O bibliotecă, totodată și camera de studiu a lui Capesius. Tonalitate maronie. Atmosferă de seară. Capesius, apoi făpturi spirituale care sunt forțele sufletului; mai târziu, Benedictus. Acest tablou, ca și cele care urmează, reprezintă evenimente ce survin la mai mulți ani după Poarta inițierii.
| CAPESIUS (citind dintr-o carte): | ||
| „În neființă privind cu ochiul sufletului, Și în imaginile de umbră ale gândirii visând După reguli născocite de sine însăși, Așa adesea caută ființa rătăcitoare a omului Să afle sensul și scopul vieții. Ea vrea să scoată din adâncimi de suflet Răspuns la întrebările ce țintesc depărtările cosmice. Dar încă de la primii pași Atare cugetare trăiește-n amăgire |
||
| 10 | Și vede la urmă doar cum, neputincioase, Privirile spiritului se mistuie pe sine.” (Vorbindu-și sieși): Așa imprimă, în cuvinte grave, Nobilul spirit clarvăzător al lui Benedictus, Drumul sufletesc al multor oameni. Nimicitor mă atinge fiecare din aceste cuvinte. Cumplit de clar îmi zugrăvesc ele Tabloul drumului vieții mele. Și dacă-n ceasul ăsta, un zeu, Din a furtunii sălbatice tărie, |
|
| 20 |
Ar vrea să mă atingă în mânia lui, Puterea sa de groază n-ar fi-n stare Mai crunt să mă chinuie Decât forța acestui cuvânt al destinului. Într-o lungă viață de om, Eu am țesut doar în imagini ce ca umbre Se desenează-n visul sufletului, care, Stăpânit de iluzii, oglindește Natura și fapte ale spiritului – Și din țesătura lui de vis, |
|
| 30 | Vrea să dezlege enigmele lumii. Mi-am îndreptat spre multe țeluri sufletul, Aflat mereu în căutare; Dar trebuie s-o recunosc deschis: Eu însumi, eu nu trăiam în sufletu-mi, Atunci când firele gândirii mele, orbită de iluzii, Voiau să atingă depărtările cosmice. ................................................................. O cugetare goală, atât a rămas doar din ceea ce, Mulțumit de mine însumi, am zugrăvit în imagini. Intră atunci în viața mea |
|
| 40 | Thomasius, tânărul pictor; El ajunsese prin adevărată forță sufletească La cea mai 'naltă treaptă-a spiritului Ce îi transformă pe oameni Și lasă să urce, Din adânci straturi ale sufletului, Forțele care creează izvoarele existenței. Ce lui îi încolți din adâncimi de suflet, Stă adormit în fiecare om. Și pentru că în el mi s-a dezvăluit asta, |
|
| 50 | Eu recunosc ca cel mai grav păcat al vieții Să lași să se ruineze comoara spirituală. ....................................................... Știu deci că trebuie să caut… Nu pot să zăbovesc în îndoială. Odinioară, semețul drum al gândirii mele M-ar fi putut ispiti încă spre părerea falsă Că-n van ar fi impulsul omului spre cercetare, Iar cugetării ce-aspiră la izvoarele vieții Doar resemnarea i s-ar cuveni. ....................................................... Și dacă, la capătul întregii înțelepciuni, |
|
| 60 | Mi-ar apărea în mod cert Cum că puterile destinului uman îmi cer Să mă scufund ca ființă individuală În neantul fără de ființă, Neînfricat as îndrăzni... Ar fi nesocotință să gândesc așa, Când limpede am perceput Că nu-mi e îngăduită odihna Cât timp, în suflet; comoara spiritului N-a fost adusă la lumină. ............................................. |
|
| 70 |
Ființe spirituale au sădit roadele muncii lor În sufletele oamenilor, Și operă a zeilor distruge cel care, nepăsător, Lasă să putrezească germenii spiritului. Pot recunoaște deci suprema datorie-a vieții; Dar dacă vreau să fac numai un pas 'n-acest domeniu pe care nu-l pot ocoli, Atunci eu simt cum mă trădează forțele Prin care, în trufașa mea gândire, Voiam să descopăr țelurile vieții |
|
| 80 | În curentul timpului și depărtările cosmice. Cândva credeam că lesne storc din creier Acele gânduri în stare Să cuprindă realitățile. Acum însă, când în lumina adevărului Izvorul vieții vreau să-l prind, Tocit mi-apare instrumentul gândirii, Și neputincios mă chinui să dau formă clară Imaginilor de gândire Din cuvintele clare ale lui Benedictus, |
|
| 90 | Ce trebuie să-mi indice căile spiritului. (Citind mai departe.) „Pătrunde liniștit 'n-adâncurile sufletului tău Și lasă-te condus de curaj. Îți uită vechile forme de gândire Când te-adâncești în tine, Spre-a te conduce pe tine la tine. Nimicind orice lumină proprie, Îți va apărea strălucirea spiritului.” (Vorbindu-și sieși.) E ca și cum mi-aș pierde răsuflarea, Când caut să prind sensul acestui discurs. |
|
| 100 | Și înainte de-a simți ce trebuie să gândesc, Îmi pun stăpânire pe suflet teama și spaima. Și simt cum se năruie tot ce-a cuprins Viața mea de până acum Și în dărâmăturile ei, Ar trebui să mă ducă în neant. O, de-o sută de ori am citit Cuvintele ce urmează acum...: De fiecare dată Mai întunecat e-ntunericul |
|
| 110 | Ce-n jurul meu se-adună. (Citind mai departe.) „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice, În simțirea ta țes forțe cosmice, În voința ta lucrează ființe cosmice. Te pierde-n gândurile cosmice, Te viețuiește prin forțele cosmice, Te plăsmuiește din ființele voinței. Să nu sfârșești în depărtările cosmice Prin jocul visător al gândurilor; Începe-n depărtările spiritului |
|
| 120 | Și-oprește-te'n adâncurile sufletului tău: Cunoscându-te în tine, Tu țelurile zeilor le afli.” (Sfârșit de puteri, adâncindu-se în sine, într-o viziune. Când își revine, spune următoarele): Ce-a fost asta? (Trei făpturi ca forțe ale sufletului, plutind în jurul lui.) |
|
| LUNA: | Nu îți lipsește forța Spre nobilul zbor al spiritului. Ea-și are temelia În vrerea umană. Ea este întărită De siguranța speranței. |
|
| 130 | Ea este oțelită De privirea spre viitoru-ndepărtat. Curajul numai îți lipsește, Spre a-ți vărsa-n voire Încrederea în viată... Ca în necunoscutu-ndepărtat Să te încumeți, fă-ți curaj! |
|
| ASTRID: | Din cosmicele depărtări Ale luminii vesele solare – Din întinsuri stelare |
|
| 140 | Ale puterii magice a lumilor, Din eterul albastru ceresc A'naltei forțe a spiritului, Te străduie să dobândești puterea sufletească Și razele îndreaptă-i Spre-adâncurile inimii. Căldură revărsând, cunoașterea În tine se va naște. |
|
| CEALALTĂ PHILIA: | Te-nșală Surorile răutăcioase; |
|
| 150 | Cu nălucirile vieții Vor ele să te prindă-n mreje. Iluzia semeață A darurilor lor Se va topi când Vei vrea s-o reții Cu forță omenească. În lumea zeilor Te poartă ele Și-or să te nimicească |
|
| 160 | Atunci când, în împărăția lor, Vei vrea cu încăpățânare Ființa ta umană. |
|
| CAPESIUS: | A fost cu totul clar... Ființe au vorbit aici... Și totuși este cert... 'n afară de mine, Nu-i nici un om în locul ăsta... ......................................................... Atunci, eu însumi mie îmi voi fi vorbit...? Nici asta nu se poate; |
|
| 170 | Doar niciodată n-aș putea născoci Ce mi s-a părut că aud... ................................ Mai sunt oare Cel care eram mai 'nainte? (Din mimica lui reiese clar că nu poate să-și răspundă „Da”.) O – sunt eu – eu nu sunt. |
|
| VOCEA SPIRITULUI, CONȘTIINŢA SPIRITUALĂ | ||
| Gândurile tale coboară Într-ale ființei umane adâncuri. Ce ca suflet te-nfășoară, Ce ca spirit e-n tine vrăjit, Zboară-n temelia lumilor, |
||
| 180 | Din a cărei plinătate, Oamenii, bând, Trăiesc în gândire; Din a cărei plinătate, Oamenii, trăind, Ţes în aparență. |
|
| CAPESIUS: | Destul... Destul... Unde-i Capesius? Vă rog fierbinte, Puteri necunoscute, |
|
| 190 | Unde-i... Capesius? Unde sunt eu însumi? (Adâncindu-se iar în meditație.) |
|
| BENEDICTUS (intră, fără a fi remarcat de la început de Capesius. Benedictus îl atinge pe umăr): | ||
| Am fost înștiințat Că vreți să îmi vorbiți; De-aceea vă caut acasă. |
||
| CAPESIUS: | E-atâta bunăvoință din partea dumneavoastră Să-mi împliniți astfel dorința. Nicicând însă n-ați fi putut Să mă găsiți într-o stare mai rea. Și dacă după o tortură sufletească, |
|
| 200 | Precum cea care m-a lovit acum, Nu zac paralizat la pământ, O datorez numai privirii voastre blânde Ce a-ntâlnit-o pe a mea, Când mâna voastră, cu blândețe, M-a scos din aprigul coșmar. |
|
| BENEDICTUS: | Nu-mi este-ascuns că vă găsesc Într-o luptă-ncrâncenată. De mult știam deja Că astfel trebuie să ne-ntâlnim. |
|
| 210 | De vreți să ne-nțelegem însă pe deplin, Obișnuiti-vă să schimbați sensul multor cuvinte, Și nu vă mirați dacă-n limbajul meu, Durerea voastră trebuie să poarte Un alt nume. ............................................... Vă aflu-n fericire. |
|
| CAPESIUS: | În felul ăsta creșteți și mai mult Tortura ce m-aruncă în întunecimi. Fiindcă tocmai am simțit de parcă Sinea proprie Ar fi fugit 'n-adâncurile lumilor |
|
| 220 | Și, prin chiar elementele Sinei, Ființe stranii vorbeau în încăperea asta. M-a susținut numai faptul Că-această fantasmagorie-a spiritului Am putut s-o viețuiesc ca pe-o iluzie, Și amăgirea sufletului era durere pentru mine. O, nu-mi luați sprijinul acestui simțământ! Să nu numiți fericire ceea ce a fost un delir, – De nu vreti să mă pierd cu totul. |
|
| BENEDICTUS: | Omul poate pierde | |
| 230 | Doar ceea ce-l desparte de ființa lumilor. Lui i se pare mai întâi că a pierdut Ceea ce-n a gândurilor stare visătoare A folosit abuziv, într-o slujire vană; Va trebui să caute ce i-a fost smuls, Să regăsească, Și-abia atunci, într-un mod just, Să consacre aceasta operei umane. În ceasul ăsta, a vă consola Ar însemna un joc intelectualist de cuvinte. |
|
| CAPESIUS: | 240 | Nu; învățături ce satisfac doar rațiunea, Cu-adevărat, nu-s de găsit la voi. Și greu a trebuit să resimt asta. Așa cum faptele te poartă-n înalturi Sau te aruncă-n abis, Tot astfel, cu putere se revarsă În sufletele oamenilor, prin vorbele voastre, Viața-nflăcărată, ca și răceala morții. Ele-acționează ca semnul destinului Și ca furtunile iubirii din viață. |
| 250 | 'nainte de-a vă fi-ntâlnit, Eu cugetasem, cercetasem... Dar forța creatoare-a spiritului Și acțiunea lui nimicitoare, Eu le cunosc Abia de când pășesc pe urmele voastre. ........................ Ce iscă-n sufletul meu Cuvintele voastre, ați constatat acum, Când ați intrat în cameră la mine. M-am chinuit adesea |
|
| 260 | Citindu-vă cartea vieții. Dar azi, măsura acestui chin s-a umplut. Neliniștea sufletului meu a trebuit să se reverse La cuvintele de destin ale cărții voastre. Oprit îi rămâne sufletului meu Înțelesul spuselor voastre. Dar ca o sevă de viață S-a revărsat cuvântul în inima mea Și lumi feerice năștea, Încât mi-a dispărut claritatea simțurilor. |
|
| 270 | În juru-mi am văzut plutind făpturi fantomatice. Din sufletul meu rătăcit de boală, Am putut auzi cuvinte cu-nțeles obscur. Eu știu că nu tot ce păstrați Pentru sufletul oamenilor Ați vrut să-ncredințați scrisului Și că multor enigme le dați rezolvări După nevoile oamenilor. Dați-mi deci și mie ce am eu nevoie; Fiindcă trebuie să stiu |
|
| 280 |
Ce îmi răpea rațiunea și simțurile, Și mă-nconjura cu un suflu vrăjit. |
|
| BENEDICTUS: | Cuvintele mele nu vor să spună Doar ceea ce arată-nvelișul conceptelor; Ele-ndrumă forțele sufletului Spre realitățile spiritului, Iar sensul lor este atins abia când sufletelor Ce lasă să lucreze-asupra lor puterea acestor cuvinte Li s-a deschis privirea. Nu-s roadele cercetărilor mele; |
|
| 290 | Mi-au fost încredințate de către spiritele Cunoscătoare ale semnelor Prin care se revelă karma lumilor. Virtutea acestor cuvinte este aceea De a conduce la izvoarele cunoașterii. De-aceea, omului care le percepe În adevărata lor esență, îi rămâne Ca seva spiritului s-o bea de la izvor; Iar faptul că vă răpesc În lumi ce vă par fantomatice, |
|
| 300 | Nu e-mpotriva intenției cuvintelor mele. Voi ați intrat într-o împărăție Ce va rămâne pentru voi o iluzie, Dacă-n ea vă veți pierde propria Sine; E sigur însă că se va deschide sufletului vostru Prima poartă a înțelepciunii, Dacă-n ea vă veți menține voi înșivă. |
|
| CAPESIUS: | Și cum pot să mă mențin pe mine însumi? |
|
| BENEDICTUS: | Soluția la această-ntrebare enigmă vă va parveni Când, cu ochiul treaz al sufletului, |
|
| 310 | Vă veți plasa în fața multor lucruri uimitoare Ce în curând urmează să apară pe drumul vostru. Vă văd chemat la încercare De către puterile spiritului și ale destinului. (Iese.) |
|
| CAPESIUS: | Ce-i drept, nu pot să înțeleg sensul cuvintelor lui; Dar în ființa mea le simt lucrând. Mi-a arătat un țel... Vreau să ascult de semnul lui. Nu cere efort de gândire; El vrea ca, cercetând, să-mi îndrept pașii |
|
| 320 | Spre realitățile spiritului. ……………………………………….. Esența misiunii sale nu-mi este cunoscută; Dar comportarea lui obligă la încredere. El mie însumi m-a redat. Și chiar dacă acuma Necunoscută îmi rămâne Magia care m-a înspăimântat, Vreau liber să mă confrunt cu lucrurile Pe care el, profetic, mi le-a anunțat. |
|
|
(Cortina cade, în timp ce Capesius este încă în scenă.)
|
||
