Pentru corpul eteric uman acum au apărut condiții speciale. El a fost integrat în așa fel între corpul fizic și corpul astral încât a fost sustras într-o anumită privință aptitudinilor pe care omul și le însușise prin influența luciferică. O parte a acestui corp eteric a rămas în afara corpului fizic, astfel că el nu mai putea fi stăpânit de eul uman, ci numai de entități superioare. Acestea erau entitățile superioare care părăsiseră Pământul o dată cu separarea Soarelui pentru a ocupa sub conducerea unuia dintre tovarășii lor sublimi o altă reședință. Dacă acea parte a corpului eteric de care am vorbit ar fi rămas unită cu corpul său astral, omul ar fi pus în serviciul său forțe suprasensibile care anterior fuseseră ale sale. El ar fi extins la aceste forțe influența luciferică. Prin aceasta, omul s-ar fi eliberat, treptat, în întregime de entitățile solare. Eul său ar fi devenit un eu în întregime terestru. Ar fi trebuit ca acest eu terestru să ocupe, după moartea corpului terestru (respectiv chiar la declinul acestuia), un alt corp fizic, un corp-urmaș, fără a parcurge într-o stare acorporală o legătură cu entități spirituale superioare. Omul ar fi ajuns astfel la conștiența eului său, dar numai ca eu terestru. Această evoluție a fost deviată prin acel proces al corpului eteric care a fost determinat de ființele Lunii terestre. Eul individual propriu-zis a fost eliberat în acest fel de eul terestru, pe care omul îl simțea în cursul vieții pământene numai parțial ca eu propriu; totodată el simțea cum eul său terestru era o continuare a eului terestru al strămoșilor lui de-a lungul generațiilor. Sufletul simțea în viața de pe Pământ un fel de eu-grup până la strămoșii îndepărtați, și omul se simțea membru al grupului. În starea acorporală eul individual se putea simți mai întâi ca o ființă izolată. Dar starea acestei izolări era deranjată de faptul că eul era impregnat de amintirea conștienței terestre (eul terestru). Aceasta tulbura privirea spre lumea spirituală care a început, între moarte și o nouă viață, să se acopere cu un văl, în mod asemănător cu privirea fizică pe Pământ.
Expresia fizică a tuturor schimbărilor care s-au petrecut în lumea spirituală, în timpul în care evoluția umană parcurgea relațiile descrise, a fost reglarea treptată a condiționărilor reciproce dintre Soare, Lună și Pământ (și în sens mai larg și cu alte corpuri cerești). Dintre aceste intercondiționări să subliniem alternanța zi-noapte. Mișcările corpurilor cerești sunt reglate de ființele care locuiesc pe acestea. Mișcarea Pământului care dă naștere zilei și nopții a fost cauzată de interacțiunea dintre diferitele spirite aflate pe o treaptă mai înaltă decât omul. La fel a luat naștere și mișcarea Lunii, pentru ca după separarea Lunii de Pământ Spiritele formei să poată acționa în mod corect, în ritmul adecvat, asupra corpului fizic uman. Ziua lucrau eul și corpul astral în corpul fizic și în corpul eteric. Noaptea această activitate înceta, iar eul și corpul astral ieșeau din corpurile fizic și eteric, intrând în domeniul Fiilor vieții (Îngeri), al Spiritelor de foc (Arhangheli) și al Spiritelor formei. Corpurile fizic și eteric erau preluate în acest timp în afara domeniilor de activitate ale Spiritelor formei și în acelea ale Spiritelor înțelepciunii și ale Tronurilor. În felul acesta, influențele eronate care erau exercitate în cursul zilei de corpul astral asupra omului puteau fi din nou corectate.
În timp ce oamenii se înmulțeau acum din nou pe Pământ, nu mai exista nici un motiv ca sufletele umane să nu se mai poată întrupa în aceștia. Așa cum acționau acum forțele Lunii terestre, corpurile umane se modelau sub influența lor cu totul corespunzător pentru încorporarea sufletelor umane. A fost momentul când sufletele plecate anterior pe Marte, Jupiter etc. au fost îndrumate spre Pământ. Prin aceasta, pentru fiecare urmaș care s-a născut în succesiunea generațiilor era disponibil un suflet. Aceasta a continuat mult timp, astfel încât imigrarea sufletelor pe Pământ a corespuns înmulțirii oamenilor. Acele suflete care părăseau acum corpul prin moartea terestră păstrau pentru starea acorporală ecoul individualității terestre ca pe o amintire. Această amintire acționa în așa fel încât, atunci când pe Pământ se năștea un corp care-i corespundea, sufletul se încorpora din nou. În cadrul urmașilor umani au existat, în consecință, oameni care aveau suflete venite din afară și care apăreau pentru prima oară pe Pământ, dar și alții cu suflete pământene reîncorporate. Totuși, neamul omenesc a fost alcătuit mult timp din ambele feluri de oameni, condiționate de fapte. Pe Pământ omul se simțea legat de strămoși prin eul-grup comun. Trăirea eului individual era, în schimb, cu atât mai intensă în starea acorporală dintre moarte și o nouă naștere. Sufletele care, venind din spațiul ceresc, se încarnau în trupuri umane erau într-o situație diferită față de cele care aveau în urma lor una sau mai multe vieți pământene. Primele aduceau cu ele, pentru viața fizică pe Pământ, numai condițiile cărora le fuseseră supuse de lumea spirituală superioară și de trăirile pe care le avuseseră în afara Pământului. Celelalte adăugaseră condițiile din vieți anterioare. Destinul primelor era determinat doar de fapte care se aflau în afara condițiilor noi ale Pământului. Acela al sufletelor reîncarnate este determinat și de ceea ce ele au făcut în vieți anterioare în condiții terestre. O dată cu reîntruparea a apărut și karma individuală. Prin sustragerea corpului eteric uman de sub influența corpului astral în modul descris mai sus relația de reproducere nu a intrat în ambianta conștienței umane, ci s-a aflat sub conducerea lumii spirituale. Când un suflet trebuia să coboare pe Pământ, apăreau impulsurile de reproducere la omul de pe Pământ. Pentru conștiența terestră, întregul proces era învăluit în întuneric tainic. Dar și în cursul vieții terestre s-au manifestat consecințele acestei separări parțiale a corpului eteric de corpul fizic. Capacitățile acestui corp eteric puteau fi mult amplificate prin influența spirituală. Pentru viața sufletească aceasta s-a manifestat în perfecționarea memoriei. Gândirea logică independentă era în acel timp abia la începuturile sale. În schimb, aptitudinea de a-și aminti era aproape nelimitată. Spre exterior se arăta că omul avea o cunoaștere nemijlocită a forțelor active a tot ce era viu. El putea folosi în beneficiul său forțele vieții și ale reproducerii de natură animală și mai cu seamă vegetală. Omul putea extrage, de exemplu, forța care impulsionează plantele la creștere și o putea folosi așa cum în prezent extrage forțele naturii nevii, de pildă, forța latentă din huilă pentru a pune în mișcare mașini. (Detalii în această privință se găsesc în scrierea mea Precursorii noștri atlanți.) Şi viața sufletească a omului s-a modificat în variate sensuri prin influența luciferică. Am putea descrie multe feluri de sentimente și simțiri care au luat astfel naștere. Putem aminti unele dintre ele. Până la producerea acestei influențe sufletul uman acționa în ceea ce avea de plăsmuit și de făcut înscriindu-se în intențiile entităților spirituale superioare. Planul tuturor lucrurilor ce trebuiau realizate era predeterminat. În măsura în care era dezvoltată, conștiența umană putea prevedea și ea modul în care trebuia să se dezvolte lucrurile în viitor, conform planului preconceput. Această conștiență înainte văzătoare a fost pierdută când înaintea revelației entităților spirituale superioare s-a țesut vălul percepțiilor terestre și în acestea s-au ascuns forțele propriu-zise ale ființelor solare. Viitorul a devenit de-acum încolo nesigur. Şi prin aceasta sufletului i-a fost implantată posibilitatea sentimentului fricii. Frica este urmarea nemijlocită a erorii. Se vede însă cum o dată cu influența luciferică omul și-a căpătat independența față de anumite forțe cărora anterior le era dăruit fără voință. El putea să ia acum singur decizii. Libertatea este rezultatul acestei influențe. Iar frica și sentimentele asemănătoare sunt doar fenomene însoțitoare ale evoluției omului spre libertate.
Din perspectivă spirituală, apariția fricii este o consecință a faptului că în cadrul forțelor terestre, sub a căror influență a ajuns omul prin puterea luciferică, erau active alte forțe care deveniseră nereglementare mult mai devreme în cursul evoluției decât cele luciferice. O dată cu forțele terestre omul a preluat în interiorul ființei sale și influența acestor forțe. Ele i-au inoculat sentimentul fricii. Aceste entități sunt numite ahrimanice; în sensul lui Goethe, mefistofelice.
Chiar dacă la început influența luciferică s-a făcut simțită numai la oamenii cei mai evoluați, ea s-a extins curând și la toți ceilalți. Urmașii celor mai evoluați se amestecau cu urmașii celor mai puțin evoluați. În felul acesta, forța luciferică a pătruns și la cei din urmă. Dar corpul eteric al sufletelor ce reveneau de pe planete nu putea fi protejat în același grad ca cel al urmașilor celor rămași pe Pământ. Protecția celor din urmă venea de la o ființă superioară care avea atunci conducerea în Cosmos, când Soarele s-a separat de Pământ. Această ființă apare, în domeniul pe care-l luăm aici în considerare, ca Stăpânitor în imperiul solar. Împreună cu el au plecat să preia noua reședință solară și acele spirite sublime care prin evoluția lor cosmică atinseseră maturitatea necesară pentru aceasta. Existau însă și ființe care în momentul separării Soarelui nu atinseseră acel nivel. Ele trebuiau să-și găsească alt teatru de acțiune. Astfel s-au desprins din acea substanță universală comună care a fost la început în organismul terestru fizic Jupiter și alte planete. Jupiter a devenit reședința unor astfel de ființe nematurizate care nu au ajuns până la nivelul solar. Cea mai avansată a devenit conducătorul lui Jupiter. Așa cum conducătorul evoluției solare a devenit „eul superior” care acționa asupra oamenilor rămași pe Pământ, tot astfel și acest conducător al lui Jupiter a devenit eul superior, care pătrundea ca o conștiență comună în toți oamenii care descindeau dintr-un amestec de lăstari ai oamenilor rămași pe Pământ și de oameni care au apărut pe Pământ abia în perioada elementului aer și au migrat pe Jupiter. În sensul științei spiritului, astfel de oameni pot fi numiți „oameni jupiterieni”. Aceștia erau urmași umani care mai preluaseră în acele timpuri vechi suflete omenești; ei aparțineau acelei categorii care la începutul evoluției terestre încă nu erau destul de avansați pentru a avea primul contact cu focul. Erau suflete intermediare între regnul uman și regnul animal. Existau și ființe care sub conducerea celei mai evoluate dintre ele își separaseră din substanța cosmică generală planeta Marte, pe care o aleseseră ca loc de reședință. Prin influența lor a apărut o a treia categorie de oameni, „oamenii marțieni”. (Aceste cunoștințe aruncă o lumină asupra cauzelor primordiale ale apariției planetelor sistemului nostru solar. Căci toate corpurile cerești ale sistemului nostru solar au luat naștere prin diferitele grade de maturizare a ființelor rezidente pe ele. Este de la sine înțeles că nu putem intra aici în toate detaliile structurării cosmice.) Acei oameni care percepeau înalta ființă solară în însuși corpul lor eteric pot fi numiți „oameni solari”. Ființa care trăia în ei ca eu superior – desigur numai în ansamblul generațiilor nu și individual – este cea care, mai târziu, când oamenii au avut o cunoaștere conștientă a ei, a primit diferite nume și care pentru omul actual este cea în care se revelează relația lui Christos cu Cosmosul. Apoi se mai pot deosebi și „oamenii saturnieni”. Pentru aceștia apărea ca eu superior o ființă care a trebuit să părăsească, înainte de separarea Soarelui, împreună cu tovarășii săi, substanța cosmică generală. Acești oameni aveau nu numai în corpul eteric ci și în corpul fizic o parte care a rămas în afara influenței luciferice.
La oamenii mai puțin evoluați, corpul eteric era prea puțin protejat pentru a putea rezista acțiunilor ființelor luciferice. Ei puteau extinde bunul plac al scânteii de foc a eului ce se găsea în ei atât de departe încât provocau în ambianța lor puternice efecte calorice de natură dăunătoare. Consecința a fost o catastrofă telurică de mari proporții. Prin furtunile de foc, o mare parte a Pământului locuit în acea vreme a fost distrusă și o dată cu ea și oamenii căzuți în eroare. Numai o parte mică, care rămăsese până atunci neatinsă de rătăcire, s-a putut salva într-o anumită regiune a Pământului care fusese ferită de influențele dăunătoare ale oamenilor. O astfel de regiune care putea fi locuită și se prezenta favorabil pentru noua umanitate s-a dovedit a fi ținutul aflat într-o zonă care în prezent este complet acoperită de Oceanul Atlantic. Aici s-au retras oamenii rămași cei mai curați din punctul de vedere al rătăcirii. Numai membrii risipiți ai umanității mai locuiau în alte ținuturi după aceste evenimente. Din perspectiva științei spiritului, tinutul cuprins între Europa, Africa și America actuale, care a existat cândva, poate fi numit Atlantida. (În literatura corespunzătoare se face referire la epoca de evoluție a omenirii premergătoare epocii atlanteene. Ea este numită aici era lemuriană a Pământului, care a fost urmată de cea atlanteană. Dimpotrivă, timpul în care forțele lunare nu își desfășuraseră încă acțiunile principale poate fi numită era hiperboreană. Aceasta este precedată de o alta, care coincide cu primul timp al evoluției Pământului. În tradiția biblică perioada anterioară acțiunilor ființelor luciferice este descrisă ca perioada paradisiacă, iar coborârea pe Pământ, întrețeserea omului în lumea simțurilor, ca izgonirea din Paradis.)
Evoluția în regiunea atlanteană a fost timpul separării propriu-zise în oameni saturnieni, solari, jupiterieni și marțieni. Mai înainte s-au pus doar bazele acestei separări. Acum separarea stărilor de veghe și de somn a avut și alte urmări pentru ființa umană, care s-au evidențiat mai ales la omenirea atlanteană. În timpul nopții, corpul astral și eul oamenilor urcau în domeniul ființelor care le erau superioare, la Spiritele personalității. Prin acea parte a corpului său eteric care nu era legat de corpul fizic, omul putea avea percepția Fiilor vieții (Îngeri) și a Spiritelor de foc (Arhangheli), căci el putea rămâne unit în timpul somnului cu partea de corp eteric nepătruns de corpul fizic. În orice caz, percepția Spiritelor personalității rămânea neclară, tocmai din cauza influenței luciferice. Dar, în starea descrisă, o dată cu Îngerii și cu Arhanghelii, pentru om au devenit vizibile pe calea aceasta și acele ființe care, fiind rămase în urmă pe Soare și pe Lună, nu aveau acces la existența terestră. Din această cauză, ele trebuiau să rămână în lumea spiritual-sufletească. Prin ființele luciferice, omul le-a atras însă în domeniul sufletului său despărțit de corpul fizic. Prin aceasta, el a venit în contact cu ființe care au avut asupra lui o influență, în mare parte, de ispitire. Ele au făcut să crească în suflet impulsul spre rătăcire, și anume spre folosirea eronată a forțelor de creștere și de reproducere care se aflau sub stăpânirea sa prin separarea corpului fizic de corpul eteric.
Pentru puțini oameni ai erei atlanteene era dată posibilitatea de a se întrețese cu lumea sensibilă. Datorită acestora, influența luciferică a devenit din piedică în calea evoluției umane mijloc pentru progres. Prin aceasta ei au ajuns mai devreme decât s-ar fi putut altfel în situația de a dezvolta cunoașterea lucrurilor Pământului. În cadrul acestei activități, ei încercau să elimine eroarea din reprezentările lor și să fundamenteze intențiile primordiale ale entităților spirituale din fenomenele lumii. Ei se țineau departe de dorințele și poftele corpului astral orientate spre simpla lume a simturilor. Aceasta îi elibera din ce în ce mai mult de erorile acestuia și le inducea stări în care ei percepeau pur și simplu în acea parte a corpului eteric separat de corpul fizic. Atunci erau cu totul legați, prin corpul eteric, de domeniul Spiritelor formei și puteau afla de la acestea modul în care ele sunt conduse și dirijate de acea ființă foarte evoluată care avusese conducerea la separarea Soarelui de Pământ și prin care, mai târziu, li s-a deschis oamenilor înțelegerea lui Christos. Astfel de oameni erau inițiați. Întrucât însă individualitatea umană a ajuns, în modul descris, în domeniul ființelor lunare, nici acești inițiați nu puteau fi atinși direct de ființa solară, ci putea să le fie arătată numai ca o oglindire de către ființele lunare. Ei nu vedeau în mod nemijlocit ființa solară, ci o reflectare a acesteia. Ei au devenit conducătorii celorlalți oameni cărora le comunicau tainele văzute. Ei își atrăgeau elevi cărora le indicau căile pentru obținerea stării care duce la inițiere. La cunoașterea celui ce se revela drept Christos puteau ajunge numai oameni care aparțineau grupului oamenilor solari. Ştiința lor tainică și procedeele care conduceau la aceasta erau practicate într-un loc special, pe care-l vom numi Oracolul lui Christos sau solar. (Oracol în sensul unui loc unde erau percepute gândurile unor ființe spirituale.) Cele spuse aici cu privire la Christos nu va fi înțeles greșit dacă vom reflecta la faptul că, în cunoașterea suprasensibilă, în apariția lui Christos pe Pământ trebuie văzut un eveniment viitor spre care arătau cei care erau familiarizați, înainte de acest eveniment, cu sensul evoluției Pământului. Ar fi o greșeală să considerăm că acești inițiați au avut o relație cu Christos care a devenit posibilă abia prin acest eveniment. Dar ei puteau întelege acest lucru în mod profetic și-l puteau face inteligibil pentru elevii lor: „Cel ce este atins de forța ființei solare vede pe Christos venind spre Pământ”.
Alte oracole au fost întemeiate de cei ce aparțineau umanității saturniene, marțiene și jupiteriene. Inițiatul acestor oracole își dezvolta vederea numai până la entitățile care puteau deveni euri superioare corespunzătoare în corpurile lor eterice. În felul acesta au luat naștere aderenți ai înțelepciunii saturniene, jupiteriene, marțiene. În afara acestor metode de inițiere existau și altele pentru cei care preluaseră prea mult din ființa luciferică pentru a menține separată o parte atât de importantă a corpului lor eteric de corpul fizic ca oamenii solari; în cazul lor corpul astral reținea o parte mai mare a corpului eteric în corpul fizic. De asemenea, ei nu puteau fi aduși prin stările menționate până la revelația profetică a lui Christos. Din cauza corpului lor astral, influențat mai mult de principiul luciferic, trebuiau să parcurgă pregătiri mai dificile și atunci puteau să obțină, într-o stare mai puțin acorporală decât ceilalți, nu revelarea lui Christos însuși, ci pe aceea a celorlalte entități superiore. Au existat ființe care au părăsit, de fapt, Pământul în momentul separării Soarelui, dar care nu se aflau totuși la nivelul necesar pentru a putea parcurge evoluția solară timp mai îndelungat. După separarea Soarelui de Pământ ele și-au delimitat o reședință într-o parte a Soarelui, planeta Venus. Conducător al acesteia a devenit ființa care acum este eul superior pentru inițiați și discipolii lor. Ceva asemănător s-a întâmplat cu spiritul diriguitor al lui Mercur pentru altă categorie de oameni. Așa au luat naștere oracolele lui Venus și Mercur. O anumită categorie de oameni care preluase cel mai mult din esența luciferică, putea ajunge numai la o ființă care a fost eliminată mai devreme împreună cu tovarășii săi din evoluția solară. Aceasta nu are o anumită planetă în spatiul cosmic, ci trăiește în ambianța Pământului, cu care s-a reunit după întoarcerea de pe Soare. Oamenii cărora această ființă li s-a revelat ca eu superior pot fi numiți discipoli ai oracolului lui Vulcan. Privirea lor era îndreptată spre fenomenele terestre mai mult decât aceea a altor inițiați. Ei au pus fundamentul a ceea ce a luat naștere ca științe și arte. Inițiații lui Mercur, dimpotrivă, au fundamentat știința despre lucrurile suprasensibile, iar inițiații venusieni făceau acest lucru într-o măsură și mai mare. Inițiații lui Vulcan, Mercur și Venus se deosebeau de inițiații lui Saturn, Jupiter și Marte prin aceea că cei din urmă își primeau tainele ca revelație de sus, într-o stare finită; primii își primeau cunoștințele îmbrăcate de gânduri, de idei personale. Între aceste două categorii de inițiați se aflau inițiații în Christos. Ei obțineau o dată cu revelația nemijlocită și aptitudinea de a-și îmbrăca tainele în forme conceptuale umane. Inițiații lui Saturn, Jupiter și Marte trebuiau să se exprime mai mult în simboluri; inițiații în Christos, Venus, Mercur și Vulcan foloseau concepte inteligibile.
Ceea ce ajungea pe această cale la omenirea atlantă venea în mod ocolit, prin inițiați. Dar și restul omenirii obținea, grație principiului luciferic, aptitudini deosebite prin faptul că, datorită entităților cosmice superioare, ceea ce ar fi putut deveni distructiv era transformat în ceva vindecător. O astfel de aptitudine este vorbirea. Ea a fost acordată omului prin densificarea sa în materialitatea fizică și prin separarea unei părți a corpului său eteric de corpul fizic. În vremurile care au urmat separării Lunii, omul s-a simțit mai întâi legat de ascendenți prin eul-grup. Totuși, această conștiență comună care-i lega pe strămoși de urmași s-a pierdut treptat în decursul generațiilor. Urmașii mai păstrau doar amintirea unuia dintre precursorii nu prea îndepărtați; cei care-l precedaseră erau uitați. În stările care erau doar asemănătoare somnului în care oamenii intrau în contact cu lumea spirituală apărea din nou amintirea unuia sau unora dintre strămoși. Atunci, omul se simțea din nou contopit cu aceștia, despre care credea că au apărut din nou în el. Aceasta era o idee eronată despre reîncarnare, care și-a făcut apariția mai ales în ultima perioadă atlanteană. Adevărata învățătură despre reîncarnare nu putea fi aflată decât în școlile inițiaților. Aceștia vedeau cum în stare acorporală sufletul uman trece de la încarnare la încarnare. Şi numai ei puteau comunica elevilor lor adevărul despre aceasta.
Forma fizică a omului era, în acest trecut foarte îndepărtat la care ne referim, încă foarte diferită de cea actuală. Ea era în mare măsură expresia calităților sufletești. Omul era alcătuit dintr-o materie mai subtilă, mai moale decât ulterior. Ceea ce este în prezent consolidat era în membrele sale moale, flexibil și plastic. Un om mai spiritual avea o construcție delicată, mobilă, expresivă. Unul mai puțin evoluat spiritual prezenta forme grosolane, greoaie, puțin plastice. Progresul evolutiv scurta membrele, iar statura rămânea mică; întârzierea sufletească și întrețeserea în lumea simțurilor se exprima prin gigantism. În timpul perioadei de creștere, corpul se forma, într-un mod care conform reprezentărilor actuale ar putea părea fantastic, în funcție de ceea ce se petrecea în suflet. Pervertirea pasională, a dorințelor și instinctelor atrăgea după sine o creștere a ceea ce era material în om până la forme gigantice. Forma umană fizică actuală a luat naștere prin contractarea, densificarea și consolidarea omului atlantean. Şi în timp ce înaintea perioadei atlanteene el era o copie fidelă a entității sale sufletești, tocmai procesele evoluției atlanteene purtau în sine cauzele care au condus la omul postatlantean, având o formă mai net conturată și relativ puțin dependentă de calitățile sufletești. (Formele regnului animal s-au densificat pe Pământ mult înaintea omului.) Legile care se află în prezent la baza dezvoltării formelor în regnurile naturale nu trebuie aplicate evoluțiilor trecute.
Spre mijlocul perioadei de evoluție atlanteană ceva dăunător s-a insinuat în omenire. Tainele inițiaților ar fi trebuit ferite cu grijă de oameni care nu-și purificaseră printr-o pregătire corespunzătoare corpul astral de rătăciri. Dacă aceștia ajung să-și formeze convingeri în cunoștintele ascunse, în legile prin care ființe superioare conduc forțele naturale, ei le pun în slujba nevoilor și pasiunilor lor rătăcite. Pericolul era cu atât mai mare cu cât oamenii au ajuns, așa cum am descris, în domeniul ființelor spirituale inferioare care nu pot parcurge evoluția terestră reglementară, din care cauză acționează în sens opus acesteia. Acestea au influențat oamenii în mod permanent, astfel încât le-au inoculat interese orientate în realitate împotriva binelui omenirii. Oamenii mai aveau însă facultatea de a utiliza în beneficiul propriu forțele de creștere și de reproducere animale și umane. Ispitirii de către ființele spirituale inferioare nu au fost supuși numai oamenii obișnuiți, ci și o parte a inițiaților. Ei au ajuns să pună forțele amintite în slujba unui scop care a contracarat evoluția umanității. Şi în acest scop ei și-au căutat tovarăși care nu fuseseră inițiați și care au folosit într-un sens josnic tainele acțiunii naturale suprasensibile. Consecința a fost o mare depravare a omenirii. Răul s-a extins tot mai mult. Şi pentru că forțele de creștere și de reproducere, atunci când sunt smulse substratului lor parental și sunt folosite independent, se află într-o anumită relație tainică cu forțe care acționează în aer și apă, faptele umane au descătușat forțe naturale dăunătoare foarte puternice. Aceasta a determinat distrugerea treptată a ținutului atlantean prin catastrofe aeriene și acvatice. Omenirea atlanteană a trebuit să emigreze în măsura în care furtunile nu au distrus-o. Pământul a căpătat atunci, datorită furtunilor, o nouă față. Pe de o parte, Europa, Asia și Africa au căpătat treptat contururile lor actuale. De partea cealaltă, America. Spre aceste ținuturi s-au îndreptat caravane imense. Pentru prezentul nostru, deosebit de importante sunt mai ales acele convoaie are au emigrat din Atlantida spre răsărit. Europa, Asia, Africa au fost populate treptat de urmașii atlanților. Diferite popoare s-au așezat în aceste regiuni. Ele aveau niveluri de evoluție diferite, dar și diferite niveluri de pervertire. Iar în mijlocul lor se aflau inițiații, păzitorii tainelor oracolelor. Aceștia au întemeiat în diferite ținuturi locuri în care se practicau serviciile de cult ale lui Jupiter, Venus etc., în sensul bun, dar și în sens rău. O influență deosebit de nefavorabilă a exercitat-o divulgarea tainelor lui Vulcan. Căci privirea adepților lui Vulcan era îndreptată mai cu seamă spre relațiile pământene. Datorită acestor divulgări, omenirea a ajuns să depindă de ființe spirituale care în urma evoluției lor anterioare se împotriveau la tot ce venea din lumea spirituală dezvoltată în urma separării Soarelui de Pământ. Ele acționau astfel, conform cu predispozițiile lor, tocmai în elementul care s-a dezvoltat în om prin faptul că el avea percepții în lumea sensibilă, dincolo de care se învăluie spiritualul. Aceste ființe au obținut de aici încolo o mare influență asupra multor oameni care populau Pământul. Această influență s-a manifestat mai întâi prin aceea că omului i-a fost luat din ce în ce mai mult sentimentul spiritualității. Întrucât în acele timpuri mărimea, forma și plasticitatea corpului fizic uman erau încă în mare măsură orientate după calitățile sufletești, urmarea acelei divulgări s-a făcut simțită și în transformări ale neamului omenesc în acest sens. Acolo unde pervertirea oamenilor s-a manifestat mai ales prin faptul că forțe suprasensibile au fost puse în serviciul unor pofte, dorințe și patimi josnice au apărut corpuri umane diforme, grotești atât ca mărime cât și ca aspect. În orice caz, acestea nu și-au putut prelungi existența dincolo de perioada atlanteană. Ele s-au stins. Omenirea postatlanteană s-a format fizic din acei precursori atlanteeni la care avusese loc o consolidare a formei corporale, încât ei nu mai cedau de acum încolo forțelor sufletești devenite ostile naturii. În evoluția atlanteană a existat un anumit interval de timp în care pentru forma umană, prin legile care guvernau în și în jurul Pământului, dominau condiții care impuneau solidificarea acesteia. Formele umane care se densificaseră înaintea acestui timp s-au putut, de fapt, înmulți încă mult timp, însă, treptat, sufletele ce se încorporau în ele au fost atât de strâmtorate încât rasele respective au trebuit să dispară. Oricum, tocmai unele dintre aceste forme rasiale s-au menținut până în vremurile postatlanteene; ba, chiar, unele rămase mai mobile, au persistat un timp destul de îndelungat. Acele forme umane care rămăseseră plastice dincolo de intervalul de timp menționat mai înainte au oferit corpuri pentru suflete care suferiseră în mare măsură influența dăunătoare a divulgării descrise. Ele erau predestinate unei dispariții rapide.
Potrivit acestor fapte, de la mijlocul evoluției atlanteene s-au manifestat, în domeniul evoluției umane, ființe care acționau astfel încât omul să se afunde într-un mod nespiritual în lumea fizică, sensibilă. Aceasta a putut merge atât de departe încât în locul aspectului real al acestei lumi să-i apară imagini înșelătoare, fantome, iluzii de tot felul. Omul nu era expus numai influenței luciferice, ci și a acelor ființe la care ne-am referit mai sus și al căror conducător ar putea fi numit după numele pe care i l-a dat mai târziu cultura persană, Ahriman (Mefistofel este aceeași ființă). Datorită acestei influențe, omul a ajuns sub stăpâniri care și aici îl lăsau să apară ca o ființă orientată numai spre relații pământești-senzoriale. Privirea liberă în procesele lumii spirituale i-a fost luată tot mai mult. El trebuia să se simtă în stăpânirea lui Ahriman și să fie exclus într-o anumită măsură din comunitatea lumii spirituale. De o însemnătate deosebită era un loc de inițiere oracular care-și conservase în mijlocul decadenței generale cea mai mare puritate a vechiului cult. El aparținea oracolelor lui Christos. Din această cauză aici s-au putut păstra nu numai taina lui Christos, ci și tainele altor oracole. Căci în revelarea celui mai sublim Spirit solar au fost dezvăluiți și conducătorii lui Saturn, Jupiter etc. În oracolul solar se cunoștea taina de a conferi anumitor oameni corpuri eterice umane așa cum avuseseră cei mai buni inițiați ai lui Jupiter, Mercur etc. Cu mijloace pe care nu le vom descrie aici se obținea conservarea unor copii ale celor mai bune corpuri eterice ale vechilor inițiați, care erau apoi impregnate mai târziu oamenilor potriviți. Prin intermediul inițiaților oracolelor lui Venus, Mercur și Vulcan asemenea procese se puteau desfășura și pentru corpurile astrale.
Într-un anumit timp, conducătorul inițiaților lui Christos s-a văzut izolat împreună cu câțiva aderenți cărora le putea împărtăși numai în mică măsură tainele lumii. Căci acești tovarăși ai săi aparțineau categoriei de oameni care în mod natural erau puțin înclinați pentru separarea corpurilor fizic și eteric. Astfel de oameni erau, de altfel, în acel timp cei mai buni pentru continuarea progresului umanității. În cazul lor, aveau loc din ce în ce mai puțin trăirile în starea de somn. Lumea spirituală s-a închis tot mai mult pentru ei. Ei nu mai erau capabili să înțeleagă tot ce li se dezvăluise în timpurile vechi, când omul nu era în corpul său fizic, ci numai în cel eteric. Oamenii din ambianța nemijlocită a conducătorului oracolului lui Christos erau cei mai avansați în privința fuzionării părții din corpul eteric care era separat de corpul fizic. Această unire s-a instalat treptat în omenire ca urmare a transformării resedinței atlanteene și a Pământului, în general. Corpul fizic și corpul eteric ale omului au ajuns tot mai mult să coincidă. Din această cauză facultățile anterior nelimitate ale memorizării s-au pierdut și a început viața de gândire umană. Partea de corp eteric legată de corpul fizic a transformat creierul fizic într-o unealtă a gândirii propriu-zise, iar omul a resimțit, de fapt, începând de acum, eul său în corpul fizic. Abia acum s-a trezit conștiența de sine. Acest lucru s-a întâmplat la început numai cu o mică parte din oameni, mai cu seamă cu cei din anturajul conducătorului oracolului lui Christos. Celelalte mase de oameni risipite prin Europa, Asia și Africa păstrau în diferite grade resturi ale vechilor stări de conștiență. Din această cauză ei aveau o experiență nemijlocită a lumii suprasensibile. Asociații inițiatului lui Christos erau oameni cu înțelegere foarte dezvoltată, dar dintre toți oamenii acelui timp ei aveau cele mai puține experiențe în domeniul suprasensibil. Împreună cu ei, acel inițiat a migrat din vest spre est, ajungând într-o regiune din Asia Interioară. El dorea să-i protejeze pe cât posibil de contactul cu oamenii mai puțin avansați în evoluția conștienței. El i-a educat pe cei ce-l întovărășeau în sensul tainelor revelate lui; în felul acesta a acționat mai cu seamă asupra urmașilor. Astfel, și-a creat un grup de oameni care preluaseră în inimile lor impulsurile ce corespundeau inițierii christice. Din acest grup el a ales șapte dintre cei mai buni, în așa fel încât puteau avea corpuri astrale și corpuri eterice ce corespundeau amprentelor corpurilor eterice ale celor mai buni șapte inițiați atlanteeni. În felul acesta el a educat câte un urmaș al inițiaților lui Christos, Saturn, Jupiter etc. Acești șapte inițiați au devenit conducători și învățători ai oamenilor care în timpul postatlantean au populat sudul Asiei, și anume vechea Indie. Întrucât acești mari învățători erau înzestrați cu copii ale corpurilor eterice ale precursorilor lor spirituali, ceea ce se afla în corpul lor astral, și anume știința și cunoașterea prelucrată de ei, nu ajungea la ce le fusese dezvăluit prin corpul lor eteric. Când aceste revelații trebuiau să vorbească în ei, ei erau nevoiți să reducă la tăcere propria lor știință și cunoaștere. Atunci, din ei și prin ei vorbeau înaltele entități care le vorbiseră și precursorilor lor. În afara momentelor sau perioadelor în care vorbeau aceste entități înalte prin ei, erau oameni modești, înzestrați numai cu gândirea și sentimentele rezultate din eforturile lor proprii.
În acea vreme, India era locuită de o categorie de oameni care păstrase din starea sufletească a atlanteenilor aptă să trăiască unele experiențe în lumea spirituală o amintire în general foarte vie a acestora. La mulți dintre acești oameni exista și o puternică atracție a inimii și a dispoziției sufletești pentru lumea suprasensibilă. Printr-o conducere înțeleaptă a destinului, partea cea mai mare a acestei categorii de oameni venise din cele mai bune părți ale populației atlanteene în sudul Asiei. În afara acestui segment principal, alte segmente de populații veniseră în alte perioade. Pentru acest complex populațional, inițiatul în Christos a hotărât ca cei șapte elevi ai săi să devină învățători. Aceștia au transmis poporului despre care am vorbit înțelepciunea și poruncile lor. Unii dintre acești vechi indieni nu aveau nevoie decât de puțină pregătire pentru a reanima în ei facultățile nu de mult atinse, care-i conduceau în lumea suprasensibilă. Căci, de fapt, dorul după această lume era o dispoziție de bază a sufletului indian. În această lume, așa simțeau ei, era patria originară a omului. Din această lume ei au fost transferați în aceea care poate furniza vederea senzorială exterioară și înțelegerea, rațiunea legată de această vedere. Lumea suprasensibilă era simțită ca fiind adevărata lume, iar cea sensibilă ca o înșelare a percepției umane, o iluzie (Maia). Se depuneau eforturi de a realiza cu toate mijloacele o pătrundere în lumea adevărată. Nu se putea acorda interes lumii sensibile iluzorii decât în măsura în care ea se dovedea a fi un văl pentru cea suprasensibilă. Puterea care putea fi exercitată de cei șapte mari învățători asupra acestor oameni avea un mare impact. Ceea ce era revelat prin ei pătrundea adânc în sufletele indiene. Şi întrucât posedarea corpurilor eterice și astrale primite ca moștenire de acești învățători conferea forțe superioare, ei puteau acționa și în mod magic asupra elevilor. Practic, ei nu predau, ci acționau prin forțe magice de la o personalitate la alta. Așa a luat naștere o cultură care era în întregime pătrunsă de înțelepciune suprasensibilă. Ceea ce este conținut în cărțile de înțelepciune ale indienilor (în Vede) nu redă forma originară a înaltelor comori de înțelepciune care au fost cultivate în cea mai îndepărtată Antichitate de marii învățători, ci reprezintă numai un ecou slab al lor. Numai clarvederea retrospectivă poate găsi o înțelepciune originară nescrisă dincolo de cea scrisă. O trăsătură importantă a acestei înțelepciuni originare este consonanța armonioasă a diferitelor înțelepciuni oraculare ale epocii atlanteene. Căci fiecare dintre marii învățători putea dezvălui una dintre aceste înțelepciuni oraculare. Diferitele părți ale înțelepciunii realizau un acord perfect, pentru că în spatele lor se afla înțelepciunea fundamentală a inițierii profetice a lui Christos. De fapt, acel învățător, care era urmașul spiritual al inițiatului în Christos, nu expunea ceea ce putea dezvălui însuși inițiatul în Christos. Acesta rămăsese în fundalul evoluției. La început el nu putea transfera înaltul său serviciu nici unui om postatlantean. Ceea ce-l deosebea de marele inițiat în Christos era aptitudinea sa de a exprima în concepte umane ceea ce vedea din Misteriul christic, în timp ce inițiatul în Christos încarnat în India putea expune numai reflexul acestei taine exprimată în simboluri și semne. Căci reprezentarea sa umană nu ajungea până la această taină. Dar prin conlucrarea celor șapte învățători a rezultat, într-o amplă imagine a lumii, o cunoaștere a lumii suprasensibile, despre care în vechiul oracol atlantean numai unii membrii ar fi putut lua cunoștință. Au fost dezvăluite marile conduceri ale lumii cosmice și se făcea referire directă la un mare Spirit solar, cel ascuns, care domnește asupra acelor înalte entități care au fost revelate prin cei șapte învățători.
Ceea ce se înțelege aici prin „indieni vechi” nu coincide cu ceea ce se înțelege în general prin această sintagmă. Nu există documente exterioare din timpul despre care vorbim aici. Poporul numit în mod obișnuit „indian”, corespunde unei trepte evolutive a istoriei care s-a format mult timp după epoca despre care vorbim aici. A apărut o primă epocă, postatlanteană, a Pământului în care era dominantă cultura indiană descrisă aici; apoi s-a conturat o a doua perioadă postatlanteană în care cultura dominantă a fost cea pe care o vom numi mai departe „protopersană” și mai târziu s-a dezvoltat cultura egipteano-caldeană pe care urmează s-o descriem. În timpul acestor culturi, a doua și a treia cultură postatlanteană, și vechea cultură indiană a trecut printr-o a doua și a treia perioadă. Această a treia perioadă este prezentată de obicei ca fiind vechea Indie. Ceea ce este descris aici nu trebuie raportat, așadar, la vechea Indie, despre care se vorbește în mod curent.
O altă trăsătură a acestei culturi vechi este cea care a condus mai târziu la împărțirea oamenilor în caste. Cei ce trăiau în India erau urmașii unor atlanți care aparțineau unor categorii diferite de oameni, oameni Saturn, oameni Jupiter etc. Prin învățăturile suprasensibile s-a înțeles că un suflet nu era atribuit unei caste anume în mod întâmplător, ci că el însuși era rânduit pentru aceasta. O astfel de înțelegere a învățăturilor suprasensibile a fost ușurată prin aceea că la mulți oameni amintirile interioare legate de strămoși puteau fi imobilizate dar și conduse spre o idee greșită privitoare la reîncarnare. Așa cum în perioada atlanteană adevărata idee a reîncarnării nu putea fi atinsă decât prin intermediul inițiaților, tot astfel și în cea mai veche Indie lucrul era posibil numai prin contactul nemijlocit cu marii învățători. Ideea greșită despre reîncarnare amintită mai sus a găsit cea mai mare răspândire la popoarele care au ocupat regiuni din Europa, Asia și Africa, în urma scufundării Atlantidei. Datorită faptului că inițiații care în timpul evoluției atlanteene, ajungând la rătăciri, au comunicat această taină unor persoane nematurizate, oamenii au ajuns să confunde din ce în ce mai mult ideea adevărată cu cea eronată. Acestor oameni le rămăsese moștenire de la perioada atlantă un fel de clarvedere încețoșată. Întrucât atlanteenii ajungeau în somn în lumea spirituală, urmașii lor trăiau această lume în stări intermediare anormale, între starea de veghe și somn. Atunci, în ei apăreau imaginile unor timpuri de mult trecute cărora le aparținuseră strămoșii lor. Învățături despre reîncarnarea oamenilor, care erau opuse ideilor corecte ale inițiaților, s-au răspândit pe întregul mapamond.
În tinuturile Asiei anterioare, în urma migrațiilor prelungite de la vest la est care au avut loc de la începerea distrugerii Atlantidei, a devenit sedentar un mozaic de popoare a căror descendență istoria o cunoaște sub denumirea de popor persan și neamurile înrudite cu acesta. Cunoașterea suprasensibilă trebuie însă să se întoarcă retrospectiv la epoci mult mai vechi decât la cele ale istoriei acestor popoare. În primul rând, este vorba de precursori foarte timpurii ai perșilor de mai târziu, în timpul cărora a luat naștere a doua epocă culturală din cadrul evoluției postatlanteene, după cea indiană. Ei nu tindeau în darurile și înclinațiile lor numai spre lumea spirituală; erau predispuși pentru lumea fizic-sensibilă. Au început să iubească Pământul. Prețuiau ceea ce omul putea cuceri și obține prin forțele sale. Ceea ce realizau ca popor războinic și mijloacele pe care le-au găsit pentru a dobândi comorile Pământului erau legate de această particularitate a ființei lor. La ei nu exista pericolul ca prin nostalgia după domeniul suprasensibil să se întoarcă cu totul de la iluzia domeniului fizic-sensibil, ci mai degrabă acela ca prin simțul pe care îl aveau pentru acesta să piardă legătura sufletească cu lumea suprasensibilă. Şi locurile oracolelor care fuseseră transplantate din vechiul ținut atlantean purtau în felul lor caracterul general al poporului. Dintre forțele care au putut fi însușite cândva prin trăirile lumii suprasensibile și care mai puteau fi stăpânite în anumite forme inferioare era cultivat ceea ce conduce fenomenele naturii în așa fel încât să servească intereselor personale ale omului. Acest popor vechi mai deținea o mare putere în stăpânirea forțelor naturale care s-au retras mai târziu din fața voinței umane. Păzitorii oracolelor dispuneau de forțe interioare legate de foc și de alte elemente. Putem să-i numim „magi”. Ceea ce păstraseră ca moștenire în domeniul cunoașterii suprasensibile și al forțelor suprasensibile din timpuri vechi se afla la un nivel inferior în comparație cu ceea ce putea realiza omul într-un trecut foarte îndepărtat. Dar au adoptat toate formele, de la arte nobile care urmăreau numai mântuirea omului până la procedeele cele mai abominabile. În acești oameni, ființa luciferică acționa într-un mod special. Ea le făcuse legătura cu tot ce întoarce pe om de la intențiile acelor ființe superioare care, în lipsa intervenției luciferice, ar fi dirijat singure evoluția umanității. Şi acei membri ai acestui popor care mai erau înzestrați cu urme ale vechii stări clarvizionare, intermediară între stările de veghe și somn amintite, se simțeau foarte puternic atrași spre ființele inferioare ale lumii spirituale. Trebuia dat acestui popor un impuls spiritual care să acționeze în sens contrar unor asemenea trăsături de caracter. Din aceeași sursă din care venise și viața spirituală veche indiană i-a fost dată de către păstrătorul tainelor oracolului lui Christos o forță conducătoare.
Conducătorul culturii spirituale persane originare care a fost dat poporului despre care vorbim de acel păzitor al oracolului solar poate fi desemnat cu numele cunoscut de istorie Zarathustra sau Zoroastru. Trebuie însă subliniat faptul că personalitatea la care ne referim aici aparține unei epoci mult mai vechi decât cea în care îl plasează istoria. Totuși, nu este vorba de cercetare istorică exterioară, ci de știință a spiritului. Iar cel care este chemat să se gândească la purtătorul numelui Zarathustra într-o epocă mai târzie va trebui să caute consonanța cu știința spiritului în aceea că el își reprezintă un urmaș al primului mare Zarathustra care a preluat numele aceluia și a acționat în sensul învățăturii sale. Impulsul pe care trebuia să-l dea Zarathustra poporului său consta în aceea că el atrăgea atenția asupra faptului că lumea fizic-sensibilă nu este numai ceea ce este lipsit de spirit, ceea ce-l întâmpină pe om când acesta ajunge sub influența exclusivă a ființei luciferice. Omul îi datorează acestei ființe independența sa personală și sentimentul libertătii. Dar această ființă trebuie să acționeze în el în armonie cu ființa spirituală opusă. La poporul protopersan exista preocuparea pentru menținerea trează a simțului pentru această ființă. Prin înclinația sa pentru lumea fizic-sensibilă el era amenințat de contopirea cu ființa luciferică. Zarathustra primise prin păzitorul oracolului solar o inițiere de așa natură încât revelațiile înaltelor ființe solare îi puteau fi împărtășite. În stări speciale ale conștienței sale, spre care îl condusese instruirea primită, el îl putea vedea pe conducătorul ființelor solare care luase sub pavăza sa în modul descris corpul eteric uman. El știa că această ființă deținea conducerea evoluției umanității, dar că el putea coborî la un anumit moment din spațiul cosmic pe Pământ. Pentru aceasta era necesar ca el să poată trăi și în corpul astral al unui om, așa cum putea acționa în corpul eteric după intervenția ființei luciferice. Pentru aceasta trebuia să apară un om la care corpul astral să fi fost adus la un nivel asemănător cu cel pe care l-ar fi putut obține fără Lucifer într-un alt timp (la mijlocul evoluției atlanteene). Dacă Lucifer nu ar fi venit, omul ar fi ajuns la această treaptă mai devreme, dar fără independență și fără posibilitatea libertății. De acum încolo însă, în ciuda acestor calități, omul trebuia să ajungă din nou la acest nivel. În stările sale de clarviziune, Zarathustra vedea că, în viitor, va fi posibilă apariția unei personalități care să aibă un astfel de corp astral. Dar el știa și că, înainte de acel moment, forțele solare spirituale nu ar putea fi găsite pe Pământ dar că pot fi percepute de privirea suprasensibilă în domeniul părții spirituale a Soarelui. El putea vedea aceste forțe când își îndrepta privirea clarvăzătoare spre Soare. Şi propovăduia poporului său esența acestor forțe care Mai întâi nu puteau fi găsite decât în lumea spirituală, iar mai târziu trebuia să coboare pe Pământ. Aceasta era marea profeție a marelui Spirit solar sau al luminii (Aura solară, Ahura Mazda, Ormuzd). Acest Spirit al luminii se revelează pentru Zarathustra și discipolii săi ca Spiritul care-și întoarce către oameni chipul său și care pregătește în cadrul omenirii viitorul. Zarahustra anunță acest Spirit al luminii care era Christos înaintea apariției sale pe Pământ. Dimpotrivă, el prezintă în Ahriman (Angra mainju) o forță care acționează în mod dăunător prin influența sa asupra vieții sufletești a omului, când acesta i se dăruiește în mod unilateral. Acesta este acea forță care a primit o putere deosebită pe Pământ după divulgarea tainei lui Vulcan. Pe lângă mesajul zeului luminii, Zarathustra a propovăduit învățături privitoare la acele entități spirituale care se revelează simțului purificat al clarvăzătorului ca însoțitori ai zeului luminii. Opus acestora se află ispititorii care au apărut resturilor impure ale vechii clarvederi rămase din vremea Atlantidei. Poporului protopersan trebuia să-i fie clarificat faptul că, în măsura în care sufletul este întors spre activitatea și strădania depusă în lumea fizic-sensibilă, în sufletul uman se desfășoară o luptă între zeul luminii și adversarul său. De asemenea, el trebuia să afle ce comportament trebuie să adopte pentru ca cel din urmă să nu-l ducă în abis, ci influența sa să fie condusă spre bine prin forța primului.
O a treia epocă culturală a perioadei postatlanteene și-a făcut apariția la popoarele care prin migrații s-au îndreptat ultimele spre Orientul Apropiat și spre Africa de Nord. Ea s-a desăvârșit la caldeeni, babilonieni, asirieni, pe de o parte, la egipteni, pe de alta. La aceste popoare simțul pentru lumea fizic-sensibilă era dezvoltat în alt fel decât la protopersani. Ele preluaseră mai mult decât alții predispoziția spirituală care constituie o bază pentru capacitatea de a gândi, a înzestrării cu înțelegere rațională care luaseră naștere în ultima perioadă atlanteană. A fost sarcina omenirii post-atlanteene să dezvolte în sine acele capacități sufletești care puteau fi obținute prin forțele trezite ale gândirii și ale dispoziției sufletului care nu sunt stimulate nemijlocit de lumea spirituală, ci iau naștere prin aceea că omul contemplă lumea sensibilă, trăiește în ea și o prelucrează. Cucerirea lumii fizic-sensibile prin aceste capacități umane trebuie privită ca fiind misiunea omului postatlantean. Această cucerire înaintează treaptă cu treaptă. În vechea Indie omul este deja orientat prin structura sa sufletească spre această lume. Dar el o privește încă drept iluzie, iar spiritul său este întors spre lumea suprasensibilă. Spre deosebire de aceasta, la poporul protopersan apare strădania de cucerire a lumii fizic-sensibile; dar se încearcă să se realizeze aceasta, în mare parte, încă cu acele forțe sufletești rămase ca moștenire a unui timp în care omul putea ajunge nemijlocit la lumea suprasensibilă. La popoarele celei de a treia epoci culturale sufletul pierduse în mare parte capacitățile suprasensibile. El trebuie să cerceteze în ambianța sensibilă revelațiile spiritualului și să evolueze mai departe prin descoperirea și inventarea mijloacelor culturale care rezultă din această lume. Întrucât prin cercetarea lumii fizic-sensibile se căutau legile spiritualității aflate dincolo de ea au apărut științele umane; prin faptul că au fost recunoscute și prelucrate forțele, acestei lumi au luat naștere tehnica umană, munca artistică, uneltele și mijloacele acestora. Pentru omul aparținând poporului caldeano-babilonian, lumea sensibilă nu mai era o iluzie, ci în regiunile ei, în munții și mările ei, în aer și în apă el vedea o manifestare a faptelor spirituale ale unor forțe aflate dincolo de acestea, ale căror legi ei încercau să le cunoască. Pentru egiptean, Pământul era câmpul muncii sale care i-a fost predat într-o stare pe care trebuia s-o transforme prin propriile lui forțe de înțelegere, în așa fel încât el să apară ca o amprentă a puterii umane. În Egipt fuseseră transplantate locuri oraculare din Atlantida, care-și aveau originea de preferintă în oracolul lui Mercur. Totuși existau și altele, de exemplu, oracolul lui Venus. Prin ceea ce se întreținea în aceste locuri oraculare în poporul egiptean s-a însămânțat un nou germene cultural. El emana de la un mare conducător, care se bucurase de instruire în cadrul tainelor persane ale lui Zarathustra. (El era personalitatea reîncarnată a unui ucenic al marelui Zarathustra.) Bazându-ne pe un nume istoric, să-l numim Hermes. Prin preluarea tainelor lui Zarathustra el a putut găsi calea corectă pentru conducerea poporului egiptean. Acest popor și-a orientat în viața terestră dintre naștere și moarte sensul lumii fizic-sensibile în așa fel încât putea vedea în mod nemijlocit lumea spirituală din spatele ei numai într-o anumită măsură limitată, dar putea recunoaște în acea lume legile ei. În felul acesta, lumea spirituală nu-i putea fi propovăduită ca fiind cea în care el se putea integra pe Pământ. În schimb, i se putea arăta cum va trăi omul în stare acorporală după moarte împreună cu lumea spiritelor, care în sejurul terestru sunt aparente prin amprenta lor în domeniul fizic-sensibil. Hermes spunea: În măsura în care omul își folosește forțele pe Pământ pentru a acționa aici după intențiile forțelor spirituale, el devine apt să fie unit după moarte cu aceste forțe. Mai cu seamnă cei care au acționat cu multă râvnă în acest sens între naștere și moarte vor fi uniți cu înalta entitate solară, cu Osiris. În partea caldeano-babiloniană a acestui curent cultural conducerea mentalității umane spre fizic-sensibil a fost mai pronunțată decât în zona egipteană. Erau cercetate legile acestei lumi și se privea spre modelele primordiale prin copiile lor sensibile. Totuși, poporul rămânea legat de sensibil în multe privințe. În locul spiritului stelar, în prim-plan era împinsă steaua și în locul altor ființe spirituale copiile lor pământene. Numai conducătorii obțineau unele cunoștințe profunde privind legile lumii suprasensibile și a coacționării acesteia cu lumea sensibilă. Mai mult decât în orice altă parte se manifestă aici o opoziție între cunoștințele inițiaților și credința rătăcită a poporului.
Cu totul altele erau condițiile din ținuturile sudului Europei și ale Asiei apusene unde a înflorit cea de a patra epocă culturală postatlanteană, pe care o putem numi greco-romană sau greco-latină. În aceste ținuturi afluaseră urmașii oamenilor din cele mai diverse ținuturi ale lumii vechi. Existau locuri oraculare care continuau activitatea diferitelor oracole atlanteene. Existau oameni care aveau ca moștenire predispoziții naturale pentru clarvederea veche și alții care puteau s-o recupereze relativ ușor prin instrucție. În anumite locuri speciale nu se păstrau numai tradițiile vechilor inițiați, ci s-au format urmași demni ai acestora și ei își atrăgeau elevi care se puteau înălța la trepte înalte ale vederii spirituale. Aceste popoare aveau tendința de a crea în cadrul lumii sensibile un domeniu care să exprime, în fizic, spiritualul într-o formă perfectă. Pe lângă multe altele, arta greacă este o consecință a acestui impuls. Este suficient să străbați cu ochiul spiritual templul grecesc și vei recunoaște cum, într-o asemenea lucrare minunată a artei, material-sensibilul este prelucrat de om în așa fel, încât în fiecare detaliu el apare ca expresie a spiritualului. Templul grec este „casa spiritului”. În formele lui percepi ceea ce altfel este cunoscut numai de ochiul clarvăzătorului. Un templu al lui Zeus (sau Jupiter) este astfel alcătuit încât reprezintă pentru ochiul sensibil un înveliș demn pentru ceea ce păzitorul inițierii jupiteriene vedea cu ochiul spiritual. Așa stau lucrurile cu întreaga artă greacă. Pe căi tainice, înțelepciunile inițiaților se revărsau în poeții, artiștii plastici și gânditorii acelui timp. În construcțiile concepției despre lume ale vechilor filosofi greci se regăsesc tainele inițiaților sub formă de noțiuni și idei. Iar influențele vieții spirituale, tainele locurilor de inițiere asiatice și africane afluau spre aceste popoare și conducătorii lor. Marii învățători indieni, însoțitorii lui Zarathustra, adepții lui Hermes își atrăseseră elevii lor. Aceștia sau urmașii lor au fondat centre de inițiere în care vechile înțelepciuni au reînviat în formă nouă. Sunt Misteriile Antichității. Aici erau pregătiți elevii pentru a fi aduși apoi în acele stări de conștiență prin care puteau ajunge la vederea în lumea spirituală. (Detalii despre aceste Misterii ale Antichității se găsesc în cartea mea Creștinismul ca fapt mistic. Alte aspecte vor fi analizate în ultimele capitole ale acestei cărți.) Din aceste centre de inițiere comorile de înțelepciune curgeau spre cei care cultivau tainele spirituale în Asia Mică, în Grecia și Italia. (În lumea greacă au luat naștere în Misteriile orfice și eleusine importante centre de inițiere. În școala de înțelepciune a lui Pitagora acționau ca ecouri marile învățături ale înțelepciunii și metodele înțelepciunii din perioada premergătoare. Pitagora fusese inițiat în tainele celor mai diferite Misterii în cursul unor lungi călătorii.)
* * *
În perioada postatlanteană, între naștere și moarte viața omului avea însă influență și asupra stării acorporale de după moarte. Cu cât omul își îndrepta mai mult interesul asupra lumi fizic-sensibile, cu atât mai mare era posibilitatea ca Ahriman să se infiltreze în suflet în timpul vieții pe Pământ și își păstra astfel puterea și dincolo de moarte. La popoarele vechii Indii acest pericol era mai mic. Căci în timpul vieții terestre ei percepeau lumea fizic-sensibilă ca o iluzie. Prin aceasta ei se sustrăgeau după moarte puterii lui Ahriman. Cu atât mai mare era pericolul pentru popoarele protopersane. În perioada dintre naștere și moarte ei își îndreptau privirea cu interes către lumea fizic-sensibilă. Ei ar fi căzut în mare măsură în mrejele lui Ahriman dacă Zarathustra nu s-ar fi referit într-un mod impresionant, prin învățătura zeului-lumină, la faptul că dincolo de lumea fizic-sensibilă se află cea a Spiritelor luminii. Atât cât oamenii acestei culturi preluaseră în suflet din lumea de reprezentări trezite în acest fel, tot atât se sustrăgeau ei în timpul vieții terestre tentaculelor lui Ahriman și prin aceasta și pentru viața de după moarte prin care trebuiau să se pregătească pentru o nouă viață terestră. În viața terestră puterea lui Ahriman conduce la considerarea existenței fizic-sensibile ca fiind singura și prin aceasta la închiderea oricărei posibilități de a privi spre lumea spirituală. În lumea spirituală, această forță aduce pe om la izolare deplină, la îndreptarea oricărui interes doar spre sine. Oamenii care se află în clipa morții în puterea lui Ahriman se nasc a doua oară ca mari egoiști.
În prezent, în cadrul științei spiritului, viața dintre moarte și o nouă naștere poate fi descrisă așa cum este ea când influența ahrimanică a fost învinsă. Așa a fost descrisă de autorul acestei cărți în alte scrieri și în primele capitole ale lucrării de față. Şi așa trebuia să fie descrisă când trebuie să devină perceptibil ce poate fi trăit de om în această formă de existență dacă și-a cucerit vederea spiritului curată pentru ceea ce este prezent. Măsura în care individul uman trăiește mai mult sau mai puțin acest lucru depinde de victoria sa asupra influenței ahrimanice. Omul se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce poate fi în lumea spirituală. La contemplarea mersului evoluției umanității trebuie avut în vedere cu mare precizie felul cum ceea ce poate fi omul este deranjat prin alte influențe.
La poporul egiptean, Hermes avea grijă ca în timpul vieții terestre oamenii să se pregătească pentru asocierea cu Spiritul lumii. Însă pentru că în acel timp interesele omului între naștere și moarte erau deja astfel orientate încât ei nu puteau privi decât în mică măsură prin vălul fizic-sensibilului și după moarte privirea spirituală a sufletului rămânea tulbure. Percepția lumii luminii rămânea estompată. Învăluirea lumii spirituale după moarte a atins un vârf pentru sufletele care treceau dintr-un trup aparținând culturii greco-latine în starea acorporală. Ele aduseseră la înflorire în viața pământeană grija pentru existența fizic-sensibilă. Astfel, ele se condamnaseră la o existență de umbră după moarte. Din această cauză, grecul resimțea această viață de după moarte ca pe o existență de umbră; și nu este simplă vorbărie, ci percepția unui profund adevăr, când eroul acelui timp, orientat spre viața simțurilor, spune: „Mai bine cerșetor pe Pământ, decât rege în regatul umbrelor”. Încă și mai pronunțat era acest lucru la acele popoare asiatice care și ele își îndreptaseră în adorarea și în cultul lor atenția doar spre copiile sensibile în locul imaginilor spirituale primordiale. O mare parte a omenirii se afla în această stare în cursul perioadei culturale greco-romane. Se vede cum misiunea omului în perioada postatlanteană care a constat în cucerirea lumii fizic-sensibile a trebuit să ducă în mod necesar la înstrăinarea de lumea spirituală. Astfel, măreția este unită în mod necesar cu decadența. În Misterii era cultivată relația omului cu lumea spirituală. Inițiații lor puteau recepționa, în stări sufletești speciale, revelațiile din această lume. Ei erau mai mult sau mai puțin urmașii păzitorilor oracolelor atlanteene. Lor li se dezvăluia ceea ce fusese învăluit prin intervențiile lui Lucifer și Ahriman. Lucifer a învăluit pentru om ceea ce se revărsase din lumea spirituală în corpul astral fără contributia sa până spre mijlocul epocii atlanteene. În cazul în care corpul eteric nu ar fi fost separat parțial de corpul fizic, acest domeniu al lumii spirituale omul l-ar fi putut trăi în sine ca pe o revelație sufletească interioară. Din cauza intervenției lui Lucifer el o putea trăi numai în stări sufletești speciale. Atunci lumea spirituală îi apărea în veșmântul astralului. Ființele corespunzătoare i se revelau prin figuri care aveau numai mădularele naturii umane superioare și în acestea prezentau simbolurile astral-vizibile ale forțelor lor spirituale speciale. În acest mod se revelau siluete supraumane. După intervenția lui Ahriman, acestui fel de inițiere i s-a alăturat încă unul. Ahriman a acoperit cu un văl tot ceea ce ar fi apărut dincolo de percepția fizic-sensibilă din lumea spirituală dacă, de la mijlocul epocii atlanteene, nu ar fi avut loc intervenția sa. Dacă acest univers se revela inițiaților, ei o datorau împrejurării că exersau în suflet, depășind orice măsură, toate acele capacități pe care omul le-a atins de atunci, prin care se obțin impresiile existenței fizic-sensibile. Prin aceasta lor li se revela ce fel de puteri spirituale se află dincolo de forțele naturale. Ei puteau vorbi de entitățile spirituale de dincolo de natură. Li se dezvăluiau acele puteri creatoare ale forțelor care acționează în domeniul natural ce se află sub om. Ceea ce a continuat să acționeze de la Saturn, Soare și vechea Lună și care formase corpul fizic, corpul eteric și corpul astral ale omului, precum și regnurile mineral, vegetal și animal, a constituit conținutul unor taine ale Misteriilor. Erau cele peste care Ahriman își ținea mâna. Ceea ce a condus la sufletul senzației, la sufletul rațiunii, la sufletul conștienței era revelat într-un al doilea fel de taine ale Misteriilor. Dar ceea ce Misteriile profetizau era faptul că în decursul timpurilor va apărea un om cu un astfel de corp astral încât în ciuda lui Lucifer în acesta va putea deveni conștientă lumea luminii Spiritului solar prin intermediul corpului eteric, fără să fie necesare stări sufletești speciale. Iar corpul fizic al acestei ființe umane trebuia să fie în așa fel încât pentru ea să se reveleze din lumea spirituală tot ceea ce Ahriman poate ascunde până la moartea fizică. Pentru această ființă umană moartea fizică nu poate modifica nimic în cadrul vieții, adică nu poate avea nici o stăpânire asupra acesteia. Într-o astfel de ființă umană, eul apare în așa fel încât în viața fizică este conținută și viața spirituală. O astfel de ființă este purtătoarea Spiritului luminii, spre care inițiatul se ridică din două părți, în timp ce este condus, prin stări sufletești speciale, fie spre Spiritul supraumanului, fie spre esența forțelor naturale. Prin faptul că inițiații Misteriilor anunțau în mod profetic că o astfel de ființă umană va apărea în decursul timpului, ei erau profeții lui Christos.
Ca profet special în acest sens s-a ridicat o personalitate din inima unui popor care prin ereditate naturală avea în sine calitățile popoarelor Orientului Apropiat, iar prin educație învățăturile egiptene, poporul israelitean. Este vorba de Moise. În sufletul său se adunaseră atâtea influențe ale inițierii, încât acestui suflet i se revela, în stări speciale, ființa care odinioară preluase în evoluția terestră reglementară rolul de a modela de pe Lună conștiența umană. În fulgere și tunete Moise recunoștea nu numai fenomenele fizice, ci și revelațiile spiritului amintit. Totodată însă asupra sufletului său acționase și celălalt fel de taine ale Misteriilor și astfel el percepea în vederile astrale supraumanul, cum coboară în uman prin intermediul eului. În felul acesta i s-a dezvăluit lui Moise, din două direcții, cel care trebuia să vină ca formă supremă a eului.
Cu Christos a apărut în formă umană ceea ce înaltul Spirit solar pregătise ca marele model terestru uman. O dată cu această apariție, întreaga înțelepciune a Misteriilor a trebuit să ia, într-o anumită privință, o formă nouă. Mai înainte, aceasta a fost prezentă în mod exclusiv pentru a determina omul să se transpună într-o stare sufletească în care putea vedea împărăția Spiritului solar în afara evoluției terestre. De aici încolo, înțelepciunile Misteriilor au primit sarcina de a-l face pe om apt de a recunoaște pe Christos devenit om și de a înțelege din acest punct central al oricărei înțelepciuni lumea naturală și lumea spirituală.
În acea clipă a vieții sale în care corpul astral al lui Iisus Christos a avut în sine tot ceea ce poate fi învăluit prin intervenția lui Lucifer a început manifestarea sa ca Învățător al umanității. Începând din acest moment a fost implantată în evoluția terestră umană predispoziția de a prelua înțelepciunea prin care treptat poate fi atins scopul terestru fizic. În acea clipă în care s-a săvârșit evenimentul de pe Golgota a fost inoculată în omenire cealaltă predispoziție datorită căreia influența lui Ahriman poate fi transformată în bine. De aici încolo, omul poate lua cu sine din viață trecând prin poarta morții ceea ce îl eliberează de însingurarea în lumea spirituală. Evenimentul din Palestina nu se află numai în centrul evolutiei fizice a umanității, ci și al celorlalte lumi cărora le aparține omul. Iar după ce Misteriul de pe Golgota a fost săvârșit, după ce a fost îndurată moartea pe cruce, Christos a apărut în acea lume în care sufletele zăbovesc după moarte și a reprimat puterea lui Ahriman în limitele sale. Din această clipă, domeniul care fusese numit de greci „regatul umbrelor” a fost străbătut de acel fulger-spirit care arăta ființelor sale că în acesta avea să revină lumina. Ceea ce s-a obținut prin Misteriul de pe Golgota pentru lumea fizică și-a aruncat lumina în lumea sprituală. În felul acesta, evoluția umanității postatlanteene până la acest eveniment a fost un urcuș pentru lumea fizic-sensibilă. Dar a fost totodată și un coborâș pentru cea spirituală. Tot ce curgea în lumea fizică își avea originea în ceea ce exista deja în lumea spirituală din vremurile străvechi. De la evenimentul Christos, oamenii care se pot înălța la taina-Christos, pot duce ceea ce au realizat în lumea sensibilă dincolo, în lumea spirituală. Iar din aceasta se revarsă din nou în cea terestră-sensibilă prin faptul că oamenii readuc la reîncorporarea lor ceea ce a devenit pentru ei impulsul lui Christos în lumea spirituală între moarte și o nouă naștere.
Ceea ce a afluat în evoluția umanității prin apariția lui Christos a acționat în aceasta ca o sămânță. Sămânța nu se poate maturiza decât treptat. Numai o parte extrem de mică din profunzimile noilor înțelepciuni s-a infiltrat până în prezent în existența fizică. Aceasta se află abia la începutul evoluției creștine. În perioadele succesive care s-au scurs de la acea apariție, creștinismul putea revela din ființa sa interioară numai atât cât oamenii și popoarele erau apte a primi, atât cât puteau prelua în capacitatea lor de reprezentare. Prima formă în care s-a modelat această cunoaștere poate fi caracterizată ca un ideal de viață cuprinzător. Ca atare ea s-a și opus formelor de viață pe care omenirea postatlanteană le-a dezvoltat. Mai înainte am descris condițiile care au existat în dezvoltarea omenirii de la repopularea Pământului în perioada lemuriană. În concordanță cu cele spuse, oamenii pot fi raportați din punct de vedere sufletesc la diferite entități care, venind de pe alte planete, s-au încorporat în urmașii vechilor lemurieni. Diferitele rase umane sunt consecința acestui fapt. Iar în sufletele reîncarnate au apărut, ca urmare a karmelor lor individuale, cele mai contradictorii interese. Atât timp cât toate acestea exercitau postacțiuni nu putea rezulta un ideal al „umanității generale”. Omenirea a pornit de la o unitate; dar evoluția terestră de până atunci a condus la diversificare. În reprezentarea lui Christos este dat mai întâi un ideal care acționează împotriva oricărei separări, căci în omul care-L poartă pe Christos trăiesc și forțele înaltei ființe solare în care orice eu uman își găsește fundamentul primordial. Poporul israelit încă se simțea popor, iar omul se simțea ca membru al acestui popor. Prin faptul că la început a fost cuprins numai în gând că în Iisus Christos trăiește omul ideal mai presus de orice separatism, creștinismul a devenit în mod natural idealul frățietății universale. Deasupra tuturor intereselor particulare și a înrudirilor particulare s-a ridicat sentimentul că eul cel mai interior al omului are în fiecare om aceeași origine. (Alături de toți precursorii tereștri apare Tatăl tuturor oamenilor. „Eu și Tatăl suntem una.”)
În secolele al IV-lea, al V-lea și al VI-lea după Christos s-a pregătit în toată Europa o epocă culturală care a început cu secolul al XV-lea și în care încă mai trăiește lumea actuală. Aceasta trebuia să încheie treptat epoca greco-romană; este cea de a cincea epocă culturală. Popoarele care au devenit purtătoare ale acestei epoci după diferite migrații și peripeții erau urmași ai acelor atlanți care rămăseseră cel mai puțin atinși de ceea ce se desfășurase în cele patru epoci culturale premergătoare. Ele nu pătrunseseră până în ținuturile în care au prins rădăcini culturile respective. Dimpotrivă, continuaseră culturile atlanteene. Au existat la aceste popoare mulți oameni care își conservaseră în mod ereditar clarvederea veche, încetoșată (starea intermediară între starea de veghe și somn descrisă). Astfel de oameni au cunoscut lumea spirituală ca trăire proprie și puteau comunica contemporanilor lor ce se petrece în acea lume. Așa a luat naștere o lume de povestiri despre ființe spirituale și despre fenomene spirituale. Iar comorile de basme și legende ale popoarelor s-au născut din astfel de trăiri spirituale. Căci clarvederea încețoșată a multor oameni a continuat până în timpuri care nu sunt prea îndepărtate de timpul actual. Au existat și oameni care pierduseră clarvederea și obținuseră aptitudini pentru lumea fizic-sensibilă pe care le-au dezvoltat după sentimente și senzații care corespundeau trăirilor acestei clarvederi. Şi oracolele atlanteene își aveau aici urmași. Pretutindeni existau Misterii. Numai că în aceste Misterii s-a elaborat mai ales o taină a inițierii care conduce la acea lume spirituală pe care Ahriman o ascunde. Puterile spirituale aflate dincolo de forțele naturii au fost deschise aici. În mitologiile popoarelor europene sunt cuprinse resturile a ceea ce puteau vesti inițiații acestor Mișterii oamenilor. Numai că aceste mitologii mai cuprind și cealaltă taină, totuși într-o formă mai imperfectă decât o aveau misteriile sudice și cele din răsărit. Entitățile supraumane erau cunoscute și în Europa. Totuși ele erau văzute într-o confruntare continuă cu tovarășii lui Lucifer. Şi, de fapt, era propovăduit zeul luminii, dar într-un personaj despre care nu se putea spune că îl va învinge pe Lucifer. În schimb, și în aceste Misterii lumina figura viitoare a lui Christos. Se spunea că împărăția Sa va înlătura împărăția celuilalt zeu al luminii. (Toate legendele despre amurgul zeilor și altele asemănătoare își au originea în această cunoaștere a Misteriilor Europei.) Din astfel de influențe a luat nastere în suflete o scindare la oamenii celei de a cincea epoci culturale care se mai continuă și astăzi și se arată în cele mai variate aspecte ale vieții. Sufletul nu a păstrat din timpurile vechi cu suficientă forță atracția pentru spiritual încât să poată menține legătura dintre lumea spirituală și cea sensibilă. El a păstrat-o doar ca o trăsătură sentimentală și de senzație, nu însă ca vedere nemijlocită a lumii suprasensibile. Dimpotrivă, privirea omului s-a îndreptat tot mai mult spre lumea sensibilă și dominarea acesteia. Forțele de înțelegere rațională trezite în ultima perioadă atlanteană, toate forțele din om al căror instrument este creierul fizic au fost formate cu adaptarea lor pentru lumea sensibilă, cunoașterea și stăpânirea ei. Două lumi s-au dezvoltat în pieptul omului. Una din ele este întoarsă către existența fizic-sensibilă, cealaltă este receptivă la revelațiile spiritualului, pentru a-l cuprinde însă nu cu percepția, ci cu sentimentul. Predispoziția pentru această scindare sufletească era deja prezentă când în ținuturile Europei s-a infiltrat învățătura lui Christos. Acest mesaj a fost luat din spirit în inimă, a fost umplut cu sentiment și senzație, dar nu a putut să întindă o punte către ceea ce rațiunea orientată spre simțuri fundamenta în existența fizic-sesibilă. Opoziția existentă între știința exterioară și cunoașterea spirituală este doar o consecință a acestui fapt. Mistica creștină (a lui Eckhard, a lui Tauler etc.) este rezultatul pătrunderii sentimentului și senzației cu creștinism. Ştiința orientată doar spre lumea sensibilă și rezultatele acesteia în viață sunt urmarea celeilalte părți a predispoziților sufletului. Iar această separare a predispozițiilor trebuie atribuită exclusiv succeselor din domeniul culturii materiale. În timp ce acele aptitudini ale omului care-și au instrumentul în creier s-au întors în mod unilateral spre viața fizică, ele puteau ajunge la acea intensificare care a făcut posibilă știinta actuală, tehnica etc. Originea acestei culturi materiale nu se putea afla decât la popoarele Europei. Căci acestea sunt acei urmași ai unor precursori atlanteeni care au transformat atracția pentru lumea fizic-sensibilă în aptitudini abia după ce aceasta a atins un anumit grad de maturitate. Mai înainte au lăsat-o să dormiteze și trăiau din moștenirea clarviziunii atlanteene și din comunicările făcute de inițiații lor. În timp ce exterior cultura spirituală era dăruită numai acestor influențe, s-a maturizat încet simțul pentru stăpânirea materială a lumii.
Totuși, în prezent, se anunță deja zorile celei de a șasea perioade culturale postatlanteene. Căci ceea ce trebuie să ia naștere în evoluția umanității la un moment determinat se maturizează lent în perioada premergătoare. Ceea ce poate în prezent să înceapă a se dezvolta este găsirea firului care leagă cele două părți în pieptul omului, cultura materială și viața în lumea spirituală. Pentru aceasta este necesar ca, pe de o parte, să fie înțelese rezultatele vederii spirituale și, pe de alta, să fie recunoscute în observațiile și trăirile lumii simțurilor revelațiile spiritului. Cea de a șasea perioadă culturală va aduce la împlinire deplină armonia între cele două. Cu aceasta, abordarea prezentată în această carte a ajuns la un punct în care poate trece de la o vedere panoramică a trecutului la una a viitorului. Totuși este bine ca înaintea acestei scrutări a viitorului să-i preceadă unele considerații asupra cunoașterii lumii superioare și asupra inițierii. Apoi, acea privire asupra viitorului, în măsura în care este posibil în cadrul acestei scrieri, vă va putea fi redată pe scurt.
