O cameră de meditație în tonalitate violet. Atmosferă gravă, dar nu sumbră. Benedictus, Maria, apoi făpturi spirituale ce reprezintă Forțele sufletului.
| MARIA: |
Cumplite lupte sufletești mă-mping în ceasul ăsta, |
|
| 330 | S-ascult la voi, Îndrumătorul meu, un sfat înțelept. Mi-e stăpânită inima de-ntunecate presimțiri Și nu-s în stare ca gândurilor, Ce-mi dau asalt fără-ncetare, Să mă împotrivesc. În miezu-adânc al ființei mele ele mă lovesc, Și vor să-mi impună o poruncă Ce-mi pare-un sacrilegiu. Desigur că puteri înșelătoare mă ademenesc. Fierbinte vă rog, ajutați-mă |
|
| 340 | Să le izgonesc. |
|
| BENEDICTUS: | Niciodată nu-ți va lipsi Ajutorul ce-l vrei de la mine. |
|
| MARIA: | Știu drumul vieții lui Johannes Ce strâns legat e de al meu. Un greu drum al destinului ne-a unit; Și din înaltele lumi ale spiritului, Voința zeilor a binecuvântat legătura noastră. Îmi stau atât de clare-n față toate astea, Cum doar imaginea adevărului poate fi. |
|
| 350 | Și totuși... mă cuprinde un fior De-ndată ce-mi mișc buzele Ca să rostesc acest cuvânt nelegiuit, – Și totuși... aud din adâncul sufletului meu O voce care-mi spune clar, Din nou repetând Când cred că am învins-o: „Tu trebuie să-l desprinzi pe Johannes de tine; Nu poți să-l ții alături, De vrei să-i aperi sufletul de rău. |
|
| 360 | El trebuie singur să străbată drumul Ce-l duce către țelul său.” Știu însă, doar un cuvânt dacă rostiți, Această țesătură-amăgitoare se va risipi din suflet. |
|
| BENEDICTUS: | Maria, o nobilă durere te face-acum Să iei drept nălucire adevărul. |
|
| MARIA: | Să fie... adevărul... Dar nu! Ființă-nșelătoare se interpune iarăși Între auzul propriu și vorbele Îndrumătorului meu. O, mai spuneți-mi o dată! |
|
| BENEDICTUS: | 370 | Așa e cum ai înțeles. Iubirea ta e de esență nobilă, Și strâns este legat Johannes de tine. Iubirea însă trebuie să nu uite Că sora ei e-nțelepciunea. Mulți ani, Johannes, spre salvarea sa, A fost unit cu tine; Dar drumul mai departe-al sufletului său Pretinde să-și caute în libertate propriile țeluri. Voința destinului nu vorbește |
| 380 | De o ruptură exterioară a prieteniei voastre; Dar cere, cu toată rigoarea, Fapta liberă a lui Johannes în sfera spiritului. |
|
| MARIA: |
Percep încă iluzii! Lăsați-mă să vorbesc mai departe; Voi trebuie să mă-nțelegeți; Urechii voastre nici o nălucire N-ar îndrăzni să-i schimbe cuvântul. Ușor ar fi de izgonit orice-ndoială, dacă Doar drumul încâlcit al vieții pământești |
|
| 390 | Ar vrea să rețină sufletul lui Johannes lângă-al meu. Dar legătura noastră a primit consacrarea Ce leagă pe vecie suflet de suflet; Și, binecuvântând, puterile spiritului Au spus cuvântul ce izgonește orice îndoială: „El și-a cucerit adevărul În împărăția veșnicului, Fiindcă-n lumea simțurilor a fost deja legat de tine În ființa sa cea mai profundă.” Cum să-nțeleg o revelație ca asta, |
|
| 400 | Acum, când contrariul trece drept adevăr? |
|
| BENEDICTUS: | Trebuie să afli că și celui ce-a avut parte De multe revelații, multe-i pot încă lipsi Pentru o deplină maturitate. Drumurile adevărului suprem sunt încâlcite; – Se regăsește-n ele doar cel ce cu răbdare E-n stare să străbată labirintul. În împărăția luminii înalturilor, Tu ai putut vedea doar o parte a realității, Atunci când ochiului sufletului tău |
|
| 410 | I-a apărut un tablou al lumii spiritelor. Tabloul ăsta însă nu-i realitatea întreagă. Sufletul lui Johannes și al tău sunt unite Prin astfel de legături pământești Încât fiecăruia dintre ele îi este hărăzit Să-și afle drumul în sfera spiritului Prin forțele pe care le datorează celuilalt. Dar până-acum nimic n-a arătat Că voi ați împlinit cerința asta. Voi ați putut vedea în imagini |
|
| 420 | Ce este rezervat în viitor pentru voi, De veți putea birui încercarea până la capăt. Iar faptul că vi s-au arătat roadele strădaniei voastre Nu-nseamnă că ați ajuns La capătul acestei strădanii. Ați contemplat o imagine, Dar numai voința voastră O poate transforma în realitate. |
|
| MARIA: | Cuvintele voastre mă lovesc Ca o durere cumplită după o lungă fericire; |
|
| 430 |
Am învățat însă bine Să mă supun luminii înțelepciunii, Când se impune prin forța ei lăuntrică. Începe-a se schimba în limpezime Ce până acum în inimă era nedeslușit. Când însă, în culmea fericirii, strălucirea erorii Se prezintă minții omului drept adevăr, E greu să-alungi bezna din suflet. Îmi trebuie mai mult decât mi-ați dat, Să pot urma cu-adevărat ce-ați spus. |
|
| 440 | Mi-ați îndrumat Sinea-n acel adânc de suflet În care mi-a fost îngăduită lumina, Încât să pot pătrunde vieți pământești Ce mi-au fost date-n timpuri de demult. Am putut afla cum sufletul prietenului S-a întâlnit cu-al meu. Că-n timpurile vechi am condus sufletul lui Johannes La adevăratul cuvânt al spiritului, Am putut socoti asta drept germene care, Crescând, ne-a dat fructul prieteniei, |
|
| 450 | Găsită matură pentru vesnicie. |
|
| BENEDICTUS: | Ai fost recunoscută demnă să pătrunzi 'n-acele drumuri pământești Încredințate ție În vremuri de mult timp trecute. Privirea spiritului când ți-o-ntorci în urmă, Să nu uiti însă-a cerceta De ai și siguranța că nu-ți este asuns Nici unul din drumurile vieții. |
|
| MARIA (după o pauză care arată o profundă cufundarc în sine): |
||
| O, cum am putut să fiu atât de oarbă! | ||
| 460 | Acea fericire pe care-am resimțit-o Când am putut vedea o parte din trecut, Ea m-a făcut să uit, într-o iluzie trufașă, Ce multe încă-mi mai lipsesc. Și-abia acum pot să presimt Că trebuie să privesc întunecimile, De vreau să mă-adâncesc pe drumul care, Din viața mea de-acum, mă duce-n acel timp În care sufletul prietenului S-a îndreptat spre sufletul meu. |
|
| 470 | Și vreau să vă promit, Îndrumătorul meu, Să-mi înfrânez mândria sufletului...! Abia acum descopăr cum vanitatea cunoașterii Poate ademeni sufletul; În loc să-absoarbă forță Din bunul spiritual oferit de voi, El vrea să folosească darul Doar pentru-a se oglindi nesăbuit pe sine. Dar știu în clipa asta, Prin strigătul de prevenire din inima mea, |
|
| 480 | Căreia forță-i dau cuvintele voastre, Cât de departe încă trebuie să mă simt De țelul cel mai apropiat. Nu vreau să mai interpretez pripit Cunoștințele provenite din lumea spirituală. Vreau să le socotesc ca pe o forță Ce trebuie să îmi formeze sufletul, Și nu ca o instrucțiune Ce-mi poate cruța osteneala De-a recunoaște-n viața însăși țelurile acțiunii. |
|
| 490 | De-aș fi urmat mai curând aceste cuvinte Ce-mi pretind modestie, Nu mi-ar fi rămas ascuns Că sufletul atât de dotat al prietenului meu Doar liber se poate dezvolta, Când își caută singur căi Ce nu i-au fost indicate de mine. Recunoscând asta, Voi dobândi și forța de a-mplini Ce cere de la mine datoria și iubirea. |
|
| 500 | Acum simt însă mai mult ca oricând Că stau în fața unei grele încercări a sufletului. De obicei, când oamenii își smulg din inimă Ceea ce trăiește dintr-unul în celălalt, Iubirea s-a schimbat în contrariul ei. Ei înșiși transformă legăturile care-i uneau, Dar pasiunea și instinctul le dau forța; Eu, dimpotrivă, trebuie ca prin voință liberă Să sting efectul pe care l-am văzut apărând, Din viața propriului meu suflet, |
|
| 510 | În faptele prietenului meu. Și totuși neschimbată trebuie să-mi rămână iubirea. |
|
| BENEDICTUS: | Vei merge-n sensul just Când ai să vrei să recunoști Ce ți-a fost mai prețios în această iubire. Dacă știi ce forță te conduce, Inconștient, în suflet, Găsești atunci puterea să-mplinești Ce datoria trebuie să îți impună. |
|
| MARIA: |
Spunând acestea, îmi dați și ajutorul | |
| 520 | De care sufletul meu are atâta nevoie. 'n-adâncul ființei mele trebuie să pun Această gravă întrebare: „Ce mă-mpinge cu forță puternică-n această iubire?” Văd viața propriului meu suflet acționând În ființa și creația prietenului meu. Eu caut deci satisfacția Pe care-o simt în propria mea Sine; Trăiesc însă-n iluzia de-a fi altruistă. Mi-a rămas însă ascuns că în prietenul meu |
|
| 530 | Mă oglindesc doar pe mine însămi. Balaurul egoismului este cel care, Înșelându-mă, mi-a ascuns ceea ce De fapt mă mâna. Însutite forme ia egoismul, Trebuie s-o recunosc. Și când l-ai socotit învins, Învie cu o forță și mai mare Din ruina stăpânirii sale. Și-atunci câștigă și-n acea forță |
|
| 540 | Ce îți arată iluzia drept adevăr. (Maria se adâncește-n meditație. Benedictus iese.) …………………………………………….. (Apar cele trei făpturi ale Forței sufletului.) |
|
| MARIA: | Voi, surorile mele, pe care 'n-adâncul ființei mele le aflu, Când sufletul meu se lărgește Și se conduce pe sine În depărtările cosmice, Dezlegați-mi forțele clarvederii Din ale eterului înălțimi, Și îndrumați-le pe căile Pământului; Să mă scrutez pe mine însămi |
|
| 550 | În existența mea în timp Și să mă pot îndrepta Din vechile moduri de viață Spre noile cercuri de voință. ........................................................ |
|
| PHILIA: | Vreau să mă umplu Cu lumina sufletească năzuindă Din ale inimii adâncuri; Vreau să aspir în mine Puterea de voință ce dă viață Din impulsuri spirituale; |
|
| 560 | Ca tu, soră iubită, În vechile cercuri de viață Să poți simți lumina. ..................................... |
|
| ASTRID: | Vreau sentimentul personalității Să-l întrețes Voinței de iubire devotată; Vreau să dezleg Din lanțul dorinței Puterile voinței germinânde, Ca dorul paralizant să-l transform, pentru tine, |
|
| 570 | Într-un sentiment al spiritului care află; Ca tu, soră iubită, În depărtate drumuri pământești, Pe tine însăți să te poți scruta. |
|
| LUNA: | Vreau să chem puterile de renunțare ale inimii Și pacea ce susține sufletul s-o întăresc. Să se cunune ele și să-aducă, Din ale sufletului temelii, Lumina spiritului care forță dă. Să se întrepătrundă ele |
|
| 580 | Și-auzului spiritual atent Să-i supună depărtările pământești; Ca tu, soră iubită, În orizontu-ndepărtat al timpului Să poți găsi urmele vieții. |
|
| MARIA (după o pauză): | ||
| De pot să mă smulg Sentimentului de sine care înșală Și să mă dărui vouă Încât, din depărtări cosmice, Ființa sufletului meu să-mi oglindiți, |
||
| 590 | Atunci voi ajunge să mă desprind Din cercul vieții de acum Și să mă pot scruta În alte forme de existență. (După o pauză mai lungă.) În voi, surorilor, eu văd ființele spirituale care, Din întreg Universul, viață dau sufletelor. Voi faceti să se maturizeze-n om Forțele care germinează-n veșnicie. Prin porțile sufletului meu am putut adesea Să aflu calea în împărăția voastră, |
|
| 600 | Și am privit cu ochii sufletului Formele originare ale existenței pământești. Silită-s să recurg acum la ajutorul vostru, Fiindcă-i de datoria mea să aflu drumul care, Din călătoria mea pământească de acum, Urcă până-n epocile-ndepărtate ale omenirii. Dezlegați-mi ființa sufletească de sentimentul Sinei În viața ei de-acum. Deschideti-mi cercul datoriilor Din parcursul vieților mele trecute. |
|
| VOCEA SPIRITULUI, CONȘTIINŢA SPIRITUALĂ: | ||
| 610 | Gândurile ei caută De-a lungul timpurilor. Ce i-a rămas ca vină, Ce îi e dat ca datorie, Să urce din temelia sufletului său, Din ale cărei adâncuri, Visând, Oamenii își conduc viața; În ale cărei adâncuri, Rătăcind, |
|
| 620 | Oamenii se pierd pe sine. |
|
|
(Cortina cade, în timp ce toți sunt încă în scenă.)
|
||
