufletului impresii din lumea exterioară fără a avea, de fapt, asemenea impresii, în al treilea stadiu nici măcar asemenea imagini nu mai sunt prezente. Omul trăieşte pe de-a-ntregul într-o lume spirituală pură. Cineva obişnuit să se ţină strict de simţuri va fi tentat să creadă că această lume ar fi una palidă şi fantomatică. Dar nu acesta este cazul. Nici lumea de imagini a celui de-al doilea stadiu nu are nimic palid sau cu caracter de umbră. Aşa arată imaginile care rămân în memorie după ce obiectele exterioare nu mai sunt acolo. Imaginile imaginaţiei au o vivacitate şi o bogăţie de conţinut cu care imaginile-umbră ale lumii senzoriale, din memorie, şi chiar strălucitoarea şi efemera lume fizică însăşi nu se pot compara. Aceasta, de asemenea, nu este decât o umbră comparativ cu tărâmul imaginaţiei. – Şi acum să vedem lumea celui de-al treilea stadiu al cunoaşterii! Nimic din lumea senzorială nu poate nici măcar sugera bogăţia şi abundenţa acestei lumi. Ceea ce a fost senzaţia în primul stadiu de cunoaştere, imaginaţia în cel de-al doilea, aici devine inspiraţie. Inspirația dă impresiile, iar Eul formează conceptele. Dacă ceva din domeniul simţurilor ar putea fi comparat cu această lume a inspiraţiei, acesta ar fi sunetul redat nouă de simţul auditiv. Dar acum nu este vorba de sunetele muzicii pământeşti, ci de sunete pur spirituale. Începe a se auzi ceea ce se întâmplă în interiorul lucrurilor. Piatra, planta etc. devin „cuvinte spirituale”. Lumea, ea însăşi, începe să exprime sufletului esenţa sa adevărată. Sună grotesc, dar este literalmente adevărat că în acest stadiu al cunoaşterii „se aude spiritual creşterea ierbii”. Forma cristalului este percepută ca sunet; deschiderea florii vorbeşte omului. Omul inspirat este în stare să vestească natura interioară a lucrurilor; totul reînvie în faţa sufletului său, ca din amorţire, într-un fel nou. El vorbeşte o limbă care izvorăşte dintr-o altă lume şi numai ea poate să determine ca lumea de zi cu zi să fie inteligibilă.
În cele din urmă, în cel de-al patrulea stadiu de cunoaştere încetează şi inspiraţia. Dintre elementele observate în cunoaşterea obişnuită doar Eul rămâne de luat în considerare. Atingerea acestui stadiu de către cel ce studiază ocultismul este marcată de o experienţă interioară cu totul precisă. Această experienţă se manifestă în sentimentul că el nu mai stă în afara lucrurilor şi evenimentelor pe care le recunoaşte, ci este în interiorul lor. Imaginile nu sunt obiectul însuşi, ci doar îl exprimă. De asemenea, inspiraţia nu produce obiectul, ci doar vorbeşte despre el. Dar ceea ce trăieşte acum în suflet este obiectul însuşi. Eul s-a revărsat peste toate fiinţele; a fuzionat cu ele. Viaţa lucrurilor în suflet este acum intuiţia. Când se spune că prin intuiţie omul se „strecoară în toate lucrurile”, este literalmente adevărat. – În viaţa obişnuită, omul are doar o singură intuiţie, cea a Eului, pentru că Eul nu poate fi perceput în niciun fel din afară; poate fi experimentat doar în viaţa interioară. O simplă apreciere va face clar acest lucru. Este o apreciere care nu a fost făcută de psihologi cu suficientă exactitate. Oricât de lipsit de semnificaţie ar părea acest lucru, el este de cea mai mare importanţă. Un obiect din lumea exterioară poate fi numit de toţi oamenii cu acelaşi nume. O tablă poate fi numită de toţi tablă; o lalea poate fi numită de toţi lalea; domnul Müller poate fi numit de toţi domnul Müller. Există însă un cuvânt pe care fiecare şi-l poate adresa numai sie însuşi. Acest cuvânt este „eu”. Nicio altă persoană nu mă poate numi „eu”. Pentru oricine altcineva sunt un „tu”. În acelaşi fel, oricine altcineva este un „tu” pentru mine. Numai eu îmi pot spune „eu” mie însumi. Asta pentru că fiecare om trăieşte în Eul său şi nu în afara lui. În acelaşi fel stau lucrurile în cunoaşterea intuitivă. În cunoaşterea intuitivă se trăieşte în toate lucrurile. Perceprea Eului este prototipul cunoaşterii intuitive. Astfel, pentru a pătrunde în toate lucrurile trebuie să se păşească în afara Sinelui. Trebuie să devii liber de Sine ca să te poţi contopi cu Eul unei alte fiinţe.
Meditaţia şi concentrarea sunt mijloacele sigure prin care se poate atinge acest stadiu de cunoaştere cât şi cele anterioare. Desigur, ele trebuie practicate cu linişte şi răbdare. Cine crede că se poate ridica în lumile superioare în mod forţat, se înşală. Cine se lasă înşelat de o asemenea credință s-ar aştepta ca realitățile lumilor superioare să-l întâmpine în acelaşi fel ca acelea ale lumii senzoriale. Pe cât de bogate şi pline de viață sunt lumile la care se poate ridica omul, pe atât de delicate şi subtile sunt ele, în timp ce lumea simţurilor este grosolană şi aspră. Cel mai important lucru este că trebuie să ne obişnuim să considerăm ca fiind „real” ceva total diferit de ceea ce este numit astfel în domeniul simţurilor. Acest lucru nu este uşor de făcut. De aceea, mulţi dintre cei care par dispuşi să urmeze calea ocultă dau înapoi speriaţi la primii paşi. Cineva s-ar aştepta să întâlnească lucruri ca mesele şi scaunele şi în loc de aceasta găseşte „spirite”. Dar de vreme ce spiritele nu sunt ca scaunele şi mesele, ele îi par a fi închipuiri. De aceasta este vinovată numai neobişnuința. Trebuie să se dobândească mai întâi sentimentul corect pentru lumea spirituală; şi atunci nu numai că se va percepe, dar se va şi recunoaşte ceea ce este spiritual. O mare parte a antrenamentului ocult se referă la această recunoaştere şi evaluare corectă a spiritualului.
Pentru a ajunge la înţelegerea cunoaşterii imaginative trebuie să fie observată mai întâi starea de somn. Câtă vreme nu a atins o stare mai înaltă decât cunoaşterea senzorial-materială, deşi sufletul trăieşte cu adevărat în timpul somnului, omul este incapabil de percepție în lumea în care trăieşte în timpul somnului. El e ca orbul aflat în lumea materială. Orbul trăieşte în lumea luminii şi culorilor, dar nu le percepe. – În timpul somnului, sufletul s-a retras din organele de simț, din ochi, din urechi, din activitatea obişnuită a creierului. Nu primeşte impresii prin simțuri. Ce face totuşi el în timpul somnului? Trebuie să se realizeze faptul că în starea de veghe sufletul este continuu activ. El preia impresiile simţurilor şi lucrează asupra lor. Aceasta este activitatea lui. Această activitate încetează în timpul somnului. Dar activitatea sufletului nu este oprită. În timp ce doarme, el lucrează asupra propriului corp, care este uzat de activitatea diurnă. Asta se exprimă prin oboseală. În timpul somnului, sufletul se ocupă de propriul corp, pregătindu-l de a fi din nou apt pentru munca în stare de veghe din următoarea zi. Vedem din aceasta cât de important este un somn bun pentru bunăstarea corpului. În consecinţă, omul care nu doarme suficient împiedică sufletul să facă această muncă de reparație asupra corpului său. – Consecinţa este că trupul se deteriorează. Forţele cu care sufletul lucrează asupra corpului în timpul somnului sunt asemănătoare cu cele cu care este activ în timpul stării de veghe. Dar în cazul din urmă ele sunt aplicate pentru absorbirea impresiilor simţurilor exterioare şi prelucrarea lor.
Când apare în om cunoaşterea imaginativă, o parte din forţele direcţionate asupra corpului în timpul somnului trebuie angajate în alt fel. Prin aceste forțe sunt formate organele de simţ spirituale, care oferă posibilitatea nu numai de a trăi într-o lume superioară, dar şi de a o percepe. Astfel, în timpul somnului, sufletul nu mai lucrează doar asupra corpului, ci şi asupra lui însuşi. Această muncă rezultă din meditație şi concentrare, precum şi din alte exerciții. Am afirmat adesea, în scrierile mele despre cunoaşterea superioară, că indicațiile speciale pentru asemenea exerciţii sunt transmise de la om la om. Nimeni nu ar trebui să facă asemenea exerciţii de unul singur. Pentru că numai cel care are experiență în acest domeniu poate aprecia ce efecte au pentru cel al cărui suflet nu mai lucrează asupra corpului ci foloseşte această muncă într-un mod superior.
Meditaţia, concentrarea şi alte exerciţii determină retragerea sufletului pentru o vreme din legătura sa cu organele de simț. Atunci el este cufundat în sine însuşi. Activitatea sa este îndreptată spre interior. În primele stadii ale afundării în sine, activitatea sa internă diferă într-o mică măsură de cea de toate zilele. În activitatea sa lăuntrică, pentru a fi sigur, el trebuie să facă uz de aceleaşi reprezentări, sentimente şi senzaţii ca cele pe care le are şi în viaţa cotidiană. Cu cât sufletul se obişnuieşte să fie, într-o oarecare măsură, „orb şi surd” la mediul material, cu cât trăieşte mai mult în sine însuşi, cu atât mai apt devine el pentru realizări lăuntrice. Ceea ce realizează el prin absorbirea în lumea lăuntrică rodeşte înainte de toate în starea de somn. Când, noaptea, sufletul este eliberat din corp, ceea ce a fost stimulat în el prin exercițiile din timpul zilei continuă să lucreze. În el iau formă organe prin care intră în legătură cu o ambianță superioară, exact aşa cum prin organele de simț exterioare se legase cu lumea exterioară. Din întunericul ambianței nocturne apar elemente de lumină ale lumii superioare. La început această relaţie este gingaşă şi intimă. Trebuie avut în vedere că pentru un lung răstimp de la trezire lumina zilei va trage imediat un văl dens peste experiențele nopţii. Amintirea că a avut loc o percepţie în timpul nopții apare doar încet şi gradual. Pentru că elevul nu învaţă uşor să fie atent la formațiunile delicate ale sufletului său, care în cursul dezvoltării sale încep să se amestece cu experienţele grosolane ale vieții senzoriale zilnice. La început, asemenea formaţiuni ale sufletului îi apar a fi ca ceea ce este numit în mod obişnuit impresii întâmplătoare. Importrant este faptul că el învaţă să distingă ceea ce este datorat lumii obişnuite de ceea ce, prin propria sa natură, se prezintă ca o manifestare a lumilor superioare. El trebuie să dobândească acest discernământ într-o viaţă de sentiment liniştită şi introspectivă. Este necesar, la început, să dezvolte un simț al valorii şi semnificaţiei acestor formaţiuni intime ale sufletului care se amestecă cu viaţa de zi cu zi ca şi când ar fi „impresii întâmplătoare”, dar care sunt cu adevărat amintiri ale contactelor nocturne cu o lume spirituală. De îndată ce aceste lucruri sunt tratate într-un mod brut şi li se aplică unitatea de măsură a lumii senzoriale, ele se destramă.
Este evident din cele menţionate înainte că prin activitatea într-o lume spirituală sufletul trebuie să renunţe la o parte din atenţia acordată corpului lui cu atâta grijă în mod obişnuit. Într-o anumită măsură, el lasă corpul de sine stătător, şi ca urmare acesta are nevoie de un substitut pentru ceea ce a făcut sufletul pentru el până atunci. Dacă nu obţine un asemenea substitut apare pericolul de a cădea pradă unor forţe nocive, pentru că omul este în mod continuu subiectul influențelor mediului său. De fapt, el trăieşte numai prin influențele acestui mediu. Printre acestea sunt luate, în primul rând, în considerare cele ale regnurilor naturii vizibile. Omul însuşi aparţine acestei naturi vizibile. Dacă nu ar fi regnurile mineral, vegetal şi animal şi nici alte fiinţe umane în jurul lui, el nu ar putea trăi. Dacă un individ ar putea fi imaginat ca fiind îndepărtat de Pământ şi ridicat în spaţiul înconjurător, el ar trebui să dispară instantaneu ca ființă fizică, aşa cum mâna s-ar veşteji dacă ar fi tăiată din corp. Pe cât ar fi de mare iluzia dacă o mână umană ar crede că poate exista fără corp, tot atât de puternică ar fi decepţia unui om care ar susţine că poate exista ca ființă fizică fără regnurile mineral, vegetal şi animal şi fără alți oameni. – Dar pe lângă sus-menţionatele regnuri există alte trei, care în general scapă observaţiei omului. Acestea sunt cele trei regnuri elementare. Într-un anumit sens, ele sunt inferioare regnului mineral. Există ființe care nu se condensează într-o formă minerală, dar ele nu sunt mai puţin prezente şi îşi exercită influența asupra omului. (Mai multe informaţii privind aceste regnuri elementare se vor găsi în cartea mea Memoria cosmică [Nota 5] şi, de asemenea, în remarcile despre ele din cartea mea Teosofie.) Omul este astfel expus influențelor regnurilor naturii, care într-un anumit sens trebuie să fie numite invizibile. Acum, când sufletul lucrează asupra corpului, o parte considerabilă a activităţii sale constă în regularizarea influenţelor regnurilor elementare într-un asemenea mod încât ele sunt benefice pentru el. – În momentul în care sufletul îşi retrage o parte a activităţii sale din corp, forţe nocive din regnurile elementare pot să pună stăpânire pe el. Acest lucru poate constitui un pericol pentru dezvoltarea superioară. De aceea trebuie avut grijă ca partea din suflet care îşi retrage activitatea din corp să fie accesibilă doar influenţelor bune ale lumii elementare. – Dacă această grijă ar fi desconsiderată, omul obişnuit s-ar deteriora într-o anumită măsură şi fizic şi moral, în ciuda accesului câştigat la lumile superioare. În timp ce sufletul locuieşte în regiunile superioare, forţe dăunătoare se strecoară în corpul fizic dens şi în corpul eteric. Acesta este motivul pentru care anumite deficienţe care înainte de dezvoltarea superioară fuseseră ţinute în frâu de puterile echilibratoare ale sufletului ar putea să apară acum. Oameni care mai înainte aveau o bună natură morală ar putea, în asemenea circumstanţe, când intră în lumile superioare, să manifeste tot felul de înclinaţii inferioare, egoism, necinste, răzbunare, mânie şi altele. – Nimeni n-ar trebui să se lase cuprins de teamă şi să renunţe la ridicarea în lumile spirituale, dar trebuie să ia măsuri de precauţie pentru a preveni asemenea lucruri. Natura inferioară a omului trebuie fortificată şi făcută inaccesibilă pentru influenţele periculoase ale forţelor elementare. Aceasta se poate realiza prin cultivarea conştientă a anumitor virtuţi [Nota 6], care sunt prezentate în toate scrierile despre dezvoltarea spirituală. Dar aici avem motivul pentru care trebuie avută grijă de ele. Trebuie să avem grijă de următoarele:
Înainte de orice, în toate lucrurile, omul trebuie, într-o maniera deplin conştientă, să urmărească durabilul, să distingă nepieritorul de trecător şi să-şi îndrepte atenţia asupra lui. În toate lucrurile şi fiinţele omul poate presupune sau discerne ceva ce rămâne după ce aparenţele dispar. Dacă văd o plantă, o observ întâi aşa cum se prezintă ea simţurilor. Nimeni nu ar trebui să neglijeze să facă asta, pentru că cel căruia nu i-a devenit familiar aspectul perisabil nu va sesiza eternul din lucruri. Cei care se tem continuu că fixându-şi atenţia asupra spiritualului nepieritor îşi vor pierde prospeţimea şi naturaleţea vieţii nu ştiu cu adevărat cu ce au de-a face. Dar când mă uit la o plantă în acest fel poate să-mi devină clar că în ea există un impuls viu, nepieritor, care va reapărea în noua plantă atunci când planta prezentă a dispărut de mult. O asemenea raportare faţă de lucruri trebuie să fie adoptată în întreaga dispoziţie de viaţă. – Apoi inima trebuie să se oprească asupra a ceea ce este valoros şi autentic şi care trebuie apreciat mult mai mult decât cele trecătoare şi nesemnificative. – În toate sentimentele şi acţiunile, valoarea oricărui lucru singular trebuie să fie păstrată în faţa ochilor în contextul întregului. În al treilea rând, ar trebui dezvoltate şase calităţi: controlul gândurilor, controlul acţiunilor, răbdarea, imparţialitatea, încrederea în lumea înconjurătoare şi echilibrul interior. Controlul gândurilor poate fi obţinut dacă se face efortul de a se combate acea beţie de gânduri şi sentimente care apare şi dispare mereu în oamenii obişnuiţi. În viaţa de zi cu zi, omul nu este stăpânul gândurilor sale; el este condus de ele. În mod firesc, nu poate fi altfel pentru că viaţa conduce omul şi, dintr-un motiv practic, el trebuie să cedeze. În viaţa obişnuită nu poate fi altfel. Dar dacă vrei să te ridici într-o lume superioară, trebuie să fie create cel puţin scurte perioade în care să fii stăpânul gândurilor şi sentimentelor tale. În completă libertate, în centrul sufletului, acolo unde de obicei reprezentările sunt impuse din afară trebuie să se aşeze un gând. Apoi se încearcă să se dea deoparte toate gândurile şi sentimentele deranjante şi să se lege de primul gând numai ceea ce tu însuţi vrei, ca fiind potrivit. Asemenea exerciţii lucrează în mod benefic asupra sufletului şi, prin aceasta, asupra corpului. Ele aduc corpul într-un asemenea echilibru încât este protejat de influenţele vătămătoare, când sufletul nu acţionează direct asupra lui. – Controlul acţiunilor constă într-o regularizare asemănătoare a lor prin libertate interioară. Un bun început este făcut când ne hotărâm să facem ceva cu regularitate, ceva ce nu este impus de viaţa obişnuită. În al doilea caz, omul este întradevăr condus spre acţiune din afară. Dar cea mai mică acţiune întreprinsă din cea mai lăuntrică iniţiativă realizează mai mult, în direcţia indicată, decât toate presiunile vieţii exterioare. – Trebuie să ne ţinem departe de orice trecere de la „a fi în al nouălea cer şi a fi trist de moarte” [Nota 7]. Omul este purtat încoace şi încolo de tot felul de dispoziţii. Plăcerile îl fac vesel; durerea îl întristează. Aceasta îşi are justificarea sa. Dar acela care caută calea către cunoaşterea superioară trebuie să fie în stare să modereze atât bucuria cât şi tristeţea. El trebuie să devină stabil. Trebuie să se lase influenţat cu moderaţie de impresiile plăcute precum şi de experienţele dureroase; el trebuie să treacă cu demnitate prin amândouă. Nu trebuie să fie niciodată nici descurajat nici tulburat. Aceasta nu produce insensibilitate, ci aduce omul la punctul de echilibru stabil între valurile vieţii care se înalţă şi se retrag în jurul său. El se are pe sine mereu sub control.
O altă calitate importantă este simţul pentru pozitiv. Acesta poate fi dezvoltat de cel care are ochi şi pentru calităţile bune, frumoase şi eficiente ale lucrurilor şi nu în primul rând pentru ceea ce este condamnabil, urât şi contradictoriu. În lirica persană există o minunată legendă despre Christos [Nota 8], care ilustrează înţelesul acestei trăsături. Un câine mort stă întins la marginea drumului. Printre trecători se află Christos. Toţi ceilalţi întorc capul de la apariţia respingătoare; numai Christos se opreşte şi vorbeşte admirativ despre frumoşii dinţi ai animalului. Este posibil să ne uităm la lucruri în acest fel, iar acela care caută cu sinceritate poate găsi în toate lucrurile, chiar şi în cel mai respingător, ceva demn de recunoaştere. Valoarea lucrurilor nu se află în ceea ce le lipseşte, ci în ceea ce ele au. – Mai departe este important să se dezvolte calitatea imparţialităţii. Fiecare fiinţă umană a trecut prin propriile sale experienţe şi şi-a format din ele un set fix de opinii, în conformitate cu care ea îşi dirijează viaţa. Aşa cum, pe de o parte, conformitatea cu experienţa este necesară, este de asemenea important ca acela care trece prin dezvoltarea spirituală să rămână întotdeauna deschis pentru toate lucrurile noi şi necunoscute cu care se confruntă. El va fi cât se poate de precaut cu judecăţi ca „Asta este imposibil”, „Asta nu se poate”. Orice opinie şi-ar fi format pe baza experienţelor precedente, el trebuie să fie gata să se lase convins de noul care îl întâmpină. Dragostea de propria opinie trebuie să dispară. – Când au fost dobândite cele cinci calităţi, cea de-a şasea este, de fapt, echilibrul interior, armonia dintre forţele spirituale. Omul trebuie să găsească în el însuşi ceva ca un centru de greutate care îi dă fermitate şi siguranţă în faţa tuturor lucrurilor care l-ar împinge încoace şi încolo în viaţă. Împărtăşirea cu toată viaţa înconjurătoare nu trebuie să fie scurtcircuitată, ci trebuie permis ca totul să lucreze asupra lui. Nu fuga de faptele vieţii care te trag în toate direcţiile este atitudinea corectă, ci mai degrabă dăruirea deplină de sine, păstrând totuşi echilibrul interior şi armonia.
În cele din urmă, trebuie să fie luată în considerare de către căutător voinţa către libertate. Acela care găseşte în el însuşi suportul şi baza a tot ceea ce împlineşte, are deja acest atribut. Este dificil să se reuşească, datorită echilibrului necesar între deschiderea simţurilor către tot ceea ce este măreţ şi bun şi respingerea simultană a fiecărei constrângeri. Este atât de uşor să se spună că influenţa din afară este incompatibilă cu libertatea. Esenţial este ca cele două să fie reconciliate în suflet. Când cineva îmi spune ceva iar eu accept sub constrângerea autorităţii, sunt neliber! Dar nu sunt mai puţin neliber dacă mă închid faţă de binele pe care l-aş putea primi în acest fel, pentru că atunci cele mai rele elemente din sufletul meu acţionează ca o constrângere asupra mea. Libertatea nu înseamnă numai că sunt liber de constrângerea unei autorităţi exterioare, ci mai presus de orice că nu sunt sclavul niciunei prejudecăţi, opinii, senzaţii sau sentiment. Calea cea dreapta nu este supunerea oarbă faţă de tot ceea ce este primit, ci înseamnă să ne lăsam stimulaţi de ceea ce primim receptând-o imparţial, aşa încât s-o putem recunoaşte în mod liber. O autoritate exterioară nu ar trebui să exercite mai multă influenţă decât să facă pe cineva să spună: Mă fac pe mine însumi liber doar urmând binele din ea – adică însuşindu-mi-o. O autoritate bazată pe cunoaştere ocultă nu va exercita autoritate în alt mod decât acesta. Ea dă ceea ce are de dat nu pentru a câştiga pentru sine putere asupra celui ce primeşte, ci doar pentru ca prin darul pe care îl poate primi acesta să devină mai bogat şi mai liber.
Semnificaţia sus-menţionatelor calităţi a fost deja indicată în discuţia despre „florile de lotus” [Nota 9], în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Acolo era arătată relaţia lor cu dezvoltarea florii de lotus cu 12 petale din regiunea inimii şi cu curenţii corpului eteric conectaţi cu ea. Din ceea ce a fost spus este evident că aceste calităţi au în principal sarcina de a face ca acele forţe de care a beneficiat înainte corpul fizic în timpul somnului să-i devină de prisos căutătorului, sarcină care acum, din cauza dezvoltării sale, trebuie retrasă treptat. Sub asemenea influenţe se dezvoltă cunoaşterea imaginativă.
