După încheierea evoluției lunare schițată mai sus, toate entitățile și forțele implicate intră într-o formă de existență spirituală. Aceasta se află pe o cu totul altă treaptă decât aceea din timpul perioadei lunare și, de asemenea, și decât cea din timpul evoluției pământului care a urmat. O ființă care ar avea capacități de cunoaștere atât de dezvoltate încât ar putea percepe toate detaliile evoluțiilor lunară și a Pământului nu ar vedea în mod necesar și ce se întâmplă între cele două evoluții. Pentru o astfel de ființă, la sfârșitul epocii lunare ființele și forțele ar dispărea și ar reapărea după scurgerea unei perioade intermediare din întunericul crepuscular al lumii. Numai o ființă dotată cu aptitudini mult mai înalte ar putea urmări faptele spirituale care au loc în perioada intermediară.
La sfârșitul perioadei intermediare, entitățile implicate în procesele evolutive Saturn, Soare și Lună apar înzestrate cu capacități noi. Ființele ierarhic superioare omului au obținut, grație faptelor lor anterioare, aptitudinea să-l dezvolte pe om mai departe, astfel încât, în epoca Pământului, care succede epocii lunare, el să poată desfășura în sine un fel de conștiență care se situează cu o treaptă mai sus decât conștiența de imagini care-i era proprie în timpul epocii lunare. Trebuie însă ca omul să fie mai întâi pregătit să primească ceea ce trebuie să i se dea. El a integrat în ființa sa, în timpul evoluțiilor Saturn, Soare și Lună, corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. Dar aceste mădulare ale ființei sale au obținut doar aptitudinile și forțele care le fac apte să trăiască numai pentru o conștiență de imagini; lor le lipsesc încă organele și forma prin care să poată percepe o lume de obiecte sensibile, exterioare, așa cum corespunde treptei lor pământene. Așa cum planta nouă desfășoară numai ceea ce este structurat în germenul care provine de la planta anterioară, tot astfel, la începutul noii trepte evolutive apar cele trei mădulare ale naturii umane, având și organe apte să desfășoare numai o conștiență de imagini. Ele trebuie să fie mai întâi pregătite pentru desfășurarea unei trepte superioare de conștiență. Acest lucru se întâmplă în trei trepte premergătoare. În cadrul primeia, corpul fizic este ridicat la un nivel atât de înalt, încât ajunge să fie în stare să primească transformarea necesară pentru a putea constitui baza unei conștiențe a obiectelor. Aceasta este o treaptă premergătoare a evoluției Pământului care poate fi desemnată ca repetiție pe o treaptă superioară a perioadei Saturn. Căci în cursul acestei perioade entitățile superioare lucrează, ca și în epoca Saturn, numai asupra corpului fizic. Dacă acesta a progresat suficient, toate entitățile trebuie să treacă mai întâi într-o formă de existență superioară, înainte de a putea să facă și corpul eteric noi progrese. Corpul fizic trebuie să fie turnat din nou pentru ca, la o nouă desfășurare, el să poată prelua și corpul eteric într-o formă superioară. După acest timp intermediar dedicat unei forme de existență superioară se inseră un fel de repetare a evoluției solare pe o treaptă superioară pentru formarea corpului eteric. Şi din nou, după un timp intermediar, apare ceva asemănător pentru corpul astral într-o repetare a evoluției lunare.
Să ne îndreptăm acum atenția asupra evoluției care a urmat sfârșitului celei de a treia repetiții descrise. Toate entitățile și forțele s-au spiritualizat. În timpul acestei spiritualizări ele au urcat din nou în lumi înalte. Lumea cea mai de jos în care se mai poate percepe ceva despre ele în această epocă de spiritualizare este asemănătoare cu cea în care zăbovește omul actual între moarte și o nouă naștere. Sunt regiunile țării spiritelor. Apoi, ele coboară treptat, din nou, în lumile inferioare. Înainte de a începe evoluția fizică a Pământului, au coborât într-atât încât manifestările lor cele mai joase pot fi văzute în lumea astrală sau în lumea sufletelor.
Tot ce este prezent din om în acest interval mai are forma sa astrală. Pentru înțelegerea acestei stări a omului, o atenție deosebită ar trebui acordată faptului că omul are în sine corpul fizic, corpul eteric și corpul astral, dar că atât corpul fizic cât și cel eteric nu se află în formă fizică și eterică, ci în formă astrală. Ceea ce face din corpul fizic ceva fizic nu este forma fizică, ci faptul că el, deși adoptă forma astrală, poartă în sine legile fizice. El este o ființă cu legitate fizică în formă sufletească. Același lucru este valabil și pentru corpul eteric.
În fața ochiului clarvăzător, Pământul se află pe această treaptă evolutivă mai întâi ca o ființă cosmică care este în întregime suflet și spirit, în care atât forțele fizice cât și cele ale vieții apar încă în înveliș sufletesc. În această formațiune cosmică, potrivit structurii, este conținut tot ce trebuie să se transforme mai târziu în creaturile Pământului fizic. Ea este luminoasă, dar lumina ei nu este încă de așa natură încât să poată fi percepută de ochii fizici, chiar dacă ar fi prezenți. Pentru ochiul deschis al clarvăzătorului ea luminează numai în lumina sufletească.
Acum în această ființă se întâmplă ceva ce am putea numi densificare. Rezultatul acestei densificări este că, după un timp, în mijlocul formațiunii sufletești apare o formă de foc, așa cum a fost Saturn în starea sa cea mai demnă. Această formă de foc este întreținută cu efectele produse de diferitele entități care participă la evoluție. Ceea ce se poate observa aici, ca interacțiuni între aceste entități și corpul ceresc, este o ridicare și o scufundare de la și în sfera de foc pământească. Din această cauză nu avem de-a face cu o substanță uniformă, ci cu un fel de organism pătruns de suflet și de spirit. Acele ființe care sunt determinate să devină pe Pământ oameni în forma actuală sunt încă într-o situație care face ca ei să participe foarte puțin la afundarea în corpul de foc. Ele se mențin încă aproape în întregime în ambianța nedensificată. Sunt încă în sânul ființelor spirituale superioare. Aflate pe această treaptă, ele ating numai cu un punct al formei lor sufletești Pământul de foc, acest contact densificând prin căldură o parte din corpul lor astral. Prin aceasta, în ele se aprinde viața pământească. Ele mai aparțin, așadar, cu cea mai mare parte a ființei lor, lumilor spiritual-sufletești; numai prin contactul cu focul pământean, ele sunt învăluite de căldură vitală. Dacă am vrea să ne facem o imagine sensibil-suprasensiblă despre acest om la începutul Pământului fizic, ar trebui să ne imaginăm o formă sufletească de ou conținută în ambianța terestră și care la partea inferioară ar fi cuprinsă într-o cupă ca o ghindă. Substanța cupei este alcătuită numai din căldură sau foc. Învăluirea în căldură nu produce numai aprinderea vieții în om ci concomitent are loc și o transformare în corpul astral. Acestuia îi este încorporată prima structură a ceea ce mai târziu va deveni sufletul senzației. Din această cauză, se poate spune că omul, pe această treaptă a existenței sale, este alcătuit din sufletul senzației, corp astral, corp eteric și corp fizic țesut din căldură. În corpul astral tălăzuiesc entitățile spirituale implicate în existența omului; prin sufletul senzației acesta se simte legat de corpul Pământului. Așadar, în această perioadă, el are dominantă o conștiență de imagini în care se revelează ființele spirituale care-l incubează în sânul lor; și numai ca un punct în cadrul acestei conștiențe apare sentimentul corpului propriu. El privește parcă din lumea spirituală spre o posesiune pământească despre care simte că îi aparține. Densificarea Pământului continuă să progreseze continuu; prin aceasta alcătuirea omului devine tot mai clară. De la un anumit moment al evoluției, Pământul s-a densificat atât de mult, încât numai o parte mai este alcătuită din foc. O altă parte a adoptat o formă substanțială care poate fi numită „gaz” sau „aer”. Se produce însă o schimbare și în om. El nu este atins acum numai de căldura pământească, ci în corpul său de foc se încorporează substanța aeriană. Şi cum căldura a aprins în el viața, acum aerul care vibrează în jurul lui produce în el un efect care ar putea fi numit „sunet” (spiritual). Corpul său vital (eteric) sună ca o harpă. Totodată, din corpul său astral se separă o parte care este prima structură a ceea ce va apărea mai târziu ca suflet al rațiunii. Pentru a aduce în fața ochilor ce se petrece în acest timp în sufletul omului trebuie să avem în atenție că în corpul de aer și de foc al Pământului tălăzuiesc ființe ierarhic superioare acestuia. În Pământul de foc sunt importante pentru om mai întâi Spiritele personalității. În timp ce omul este trezit la viață de căldura Pământului, sufletul senzației spune: Acestea sunt Spiritele personalității. Tot astfel în corpul său aerian se fac cunoscuți Arhanghelii (în sensul esotericii creștine). Acțiunile lor sunt cele pe care omul le resimte ca sunet, când aerul îl înconjoară. Iar sufletul rațiunii spune: Aceștia sunt Arhanghelii. Astfel, ceea ce omul percepe pe această treaptă de dezvoltare prin legătura sa cu Pământul nu este o sumă de obiecte fizice, ci trăiește în percepții calorice care urcă la el și în sunete; dar în acești curenți cosmici și în aceste tălăzuiri sonore el resimte Spiritele personalității și Arhanghelii. În orice caz, el nu poate percepe în mod direct aceste ființe, ci numai prin vălul căldurii și al sunetului. În timp ce aceste percepții pătrund dinspre Pământ în sufletul său, în el încă mai apar și dispar imaginile entităților superioare în mijlocul cărora se află.
Evoluția Pământului continuă, iar progresul se exprimă într-o nouă densificare. Corpului Pământului îi este încorporată acum și substanța apoasă, astfel încât el este alcătuit din trei elemente: focul, aerul și apa. Înainte ca aceasta să se întâmple are loc un proces important. Din Pământul de aer și foc se separă un corp cosmic independent, care în evoluția lui ulterioară devine Soarele nostru actual. Mai înainte Soarele și Pământul alcătuiau un singur corp. După separarea Soarelui, Pământul mai are încă în sine, la început, tot ceea ce există în și pe actuala Lună. Separarea Soarelui are loc pentru că entități superioare nu mai pot suporta materia densificată până la apă. Aceasta le împiedică atât în propria lor evoluție, cât și în ceea ce aveau de înfăptuit pentru Pământ. Ele separă din masa comună a Pământului numai substantele utile lor si se retrag din acesta pentru a-și forma în Soare o nouă reședință. Acum ele acționează de pe Soare, din afară, asupra Pământului. Pentru continuarea evoluției sale, omul are însă nevoie de un teatru al acțiunii pe care substanța să se densifice în continuare.
O dată cu încorporarea substanței apoase în corpul Pământului, are loc și o transformare a omului. De acum încolo în el nu pătrunde numai curentul de foc și în jurul lui nu se află numai aerul, ci în corpul său fizic este integrată și substanța apoasă. Concomitent se modifică și corpul său eteric; acesta este acum perceput de om ca un corp subtil de lumină. Înainte omul simțea curenți de căldură venind spre el dinspre Pământ, simțea cum aerul ajungea la el prin sunet; acum corpul său de aer și foc este străbătut și de elementul apos și el vede intrările și ieșirile acestuia ca o aprindere și o întunecare a luminii. Dar o transformare a avut loc și în sufletul său. La structurile sufletului senzației și ale sufletului rațiunii s-a adăugat și aceea a sufletului conștienței. În elementul apă acționează Îngerii; ei sunt de fapt cei care provoacă apariția luminii. Omul are impresia că aceștia i-ar apărea în lumină. Anumite entități superioare care mai înainte acționau în corpul Pământului acționează de acum înainte asupra acestuia, din Soare. Prin aceasta se modifică toate efectele produse pe Pământ. Omul încătușat de Pământ nu ar mai putea resimți în el acțiunile ființelor solare dacă sufletul său ar fi permanent orientat spre Pământ, din care este luat corpul său fizic. Are loc acum o schimbare în stările de conștiență ale omului. Ființele solare smulg în anumite perioade sufletul omului din corpul fizic, astfel încât omul este acum alternativ în stare pur sufletească printre ființele solare, iar în alte perioade într-o stare în care este legat de corpul fizic și atunci primește influențele Pământului. Când se află în corpul fizic, curenții de căldură urcă spre el. În jurul lui masele de aer îl înconjoară cu sunete; apele ies din el și pătrund în el. Când omul este în afara trupului propriu atunci în sufletul său tălăzuiesc imaginile ființelor superioare în mijlocul cărora se află. Pământul parcurge pe această treaptă de evoluție a sa doi timpi alternativi. Într-unul, el înconjoară sufletele omenești cu substanțele lui și le îmbracă cu corpuri; în celălalt, sufletele s-au îndepărtat de el; nu i-au mai rămas decât corpurile. El se află, împreună cu ființele umane, într-o stare de somn. Putem spune în mod precis că în aceste vremuri străvechi Pământul parcurge un timp de zi și un timp de noapte. (Din punct de vedere spațio-temporal aceasta se exprimă prin aceea că, prin acțiunea reciprocă a ființelor solare și pământene, Pământul ajunge la o mișcare prin raportare la Soare, ceea ce atrage după sine alternanța timpilor de zi și de noapte descriși. Timpul diurn are loc când suprafața Pământului pe care se dezvoltă omul este întoarsă spre Soare; timpul nocturn în care omul duce o existență pur sufletească are loc când această suprafață este întoarsă de la Soare. În nici un caz nu trebuie să ne imaginăm că în acea vreme străveche mișcarea Pământului în jurul Soarelui era asemănătoare celei din prezent. Circumstanțele erau cu totul diferite. Este însă util să amintim că mișcarea corpurilor cerești ia naștere ca urmare a relațiilor reciproce pe care le au ființele spirituale care le locuiesc. Corpurile cerești sunt aduse din cauze spiritual-sufletești în poziții și mișcări de așa natură încât stările spirituale să se poată desfășura.)
Dacă am îndrepta privirea asupra Pământului în timpul fazei lui nocturne, am vedea corpul său asemănător cu un cadavru. Căci el este alcătuit în mare parte din corpurile umane în curs de degradare ale căror suflete se găsesc într-o altă formă de existență. Se degradează formațiunile de foc, apoase și aeriene din care au fost formate corpurile umane și se dizolvă în restul masei terestre. Numai acea parte a corpului uman care s-a format la începutul evoluției Pământului prin coacțiunea focului cu sufletul omenesc, și care în continuare s-a densificat tot mai mult, continuă să existe ca un germene exterior cu aparență modestă. Așadar, ceea ce se înțelege aici prin fază nocturnă și fază diurnă nu trebuie imaginat ca fiind foarte asemănător cu denumirile aplicate Pământului actual. Când la începutul fazei diurne Pământul participă din nou la acțiunile solare directe, atunci sufletele omenești pătrund în domenul vieții fizice. Ele intră în contact cu acei germeni și determină încolțirea lor, astfel încât aceștia capătă o formă exterioară care apare ca o copie a ființei sufletești umane. Între sufletul uman și germenele corporal are loc un fel de fecundare delicată. Acum aceste suflete încorporate încep să atragă masele de aer și de apă și să le integreze în corpul lor. Din corpul astfel organizat aerul este expulzat, apoi reluat: este prima formă a procesului respirator de mai târziu. Şi apa este absorbită și eliminată: începe un mod original al procesului de nutriție. Aceste procese însă nu sunt încă percepute a fi exterioare. Un fel de percepție exterioară are loc prin intermediul sufletului numai în cazul procesului de fecundare descris mai înainte. Aici, sufletul simte în mod vag trezirea lui la existență fizică, în timp ce intră în contact cu germenul care îi este oferit de Pământ. El percepe ceva care s-ar putea exprima în cuvintele: Aceasta este forma mea. Un astfel de sentiment, care ar putea fi numit și sentimentul eului ce se trezește, rămâne în suflet tot timpul legăturii lui cu corpul fizic. Dar procesul preluării aerului sufletul îl resimte în întregime ca pe ceva spiritual-sufletesc, ca pe ceva încă de natura imaginii. El apare în forma de imagini sonore, care vin și trec și care dau formă germenului. Sufletul se simte înconjurat pretutindeni de unde sonore și simte cum își formează corpul după aceste forțe sonore. În felul acesta, pe acea treaptă evolutivă se formează siluete umane care nu pot fi observate în nici o lume exterioară de conștiența actuală. Ele se formează ca forme vegetale și animale fin substanțiale, care însă au o mobilitate interioară din care cauză apar ca niște flori pâlpâitoare. Iar omul trăiește în timpul perioadei sale terestre sentimentul fericit al modelării sale în astfel de forme. Preluarea părților apoase este resimțită în suflet ca aport de forță, ca o întărire interioară. La exterior, aceasta apare ca o creștere a formațiunii umane fizice. O dată cu scăderea acțiunii solare directe și sufletul omului pierde puterea de a stăpâni aceste procese. Ele sunt eliminate treptat. Nu rămân decât acele părți care fac să se maturizeze germenul descris. Omul își părăsește însă corpul și se reîntoarce la forma de existență spirituală. (Întrucât nu toate părțile corpului pământesc sunt utilizate la construirea corpurilor umane, nu trebuie să ne imaginăm că în perioada nocturnă Pământul ar fi fost constituit numai din cadavrele în descompunere și din germeni așteptându-și trezirea. Toate acestea sunt integrate în alte formațiuni care iau naștere din substanțele Pământului. Vom arăta mai departe cum stau lucrurile în legătură cu acestea.)
Acum însă continuă procesul densificării substanței Pământului. Elementului apos i se alătură elementul solid, ceea ce am putea numi „pământ” în sensul ocult. O dată cu aceasta, în timpul în care domină Pământul și omul începe să integreze în corpul său elementul solid. Imediat forțele pe care sufletul le aduce din perioada liberă de corp nu mai au aceeași putere ca înainte. Înainte, sufletul își modela trupul alcătuit din elementele de foc, de aer și de apă potrivit cu sunetele care îl învăluiau și cu imaginile de lumină care apăreau în ambianța lui. Sufletul nu mai poate face acest lucru în prezența siluetei consolidate. Acum, în modelare intervin alte forțe. Ceea ce rămâne din om când sufletul părăsește corpul nu constituie numai un germene, ci o formațiune care are în sine și forța acestei vitalizări. La plecare, sufletul nu lasă în urmă numai copia sa, ci el inoculează în această copie și o parte din forța sa vitalizatoare. La reapariția sa pe Pământ, el nu mai poate trezi singur copia sa la viață, ci vitalizarea trebuie să se petreacă în însăși copia sa. Ființele spirituale care acționează de pe Soare pe Pământ mențin forța vitalizatoare în corpul uman, chiar și când omul nu este pe Pământ. Astfel, sufletul nu simte acum, la încorporarea sa, numai sunetele și imaginile luminoase din ambianța în care el simte mai întâi ființele ce se află ierarhic mai sus, ci, prin primirea elementului pământ, el trăiește și influența ființelor și mai evoluate care-și au reședința pe Soare. Până acum simțea că aparține ființelor spiritual-sufletești cu care era unit atunci când se elibera de trup. Eul său se mai afla încă în mijlocul acestora. Acum, acest eu îl întâmpină, în timpul încorporării fizice, ca și celelalte lucruri fizice aflate în jurul său în acest timp. De acum încolo, pe Pământ se află copii independente ale ființei umane spiritual-sufletești. În comparație cu corpurile umane actuale, acestea erau formațiuni alcătuite dintr-o substanțialitate subtilă. Căci părțile solide se amestecau în ele doar în cea mai fină stare de dispersie, oarecum asemănător cu felul în care omul actual preia substanțele fin disperse ale unui obiect cu ajutorul organului său olfactiv. Corpurile umane erau ca niște umbre. Întrucât erau răspândite pe toată suprafața Pământului, ele au ajuns sub influențe ale Pământului care pe diverse zone ale suprafeței acestuia erau diferite. În timp ce mai demult copiile corporale corespundeau omului sufletesc care le dădea viață și din această cauză erau la fel pe tot Pământul, acum apare o diferență între formele umane. Prin aceasta s-a pregătit ceea ce mai târziu apare ca deosebiri între rase. Pe măsură ce crește independența omului corporal, legătura anterioară strânsă dintre omul pământean și lumea spirituală slăbește mult. Când sufletul părăsea trupul, acesta trăia mai departe un fel de continuare a vieții. Dacă evoluția ar fi continuat în acest fel, Pământul ar fi trebuit să se durifice sub influenta elementului său solid. Cunoașterea suprasensibilă arată cum corpurile oamenilor se consolidează tot mai mult când sunt părăsite de sufletele lor. După un timp sufletele omenești ce reveneau nu ar mai fi găsit un material utilizabil cu care s-ar fi putut lega. Toate materiile utilizabile pentru om ar fi fost folosite pentru a acoperi Pământul cu resturile lignificate ale încarnărilor trecute.
Atunci a survenit un eveniment care a dat întregii evoluții o altă orientare. Tot ceea ce ar fi putut contribui la durificarea totală a materiilor solide a fost eliminat. Luna noastră actuală a părăsit atunci Pământul. Ceea ce mai înainte contribuise direct la plăsmuirea unor forme durabile acționa acum în mod indirect, atenuat, de pe Lună. Ființele superioare de care depinde această plăsmuire de forme hotărâseră să nu-și mai exercite influențele din interiorul Pământului, ci din afară. Prin aceasta, în formațiunile umane corporale apare o diferențiere care poate fi desemnată ca începutul separării în sex masculin și feminin. Formele umane fin substanțiale care locuiau mai înainte pe Pământ făceau să apară noua formă umană, descendenții lor, prin aceea că în ele însele acționau împreună cele două forțe, a germenului și a forței vitalizatoare. Acum, acești descendenți s-au transformat. Într-un grup de descendenți acționa mai mult ceea ce era spiritual-sufletesc, într-altul mai mult forța germinativă vitalizatoare. Acest lucru s-a datorat faptului că o dată cu ieșirea Lunii din Pământ elementul pământ și-a slăbit forța sa. Acțiunea reciprocă a celor două forțe a devenit mai delicată decât înainte, întrucât se producea într-un singur corp. Drept urmare, și descendentul a devenit mai delicat. El a apărut pe Pământ într-un înveliș slab densificat și și-a încorporat abia treptat părțile mai solide. Prin aceasta, sufletului uman care se întorcea pe Pământ îi era dată din nou posibilitatea unirii cu trupul. Acum nu-l mai vitaliza din afară, căci vitalizarea se petrecea chiar pe Pământ. Dar el se unea cu acesta și-l determina să crească. Acestei creșteri îi era dată totuși o limită. Prin separarea Lunii de Pământ, corpul uman a devenit flexibil pentru un timp; dar cu cât creștea mai mult pe Pământ, cu atât forțele densificatoare deveneau mai dominante. În final, sufletul se putea implica din ce în ce mai puțin în organizarea corpului. Acesta s-a descompus, în timp ce sufletul a urcat spre moduri de existență spiritual-sufletească.
Se poate urmări cum forțele pe care omul și le-a însușit treptat în cursul evoluțiilor Saturn, Soare și Lună s-au implicat pe rând în timpul modelării terestre în evoluția omului. Mai întâi este aprins de focul terestru corpul astral, care mai conține dizolvate în sine corpul eteric și corpul fizic. Apoi, acest corp astral se divide într-o parte astrală, mai subtilă, sufletul senzației, și una mai grosieră, eterică, care intră de acum încolo în contact cu elementul pământ. În felul acesta își face apariția corpul eteric sau vital, deja preformat anterior. În timp ce în omul astral se diferențiază sufletul rațiunii și sufletul conștienței, în corpul eteric se separă părțile mai grosiere care sunt receptive la sunet și lumină. În momentul în care corpul eteric se densifică și mai mult, astfel încât dintr-un corp luminos el devine un corp de foc sau de căldură, a apărut și treapta evolutivă pe care părțile solide ale elementului pământ se încorporează omului. Întrucât corpul eteric s-a densificat până la foc, el nu se poate lega acum și cu ajutorul forțelor corpului fizic care-i fuseseră implantate anterior, cu substanțele pământului fizic, subțiate până la starea de foc. El nu ar mai putea însă să introducă de unul singur în corpul devenit între timp mai dens și substanțele gazoase. Aici intervin ființele superioare care locuiesc pe Soare și îi insuflă aerul vital. În timp ce, grație trecutului său, omul are astfel forța de a se pătrunde cu căldură, ființe superioare conduc aerul vital în corpul său. Înaintea solidificării, în calitate de receptor al sunetelor, corpul eteric uman era conductorul curentului de aer. El își pătrundea corpul fizic cu viață. Acum corpul său fizic primește o viață exterioară. Consecința acestui fapt este că această viață devine independentă de partea sufletească a omului. Aceasta, când părăsește Pământul, nu lasă în urmă numai germenul formei sale, ci și o copie vie a sa. Spiritele formei rămân acum legate de această copie; ele transmit viața conferită de ele și descendenților, atunci când sufletul uman a părăsit timpul. În acest fel se constituie ceea ce am putea numi ereditatea. Iar când omul reapare pe Pământ, el se simte într-un corp a cărui viață a fost adusă aici de la strămoși. El se simte îndeosebi atras spre un astfel de corp. Prin aceasta se constituie un fel de memorie a străbunilor la care participă și sufletul. Această memorie trece prin succesiunea descendenților ca o conștiență comună. Eul curge ca un râu de-a lungul generațiilor.
Pe această treaptă a evoluției terestre omul se simțea o ființă de sine stătătoare. El simțea focul interior al corpului său eteric ca fiind legat de focul exterior al Pământului. Putea simți căldura care-l străbătea ca pe eul său. În acești curenți calorici întrețesuți cu viață se găsește schema structurală a sistemului circulator. Însă omul nu simțea aerul ce pătrundea în el ca fiind în întregime ființa sa proprie. În acest aer se aflau forțele ființelor superioare pe care le-am caracterizat. Totuși îi rămăsese acea parte de forțe active din aerul care trecea prin el care îi era proprie datorită forțelor sale eterice formate anterior. El era stăpân pe un anumit domeniu al curenților de aer. În aceeași măsură, la modelarea lui nu acționau numai ființele superioare, ci și el însuși. El își modela în sine particulele de aer potrivit imaginilor din corpul său astral. Astfel, în timp ce din afară pătrundea în el aer, devenind baza respirației sale, o parte din aer s-a organizat în interior, rezultând un sistem impregnat omului, baza pentru sistemul său nervos de mai târziu. Așadar, omul se afla atunci în legătură cu lumea exterioară a Pământului prin intermediul căldurii și al aerului. El nu simțea introducerea elementului solid al Pământului; acesta coacționa la întruparea sa pe Pământ, dar el nu putea percepe nemijlocit aportul, ci numai într-o conștiență confuză, în imaginea entităților superioare care erau active în acest proces. Într-o astfel de imagine, expresie a unor ființe superioare lui, omul percepuse mai înainte aportul elementelor lichide ale Pământului. Prin densificarea formei pământești a omului aceste imagini au suferit o transformare în conștiența sa. Elementului lichid îi este adăugat prin amestecare elementul solid. Așadar, și acest aport trebuie să fie perceput ca realizat de entități care acționează din afară. Omul nu mai poate avea în sufletul său forța de a realiza el însuși acest aport, căci aceasta trebuie să servească acum corpului construit din exterior. El ar dăuna formei corpului dacă ar vrea să realizeze singur aportul. Astfel îi apare că ceea ce absoarbe este dirijat de legile de forță care emană de la ființele superioare care acționează la modelarea corpului său. Omul se simte ca un eu; el are în sine sufletul rațiunii ca parte a corpului astral, prin care trăiește interior în imagini ceea ce se întâmplă în exterior, pătrunzându-și cu acestea sistemul nervos subtil. El se simte descendent al unor strămoși prin intermediul vieții care curge prin generații. Respiră și simte aceasta ca un efect al activității unor ființe superioare care sunt Spiritele formei. El se contopește cu acestea și în ceea ce îi este adus prin impulsurile lor din exterior (pentru hrănirea sa). Cel mai obscur aspect este pentru el originea sa ca individ. El simte că a fost influențat de Spiritele formei care se manifestă în forțele Pământului. Omul a fost condus și dirijat în relația sa cu lumea exterioară. Acest lucru este vădit prin aceea că el are o conștiență a activităților spiritual-sufletești care se desfășoară dincolo de lumea sa fizică. El nu percepe, de fapt, ființele spirituale în forma lor proprie, dar trăiește în sufletul său sunete, culori etc. și știe că în acest mod de reprezentare trăiesc faptele ființelor spirituale. Sunetele îi aduc ceea ce aceste ființe îi comunică; îi apar revelațiile lor în imagini luminoase. Omul pământean își simte interioritatea cea mai profundă prin reprezentările pe care le primește prin intermediul elementului foc sau căldură. El deosebește deja căldura sa interioară și curenții calorici ai ambianței terestre. În aceștia se manifestă Spiritele personalității. Însă omul nu are decât o conștiență întunecată a ceea ce se află dincolo de curentii calorici exteriori. El simte în acești curenți influența Spiritelor formei. Când în ambianța omului se fac simțite efecte calorice importante, sufletul simte: Acum ființele spirituale de la care s-a desprins o scânteie și-mi încălzește sufletul pătrund cu incandescență ambianța Pământului. În efectele luminoase încă nu distinge în același fel un aspect interior și unul exterior. Când în ambianță apar imagini luminoase, ele nu stârnesc întotdeauna în sufletul omului pământean același sentiment. Au existat timpuri în care aceste imagini luminoase nu au fost resimțite ca imagini exterioare. Aceasta s-a întâmplat în vremea când el tocmai coborâse din starea acorporală în întrupare. Era perioada creșterii sale pe Pământ. Când a venit apoi vremea în care germenul s-a transformat în noul om al Pământului, aceste imagini s-au estompat. Iar omul nu a mai păstrat decât un fel de reprezentări-amintiri interioare ale lor. Aceste imagini luminoase conțineau faptele Spiritelor de foc (Arhangheli). Ele îi apăreau omului ca servitori ai ființelor de căldură care trimiteau o scânteie și în interiorul lui. După stingerea manifestărilor lor exterioare, omul le trăia ca reprezentări (amintiri) în interiorul său. El se simțea în legătură cu forțele lor, ceea ce era o realitate. Căci el putea acționa, prin ceea ce obținuse de la ele, asupra atmosferei înconjurătoare. Sub influența sa, aceasta începea să lumineze. Acela a fost un timp în care forțele naturii și cele ale omului nu erau încă atât de net separate ca mai târziu. Ceea ce se întâmpla pe Pământ era încă în mare măsură determinat de forțele umane. Cine ar fi observat procesele naturale de pe Pământ din afara acestuia nu ar fi văzut numai ceva independent de om, ci în ele ar fi perceput efectele acțiunilor umane. Altfel se prezentau pentru omul Pământului percepțiile sonore. Ele erau receptate încă de la începutul vieții terestre ca sunete exterioare. În timp ce imaginile aeriene erau percepute ca exterioare până spre mijlocul existenței umane terestre, sunetele exterioare mai puteau fi auzite și după aceasta. Omul devenea insensibil la ele abia spre sfârșitul vieții. Şi îi rămâneau reprezentările-amintiri ale acestor sunete în care erau continute manifestările Fiilor vieții (Îngerii). Când, spre sfârșitul vieții, omul se simțea legat interior cu aceste forțe, el putea să desfășoare prin imitarea lor activități importante în elementul apă al Pământului. Apele unduiau în și deasupra Pământului sub influența lui. Omul a avut reprezentări gustative doar în primul sfert al vieții terestre. Şi chiar și atunci ele îi păreau o amintire a întâmplărilor din starea acorporală. Atât timp cât omul le avea, dura și consolidarea trupului său prin aportul de substanțe exterioare. În a doua pătrime a vieții terestre creșterea continua, totuși forma era deja definitivată. Alte ființe vii de lângă el omul le putea percepe numai prin căldura lor și prin efectele luminoase și sonore. Căci el nu era încă apt să-și reprezinte elementul solid. Omul obținea în prima pătrime a vieții impresii gustative numai de la elementul apos.
O imagine a acestei stări sufletești a omului era forma exterioară a corpului său. Acele părți care conțineau schița formei ulterioare a capului erau cel mai bine dezvoltate. Celelalte organe apăreau numai ca anexe. Ele erau rudimentare și inconsistente. Totuși, în ceea ce privește forma, oamenii erau diferiți. Existau unii la care, în funcție de condițiile pământene în care trăiau în diferite regiuni, anexele erau mai mult sau mai puțin formate. Acolo unde oamenii erau mai întrețesuți cu lumea terestră anexele ieșeau mai mult în evidentă. Aceia care la începutul evoluției pământene fizice deveniseră cei mai maturi, datorită evoluției lor anterioare, astfel încât chiar de la început, înainte ca Pământul să fie densificat până la aer, trăiau contactul cu elementul foc, puteau dezvolta acum structurile capului în modul cel mai perfect. Aceștia erau oamenii cei mai armonioși. Unii erau pregătiți doar pentru contactul cu elementul foc, atunci când Pământul deja dezvoltase în sine starea de aer. Acești oameni erau mai dependenți de condițiile exterioare decât primii. Primii percepeau prin efluviile de căldură exterioară Spiritele formei și se simțeau în viața terestră ca și cum ar fi păstrat o amintire a faptului că erau legați de aceste Spirite în starea acorporală. A doua categorie de oameni nu resimțea decât în mod mai atenuat amintirea stării acorporale; apartenența lor la lumea spirituală o resimțeau cu precădere prin acțiunile luminoase ale Spiritelor focului (Arhangheli). O a treia categorie de oameni era și mai împlicată în existența terestră. Erau cei care au putut fi contactați de elementul foc abia după separarea Pământului de Soare și după ce Pământul preluase în sine elementul apos. Sentimentul apartenenței lor la lumea spirituală era redus, mai cu seamă la începutul existenței pământene. Abia după ce acțiunile Arhanghelilor și mai ales ale Îngerilor s-au făcut simțite în viața interioară de reprezentări, ei au simțit această legătură. Dimpotrivă, la începutul epocii Pământ ei erau plini de impulsuri pentru fapte care puteau fi realizate în condițiile terestre. La aceștia organele anexă erau deosebit de dezvoltate.
Când înainte de separarea Lunii de Pământ forțele lunare conduceau tot mai mult la solidificări în masa acestuia, s-a întâmplat ca datorită acestor forțe printre descendenții germenilor lăsați pe Pământ de oameni să fie unii în care sufletele umane care se întorceau din starea acorporală să nu se mai poată încorpora. Forma acestor descendenți se solidificase prea mult și devenise, datorită forțelor lunare, străină de forma umană pentru a putea primi un suflet. În aceste condiții, unele suflete umane nu au mai găsit posibilitatea de a se întoarce pe Pământ. Numai sufletele cele mai mature, cele mai puternice, se puteau simți apte să transforme corpul pământesc în timpul creșterii în așa fel încât acesta să se dezvolte, dând naștere unei forme umane. Numai o parte a descendenților umani corporali a devenit purtătoare a unor oameni ai Pământului. O altă parte, datorită formei consolidate, putea primi numai suflete aflate pe o treaptă inferioară omului. Dintre sufletele umane o parte a fost silită să nu participe atunci la evoluția Pământului. Prin acest fapt ele au fost aduse la un alt fel de curs al vieții. Au existat suflete care încă de la separarea Soarelui de Pământ nu și-au mai găsit locul pe acesta. Ele au fost îndepărtate, pentru evoluția lor, pe o planetă care sub conducerea unor entități cosmice s-au eliberat din substanța universală comună, care era legată cu Pământul la începutul evoluției fizice a acestuia și din care s-a separat și Soarele. Această planetă este cea a cărui expresie fizică știința exterioară o cunoaște sub numele de Jupiter. (Aici vorbim despre corpuri cerești, planete și despre numele lor exact cum o făcea o știință mai veche. Cum sunt înțelese aceste lucruri reiese din context. Așa cum Pământul fizic este doar expresia fizică a unui organism spiritual-sufletesc, la fel se întâmplă și cu celelalte corpuri cerești. Şi cum observatorul domeniului suprasensibil desemnează prin numele Pământ numai planeta fizică, prin numele Soare numai steaua fixă fizică, tot astfel el subînțelege conexiuni spirituale vaste când vorbește de Jupiter, Marte etc. Corpurile cerești și-au modificat desigur în mod fundamental forma și sarcina din timpurile de care vorbim aici – într-un anumit sens chiar și locul ocupat în spațiul ceresc. Numai cine urmărește retrospectiv cu privirea cunoașterii suprasensibile evoluția corpurilor cerești în trecutul foarte îndepărtat poate cunoaște legătura planetelor actuale cu precursorii lor.) Pe Jupiter, sufletele despre care am vorbit și-au continuat la început dezvoltarea iar mai târziu, în timp ce Pământul înclina tot mai mult spre solidificare, a trebuit să fie creată o nouă reședință pentru suflete care, de fapt, aveau posibilitatea să locuiască un timp pe corpurile solidificate, însă ulterior, când procesul densificării progresase mai mult, nu au mai putut rămâne. Astfel a luat naștere pe Marte un loc potrivit pentru continuarea evoluției lor. Încă din vremea când Pământul era legat de Soare și și-a apropriat elementele de aer s-a văzut că sufletele s-au dovedit inapte pentru a parcurge evoluția pământeană. Ele au fost prea brutal atinse de forma corporală terestră. Din această cauză au fost sustrase influenței forțelor solare nemijlocite. Acestea trebuiau să acționeze asupra lor din afară. Planeta Saturn a devenit locul unde urma să continue evoluția acestor suflete. În felul acesta, în cursul evoluției, numărul formelor umane s-a redus; au apărut forme în care nu s-au încorporat suflete omenești. Ele puteau prelua numai corpuri astrale, așa cum fuseseră preluate de corpurile fizice și de corpurile eterice ale omului pe vechea Lună. În timp ce Pământul se pustia din punct de vedere al locuitorilor ei, aceste ființe l-au populat. În final, ar fi trebuit ca toate sufletele umane să părăsească Pământul dacă prin despărțirea de Lună nu s-ar fi creat pentru formele umane care mai puteau fi animate de oameni posibilitatea să poată sustrage în timpul vieții lor terestre germenul uman de sub influența forțelor lunare venite nemijlocit din Pământ și să-l lase să se maturizeze în sine până la nivelul la care putea fi transferat acestor forțe. Atât timp cât germenele se forma în interiorul omului el era sub influența ființelor care, sub conducerea celei mai puternice dintre ele, extrăseseră Luna din Pământ pentru a putea conduce evoluția lor dincolo de un anumit punct critic.
După ce Pământul și-a format în sine elementul aer, au mai rămas ființe astrale – în sensul celor descrise mai sus – ca rămășițe ale Lunii vechi, care rămăseseră mult în urma sufletelor umane cel mai puțin evoluate. Ele au devenit sufletele acelor forme care înainte de separarea Soarelui au trebuit să fie părăsite de om. Aceste ființe sunt strămoșii regnului animal. Ele au dezvoltat în decursul timpului mai ales acele organe care la om erau prezente doar ca anexe. Corpul lor astral trebuia să acționeze asupra corpurilor fizic și eteric, așa cum se întâmplase cu omul pe Luna veche. Animalele care au luat naștere în acest fel aveau suflete care nu puteau să se cantoneze în animale izolate. Același suflet își extindea ființa și la urmașii formei strămoșești. Animalele care descindeau dintr-o singură formă aveau în comun un suflet. Numai când urmașul se îndepărta de forma strămoșilor datorită anumitor influențe se încorpora un nou suflet animal. În acest sens, se poate vorbi în știința spiritului, cu referire la animale, despre un suflet al speciei (sau al genului) sau chiar despre un suflet de grup.
Ceva asemănător a avut loc în timpul separării Soarelui de Pământ. Din elementul apos au apărut forme care în evoluția lor nu depășeau omul dinaintea evoluției pe vechea Lună. Ele puteau primi acțiunea astralului numai dacă aceasta venea din afară, ceea ce s-a putut produce numai după plecarea Soarelui din Pământ. De fiecare dată când începea perioada însorită a Pământului astralul din Soare stimula aceste forme, în așa fel încât ele își formau din eterul Pământului corpul lor eteric. Când Soarele se depărta de Pământ, acest corp eteric se redizolva în corpul general al Pământului. Ca urmare a coacționării astralului Soarelui și a eterului Pământului, din elementul apos apăreau formele fizice care au reprezentat primele rudimente ale regnului vegetal actual.
Pe Pământ, omul a devenit o ființă însuflețită individualizată. Corpul său astral, care i-a fost infiltrat pe Lună de Spiritele mișcării, s-a organizat pe Pământ în suflet al senzației, suflet al rațiunii și suflet al conștienței. Şi când sufletul conștienței a progresat suficient pentru a-și putea forma în viața terestră un corp viabil în acele condiții, Spiritele formei l-au înzestrat cu o scânteie țâșnită din focul lor. În el a fost aprins eul. De fiecare dată când omul părăsea corpul fizic, el se afla în lumea spirituală în care se întâlnea cu ființele care îi dăduseră în timpul evoluțiilor Saturn, Soare și Lună corpurile sale fizic, eteric și astral și le-au format până la nivelul perioadei Pământ. Din momentul în care scânteia eului s-a aprins în cursul vieții pământene, s-a produs și o modificare pentru viața liberă de trup. Înaintea acestui punct al evoluției ființei sale, omul era lipsit de independență față de lumea spirituală. El nu se simțea în cadrul acestei lumi spirituale ca o ființă izolată, ci ca un mădular al organismului sublim alcătuit dîn ființele ierarhic superioare lui. „Trăirea eului” pe Pământ acționează acum și în lumea spirituală. Omul se simte de aici încolo ca fiind o unitate în această lume, simte că este permanent legat de aceasta. El regăsește în starea acorporală Spiritele formei într-un stadiu evoluat, pe care l-a perceput în manifestarea lor pe Pământ prin scânteia eului său.
O dată cu despărțirea Lunii de Pământ s-au produs și în lumea spirituală trăiri ale sufletului lipsit de corp care aveau legătură cu această separare. Numai datorită transferului unei părți a forțelor modelatoare de pe Pământ pe Lună a devenit posibil să se continue zămislirea pe Pământ a unor forme umane apte de a prelua sufletele individualizate. Prin aceasta individualitatea umană a ajuns în domeniul ființelor lunare. Iar ecoul individualității terestre putea acționa în stare acorporală numai datorită faptului că sufletul rămânea și în această stare în domeniul puternicelor Spirite care realizaseră separarea Lunii. Procesul se constituie astfel, încât imediat ce părăsea corpul terestru sufletul putea vedea ca într-un luciu reflectat de ființele lunare înaltele Spirite solare. Abia după ce deveneau destul de pregătite prin vederea acestui luciu sufletul avea acces la contemplarea directă a înaltelor spirite solare.
Regnul mineral al Pământului a luat și el naștere prin expulzare din evoluția generală a umanității. Formațiunile sale reprezintă ceea ce a rămas solidificat atunci când Luna s-a despărțit de Pământ. Din ceea ce este de natură sufletească, se simțea atras de aceste formațiuni numai ce rămăsese la stadiul Saturn, ce era apt doar să plăsmuiască forme fizice. Toate evenimentele de care vom vorbi în cele ce urmează s-au desfășurat în decursul unor intervale de timp deosebit de lungi. Nu putem însă să le precizăm aici.
Procesele descrise prezintă evoluția umană din punct de vedere exterior; privite din perspectiva spiritului rezultă următoarele: entitățile spirituale care au extras Luna din Pământ și-au legat propria lor existență de Lună – devenind, așadar, ființe ale Lunii Pământului; ele au determinat, prin forțele pe care le trimiteau de pe Lună pe Pământ, o anumită modelare a organismului uman. Acțiunea lor se exercita asupra eului, având un rol important în interacțiunile acestuia cu corpurile astral, eteric și fizic. Prin aceasta, în om a luat naștere posibilitatea de a reflecta în sine în mod conștient organizarea plină de înțelepciune a Universului, de a o reproduce ca într-o oglindire a cunoașterii. Să ne amintim cum am descris faptul că în timpul Lunii vechi omul obținuse prin separarea de Soare o anumită independență a organismului său, un grad de libertate mai mare al conștienței decât cel ce putea fi emanat nemijlocit de ființele solare. Această conștiență liberă, independentă a reapărut – ca moștenitoare a vechii evoluții lunare – în perioada descrisă mai sus a evoluției terestre. Această conștiență a putut fi rearmonizată cu Cosmosul prin influența ființelor de pe Luna Pământului, devenind o oglindă a acestuia. Acest lucru s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi intervenit o altă influență. Fără aceasta, omul ar fi devenit o ființă cu o conștiență al cărei conținut ar fi oglindit lumea în imagini ale vieții de cunoaștere ca printr-o necesitate naturală și nu prin intervenția sa liberă. Lucrurile nu au decurs astfel. În evoluția omului au intervenit, chiar în perioada desprinderii Lunii, anumite entități spirituale care păstraseră din natura lor lunară atât de mult încât nu au putut participa la îndepărtarea Soarelui din corpul Pământului. De asemenea, aceste ființe au fost excluse din acțiunile entităților care s-au dovedit influente dinspre Luna terestră pe Pământ. Ele, având natura vechii Luni, erau surghiunite, cu o evoluție întru câtva nereglementară, pe Pământ. În natura lor lunară se afla tocmai ceea ce în cursul evolutiei vechii Luni se răsculase împotriva Spiritelor solare, ceea ce pentru om fusese atunci o binecuvântare, căci datorită acestei atitudini el a fost condus la o stare de conștiență independentă, liberă. Urmarea evoluției speciale a acestor ființe în cursul epocii Pământului actual a atras după sine faptul că, în aceeași epocă, ele au devenit adversarii acelor ființe care de pe Lună voiau să facă din conștiența umană o oglindă de cunoaștere a lumii; ceea ce pe vechea Lună a ajutat omul să atingă o stare superioară s-a arătat a fi contrar situației devenită posibilă prin intervenția Pământului. Forțele cu orientare opusă au adus din natura lor lunară forța de a acționa asupra corpului astral uman – și anume de a-l face de sine stătător, în sensul expunerii de mai sus. Ele și-au folosit forța prin aceea că au dat acestui corp astral o anumită independență (de aici încolo și pentru perioada Pământ), în opoziție cu starea de conștiență necesară (neliberă), așa cum o formaseră ființele de pe Luna terestră. Este greu să exprimi prin cuvinte uzuale natura acțiunilor entităților spirituale asupra omului în acea perioadă străveche. Aceste acțiuni nu trebuie nici gândite ca fiind asemănătoare influențelor naturii actuale nici comparate cu acțiunea unui om asupra altuia atunci când, prin cuvinte, el trezește în celălalt forțe interioare ale conștienței care-l fac să înțeleagă ceva sau care îl stimulează spre o virtute sau spre un viciu. În timpurile străvechi, acțiunea la care ne referim nu era o acțiune a naturii, ci o influență spirituală care și acționa în mod spiritual, care se transfera de la ființele spirituale superioare la om, potrivit cu starea de conștiență de atunci a acestuia. Dacă gândim acest lucru ca o acțiune a naturii, nu vom înțelege câtuși de puțin adevăratul său caracter. Dacă spunem, dimpotrivă, că entitățile care aveau natura lunară s-au îndreptat spre om pentru a-l câștiga „ademenindu-l” pentru scopurile lor, folosim o expresie simbolică care este bună atât timp cât rămânem conștienți de caracterul lor simbolic, fiindu-ne în același timp clar că dincolo de simbol se află un fapt spiritual.
Acțiunea ființelor spirituale rămase în starea lunară asupra omului a avut pentru acesta două urmări. Conștiența sa a fost dezbrăcată prin aceasta de caracterul unei simple oglinzi a Universului, pentru că în corpul astral uman a fost stimulată posibilitatea acestuia de a regla și a stăpâni imaginile conștienței. Omul a devenit stăpânul cunoștințelor sale. Pe de altă parte, punctul de plecare al acestei stăpâniri a devenit chiar corpul astral; iar eul care-i este superior a ajuns într-o permanentă dependență față de el. Astfel, omul a fost expus în viitor, în natura sa, influențelor continue ale unui element inferior. El a putut să coboare în viața sa sub nivelul pe care fusese plasat în mersul lumii prin ființele Lunii terestre. Influența ființelor lunare evoluate nereglementar asupra naturii sale s-a manifestat și în timpul care a urmat. Prin contrast cu celelalte, putem numi aceste ființe lunare care au format de pe Luna terestră conștiența ca oglindă a Universului, dar care nu i-au dat o voință liberă, Spirite luciferice. Acestea i-au conferit omului posibilitatea de a desfășura în conștiența sa o activitate liberă, însă prin aceasta și posibilitatea erorii, a răului.
Urmarea acestor procese a fost aceea că omul a ajuns în altă relație cu Spiritele solare decât îi fusese hărăzit prin spiritele Lunii terestre. Acestea intenționau să dezvolte oglinda conștienței sale în așa fel încât în întreaga viață sufletească umană influența Spiritelor solare ar fi fost atotputernică. Aceste procese au fost contracarate, iar în ființa umană s-a creat o opoziție între influența spirituală a Soarelui și aceea a spiritelor cu evoluție lunară nereglementară. Datorită acestei opoziții, în om a luat naștere incapacitatea de a recunoaște acțiunile solare fizice; ele au rămas ascunse în spatele impresiilor produse de lumea exterioară pământeană. Astralul din om, plin cu aceste impresii, a fost tras în domeniul eului. Acest eu, care altfel nu ar fi resimțit decât scânteia de foc oferită lui de către Spiritele formei și care s-ar fi subordonat poruncilor acestor spirite în tot ce privește focul exterior, a acționat de aici încolo și prin elementul care-i fusese inoculat asupra fenomenelor calorice exterioare. Aceasta a creat o atracție între sine și focul terestru, ceea ce l-a întrețesut pe om în materialitatea pământeană mai mult decât îi fusese predestinat. În timp ce mai înainte el avea un corp fizic alcătuit în părțile sale principale din foc, aer și apă, la care îi fusese adăugat numai ca o imagine de umbră ceva substanță solidă, acum corpul fizic (solid) devine mai dens. Şi în timp ce anterior se afla, ca ființă subtil organizată, într-un fel de mișcare plutitor-înotătoare deasupra substratului solid al Pământului, de aici încolo el trebuie să coboare din „ambientul Pământului” pe porțiuni ale acestuia care erau deja mai mult sau mai puțin consolidate.
Faptul că asemenea efecte fizice ale acțiunilor spirituale descrise au putut să aibă loc se explică prin natura acestor influențe. Ele nu erau nici influențe ale naturii și nici influențe care acționează sufletește de la om la om. Acestea din urmă nu pătrund atât de adânc în materia corporală ca forțele spirituale luate aici în considerare.
Datorită faptului că omul s-a expus influențelor lumii exterioare prin reprezentările sale supuse erorii, pentru că el trăia mânat de dorințe și pasiuni pe care nu le dirija după influențe spirituale superioare, a survenit posibilitatea îmbolnăvirilor. O acțiune specială a influențelor luciferice a fost însă aceea că, de aici încolo, omul nu-și mai putea simți viața sa pământeană izolată ca pe o continuare a existenței sale acorporale. El a preluat de aici încolo acele impresii pământene care puteau fi trăite prin intermediul elementului astral și care s-au legat cu forțele care distrug corpul fizic. Aceasta omul a simțit-o ca moarte a vieții sale terestre. Şi a apărut astfel „moartea” cauzată de însăși natura umană. Cu aceasta facem referire la o importantă taină a naturii umane, la legătura corpului astral uman cu bolile și cu moartea.
