Evenimentele desfășurate în tabloul precedent al dramei au îmbolnăvit-o într-atât pe Theodora încât ea moare. Acum Strader rămâne iar singur. Desigur, ceea ce Theodora i-a dat rămâne nepieritor; dar ea nu mai este alături de el pentru a-l sfătui și ajuta. În singurătatea sa, el caută prietenii comuni în casa Balde. Capesius și doamna Balde sunt și ei prezenti. Theodora fusese unită cu acești oameni într-o viață anterioară prin destin. Capesius fusese tatăl ei, Felix și Felicia Balde părinții săi adoptivi. Cei prezenți acum vor să se unească și în viitor cu ființa Theodorei prin gânduri pline de iubire. Felix Balde este mirat de moartea ei prematură, dat fiind că el și-a educat facultatea de a vedea forțele lăuntrice de viață ale oamenilor și a întrevăzut astfel, pe baza viziunii sale, o viață pământească lungă pentru Theodora. El spune că viziunea sa l-a înșelat cu privire la Theodora. Strader povestește atunci dureroasa viețuire avută de Theodora și faptul că viziunea ei spirituală i-a arătat că Johannes Thomasius era cauza suferinței ei.
Începe să vorbească acum Capesius, într-un mod uimitor pentru cei prezenți, să explice ce a aflat prin viețuirea sa în domeniul lui Lucifer cu privire la Thomasius și Theodora. Strader este speriat de ceea ce află de la Capesius și îi cere lui Felix Balde o explicație mai completă. Felix Balde îi vorbește atunci despre dispoziția spirituală aparte în care a intrat treptat Capesius. Doamna Balde completează explicația. Ansamblul acestei discuții ne arată cum se manifestă pe planul fizic raportul cu totul aparte pe care îl are Capesius cu domeniul lui Lucifer, care este prezentat în tabloul trei al dramei. Acolo el spune că din conversațiile oamenilor pe planul fizic înțelege doar acele cuvinte care îi amintesc tot ce e mai frumos din ce poate contempla el în domeniul spiritului. Aici însă el a reacționat la cuvintele care i-au readus în memorie experiențe dureroase din lumea suprasensibilă. Faptul este firesc, pe de o parte datorită strânsei sale legături karmice cu Theodora și Johannes Thomasius, despre care se discută acum pe planul fizic, iar pe de altă parte datorită transformării pe care a provocat-o în el convorbirea cu Maria, în domeniul lui Lucifer. Strader vrea să știe dacă cele spuse de Capesius sunt adevărate. Felix Balde îi confirmă că sunt demne de încredere. Strader încă se mai îndoiește. Ar fi cumplit și îngrozitor dacă cele spuse lui Capesius ar fi adevărate.
Apare atunci sub formă vizibilă sufletul Theodorei, pentru a confirma adevărul celor spuse de Capesius. Cu privire la această dureroasă tragedie, Theodora adaugă și cele ce s-au făcut pentru a învinge această situație tragică, și ce mai trebuie făcut. Ea spune:
„Thomasius nu trebuie să cadă;
Maria a aprins deja în inima ei tare
Jertfa puterii de iubire
Iar Theodora vrea, din înălțimi spirituale,
Să dea, din puterile iubirii, raze de binecuvântare”.
Apoi Theodora se adresează direct lui Strader, rugându-l să-l ajute pe Johannes. Strader este fericit că poate continua legătura și colaborarea cu Theodora și după moartea ei. El însuși, prin amintirea sa plină de iubire, a ajutat ca ea să îi apară. În legătură cu posibilitatea unei legături cu cei morți, Rudolf Steiner spune în conferința din 22 iulie 1923, publicată în „Goetheanum”, 1931, nr. 9–11: „Dacă suntem în stare să creăm o legătură vie interioară între amintire și iubire, între amintirea care domnește în noi datorită corpului astral și iubirea datorată Eului, în anumite cazuri se va putea petrece un miracol... Purtăm amintirea unui mort iubit, dincolo de moartea lui; purtăm imaginea lui în sufletul nostru. Cu toată forța și intensitatea sufletului nostru continuăm în amintire viața noastră cu cel decedat, așa încât nu mai avem un suport prin impresiile senzoriale exterioare și încercăm să aducem amintirile până la a deveni atât de vii încât să ni se pară că cel care a murit s-ar afla acolo, în viețuirea nemijlocită. Rămânem conștienți că acest lucru il purtăm în amintirea noastră, dar unim apoi forța rezultată din întărirea corpului nostru astral cu acea forță pe care o datorăm Eului nostru, forța iubirii... Aceasta este atunci o cale prin care, treji lăuntric, desprindem până la un anumit grad corpul astral și Eul de corpul fizic; și exact în memoria pe care o putem păstra despre cel mort se află una din primele trepte pentru eliberarea Eului și corpului astral de corpul fizic și corpul eteric în timpul stării de veghe. Știm că prin conștiența noastră trează unim cu imaginea celui mort iubirea pe care am fi avut-o doar dacă am fi primit de la el impresiile senzoriale. Toate acestea trebuie să fie foarte active și vii în noi. Impulsul reușește dacă putem dezvolta forțele interioare necesare. Impulsul are loc. Trecem Pragul în lumea spirituală. Mortul poate să fie acolo, în realitatea sa. Este una din căile prin care oamenii pot pătrunde în lumea spirituală”.
Capesius îi explică lui Strader mai precis modalitatea prin care îl poate ajuta pe Johannes, așa cum o dorește Theodora. El descrie mai întâi pericolul în care se află Johannes. Modul cum Strader îl poate ajuta este rezumat în aceste cuvinte:
„Thomasius va fi însă cu siguranță
Întors din drumul rău al lui
Dacă Strader se îndreaptă spre acele țeluri care,
În viitor, vor transforma spiritual știința umană,
Apropiind-o astfel de știința divină.
Ca țelurile astea să i se arate, trebuie
Să îl urmeze, ca discipol, pe Benedictus”.
Pentru a înțelege mai bine calea evoluției lui Strader, ne putem referi la ceea ce a spus Rudolf Steiner în ultima conferință din ciclul 45* cu privire la viețuirea interioară a Învierii; el spune:
* Pietre fundamentale pentru cunoașterea Misteriului de pe Golgota, GA 175.
„Aristotel a parcurs deja o cale interioară cu totul particulară – să-i zicem cale mistică. El a vrut să afle ce anume îi dă sufletului certitudinea interioară că sufletul este nemuritor. – Or, dacă cineva face un timp destul de lung, în mod cinstit și corect, o activitate meditativă interioară, face exerciții, el va ajunge cu siguranță, în timp ce se deschide la ceea ce este nemuritor în interiorul său, să viețuiască interior forța nemuririi sufletului. Lui Aristotel i-a fost absolut clar că poți viețui în interior ceea ce poate fi exprimat astfel: eu viețuiesc în interior ceea ce este independent de corp, ceva care, în consecință, nu are nimic de-a face cu moartea corpului. Pentru Aristotel era un lucru foarte clar. Dar el merge mai departe și încearcă să resimtă foarte intens în el ceea ce știi numai atunci când viețuiești faptul că aceasta nu aparține corpului. Și aici el resimte foarte clar... acel lucru pe care l-am arătat la înțelegerea Misteriului de pe Golgota: singurătatea interioară. În experiența mistică nu se ajunge la altceva decât la această singurătate, la a trece într-un fel prin durerea acestei singurătăți... În acest sentiment al singurătății știi cu precizie că în interior există ceva care depășește moartea, dar care nu are legătură decât cu Eul propriu și nu are nici o legătură cu lumea exterioară. Ajungem deci la ceea ce a descoperit și Aristotel: că legătura cu lumea exterioară se face prin intermediul organelor corpului... «Nu pot înainta mai departe în înțelegerea nemuririi» – așa își spune Aristotel – «decât până la a vedea că, după moarte, eu însumi mă voi simți în singurătate absolută, neavând în fața mea în toată eternitatea decât ceea ce am făcut în viață bun sau rău și că pe acestea le voi contempla veșnic. Prin propria ta forță, aici ajungi. Dacă vrei să afli altceva despre lumea spirituală, nu poți conta pe forța ta proprie, ci trebuie fie să fii inițiat, fie să asculți ceea ce spun inițiații...» Descoperind aceasta, Aristotel devine și un fel de profet, un profet pentru un alt lucru «care în epoca sa nu era posibil, dar care astăzi se prezintă altfel decât în vremea lui Aristotel»... Să aruncăm din nou o privire asupra acestei singurătăți absolute la care ajungi, asupra acestei experiente mistice care este cu totul altceva decât sunt descrise adesea experiențele mistice. Ele sunt adesea descrise într-un mod vanitos, atunci când se spune: Îl viețuiești pe Dumnezeu în interiorul tău. – Dar asta nu este experiența mistică completă; experiența mistică completă este: Îl viețuiești pe Dumnezeu într-o singurătate totală, în singurătatea absolută. Te simți singur cu Dumnezeu. Și atunci nu poți face nimic decât să ai tăria de a continua să trăiești în această singurătate. Pentru că această singurătate este o forță, iubiții mei prieteni, o forță puternică! Dacă nu te lași doborât de ea și o lași să trăiască în tine ca forță, atunci acestei singurătăți i se adaugă o nouă viețuire (firește, astfel de lucruri nu pot fi descrise, dar fiecare le poate viețui), ajungi la viețuirea interioară nemijlocită: această singurătate pe care o viețuiești este pricinuită de tine. Dumnezeul pe care îl viețuiești acolo este cel din care te-ai născut, dar această singurătate nu s-a născut cu tine; această singurătate iese din tine, tu ești vinovat de această singurătate. – Este cea de a doua viețuire. Când ai avut această viețuire, ea te conduce nemijlocit la sentimentul că ești părtaș la uciderea a ceea ce a ieșit din Dumnezeu. În acel moment, dacă singurătatea sufletului a acționat destul de mult timp, apare clar: ceva a survenit în timp..., ceva prin care divinul a fost omorât de omenesc. – În acel moment începi să te simți vinovat de moartea lui Dumnezeu – și dacă aș avea timp am putea ajunge la următoarea definiție, cea a omorârii Fiului lui Dumnezeu. Viețuirea mistică nu trebuie să fie unică, nebuloasă, confuză, ci trebuie să urce în trepte. Se poate viețui moartea lui Hristos. – Și este apoi nevoie ca această viețuire să devină din nou forță puternică, și atunci – da, nu pot spune altfel – atunci Hristos este aici, și anume Înviatul! Căci el este înainte de toate ca viețuire interioară mistică, Înviatul, Cel care a trecut prin moarte. Iar motivarea morții o resimți în modul pe care l-am arătat... Corpul eteric s-a despărțit de suflet (după moarte) ca un fel de al doilea cadavru; dar datorită impulsului lui Hristos, care a rămas prezent o dată cu Misteriul de pe Golgota, el este într-un anumit fel păstrat, nu se risipește, este păstrat. Și dacă ai credință – îngăduiți-mi să folosesc cuvântul «credință» așa cum l-am definit la începutul conferințelor – dacă ai credință că, de pildă, «Goethe a înviat în corp eteric», dacă te adâncești în studiul operelor sale vei ajunge ca ideile și reprezentările sale să devină vii în sufletul tău, ca cititor, și nu-l vei mai descrie așa cum a fost el, ci așa cum este el astăzi. Atunci ai transpus în viață ideea Învierii... Dacă ați avut odată această trăire, dacă v-ați atașat de un gând al unui om care a trecut deja prin moarte, al cărui corp fizic este deja integrat Pământului, și a cărui gândire continuă să viețuiască în voi, atunci va veni o zi în care veți spune: Așa cum trăiește acest gând, așa cum el este iar pentru mine, viața lui se datorează lui Hristos, și niciodată el n-ar fi putut să fie atât de viu înainte ca Hristos să fi coborât pe Pământ. – Există deci o cale spre Misteriul de pe Golgota, care poate să fie parcursă lăuntric”.
Această cale de evoluție corespunde situației de viață a lui Strader. Cel care, asemenea lui Strader, se dăruie total cu gândirea domeniului mecanicii moarte, se dezvoltă într-o direcție care duce la singurătatea dureroasă descrisă aici, siugurătate pe care Strader a viețuit-o efectiv și pe care o retrăieșe după moartea Theodorei. În situația sa, evoluția corectă duce la viețuirea morții și a învierii prezentată aici. Dacă își unește în iubire gândurile lui cu ale Theodorei, el va ajunge la viețuirea învierii gândurilor. Întreaga sa gândire poate fi străbătută de acest impuls al Învierii, astfel încât și gândurile moarte din domeniul mecanicii se vor trezi la o viață nouă. Astfel știința umană va fi transformată și apropiată de știința zeilor, corespunzător misiunii ce i-a fost atribuită. În Strader se unește atunci știința pământească cu contemplarea spirituală pură a Theodorei, pentru ca aceasta să nu poată fi răpită de Lucifer.
În timp ce Strader se dedică în primul rând cunoașterii senzoriale și încearcă, pornind de la această cunoaștere, să stabilească legătura cu lumea spiritului, Capesius, la nivelul actual al evoluției sale, lasă ca evenimentele lumii senzoriale să treacă pe lângă el neluate în seamă și trăiește aproape exclusiv în lumile suprasensibile. Strader dezvoltă anumite forțe în singurătatea sa spirituală. Alte forțe poate dezvolta Capesius pentru împlinirea misiunilor viitoare, prin degajarea sa de lumea simțurilor. În timp ce Strader, pornind din lumea simțurilor, urmează să caute o nouă legătură cu lumea spirituală, Capesius nu se va putea dezvolta corect decât dacă, pornind din lumea suprasensibilă, va cultiva legătura cu lumea senzorială. Strader primește un mesaj din lumea spirituală prin intermediul Theodorei; Capesius primește promisiunea doamei Balde, și anume că, prin poveștile ei, va face să-i parvină în lumea spiritului mesaje din lumea simțurilor.
În tabloul șase al dramei vedem cum Maria, care începuse să-l ajute pe Capesius prin discuția pe care a avut-o cu el în domeniul lui Lucifer, continuă să-l ajute în alte sfere ale lumilor suprasensibile. Prin ea, el ajunge să audă acolo cuvintele lui Benedictus: „În gândirea ta trăiesc gânduri cosmice”. El citise aceste cuvinte, înainte să ajungă la clarvedere, în Cartea vieții scrisă de Benedictus și, împreună cu alte cuvinte, l-au impresionat într-atât încât a recunoscut lipsa de ființialitate a gândirii sale de până atunci și și-a îndreptat forțele sufletești spre adevărurile spirituale care l-au condus mai târziu la viziunea retrospectivă a unei vieți pământești anterioare. Între timp, Capesius s-a dăruit atât de des vieții în lumea spirituală încât lumea simțurilor i-a devenit străină. Și domeniul spiritual în care se află acum, în care „existența spirituală vrea să se unească cu ființa pământească pentru o creație comună” îi este la fel de străin. Până acum el nu s-a aflat decât în domenii ale lumii spiritului unde nu pătrundea nici o cunoaștere din lumea simțurilor. Cuvintele pe care le-a scris Benedictus pentru sufletele care trăiesc pe Pământ acționează asupra lui ca venind din lumea simțurilor și întunecă sfera spirituală în care se află. Pentru el este o enigmă faptul că aceste cuvinte sunt percepute în lumea spirituală.
În timp ce Capesius se află în această dispoziție, cuprins de întrebări, aude cuvintele: „În simțirea ta țes forțe cosmice”. El spune apoi:
„E încă un cuvânt care dincolo
E-ncredințat de Benedictus discipolilor lui
Și care-aici se re-creează-n vocea sa!
Stârnind prin sine forțe-ntunecate, el se revarsă
Prin spațiile fără margini ale acestei împărății”.
Ceea ce spune apoi Maria acționează ca o limpezire a tenebrelor interioare. În lumea suprasensibilă, discuțiile sunt de așa natură, încât o ființă aude în ea însăși cuvintele rostite de o altă ființă. Capesius viețuiește astfel în el cuvintele Mariei, ca pe ceva ce clarifică încetul cu încetul întunericul întrebării sale interioare. Maria simte ce trebuie să afle în acel loc. Știe că aceste cuvinte pe care Benedictus le-a încredințat discipolilor săi nu sunt decât semne pentru ființialul spiritual care poate fi contemplat aici. Ea vrea ca prin concentrarea forțelor sufletului să-și elibereze ființa sa interioară de existența pământească și astfel să aștepte ce va voi să i se arate ca revelație prin aceste spații spirituale. În ciclul 20*, în conferința a III-a, Rudolf Steiner descrie amănunțit desprinderea de existența pământească: „Pentru antroposofi, pot rezuma această observație spunând că un om care a reușit să se elibereze de instrumentul său fizic corporal nu se folosește, pentru a acționa în interiorul sufletului său, decât de instrumentele care sunt date în organismul său eteric, organismul său astral și Eul său. Deci el se folosește de ceea ce am cunoscut despre om prin antroposofie, cu excepția corpului fizic. Ceea ce răsare atunci din aceasta în suflet are o forță interioară mult mai mare, o vitalitate interioară mult mai puternică decât cea a gândurilor obișnuite, provocate de obiectele exterioare. Mai mult, asta dă impresia a ceva care ne înconjură peste tot ca o fină substanțialitate interioară. Nu poți exprima acest lucru decât spunând că se aseamănă unei lumini care vine în valuri; nu trebuie însă să ne gândim la lumina care ajunge la noi prin intermediul ochiului omenesc, deci printr-un instrument corporal exterior, ci să ne reprezentăm că această substanțialitate care se răspândește în jur și în care te afli ca într-o mare agitată este resimțită mai mult interior decât ca strălucire luminoasă sau ceva asemănător. Este resimțită interior și, dacă omul o resimte cu adevărat, i se stinge reprezentarea, ca și cum acolo s-ar afla într-un neant... Și acum se pune întrebarea: Ce remarcă ocultistul care percepe plutind în această mare imagini ciudate pe care acum le poate înțelege și în fața cărora nu mai face pur și simplu apel la memoria sa, pentru că ele au devenit atât de puternice încât mintea le poate cuprinde? Ce remarcă deci ocultistul în legătură cu toate acestea? Vedeți dumneavoastră, ocultistul remarcă ceva din aceste lucruri, ce-i drept, doar dacă înainte a învățat ceva, și anume: dacă înainte a făcut cunoștință cu diferite idei ale filosofilor, dacă s-a ocupat puțin cu filosofia. Atunci ochiului lui spiritual i se revelează că adevăratele gânduri ale filosofilor sunt umbre, imagini a ceea ce acolo, în lumina care vine în valuri, este perceput ca viu.”
* Lumea simțurilor și lumea spiritului, GA 134
În timpul viziunii sale spirituale, Maria devine conștientă de modul în care va acționa mai apoi această revelație spirituală în existența sa pământească. Ea spune:
„Vreau, adunându-mi forțele sufletului,
Să-mi liberez lăuntrul de existența pământească.
Și astfel să aștept ceea ce, revelându-se,
Vrea să mi se-arate prin întinderile spirituale.
Când iar mă voi întoarce la viața pământească,
Va deveni gând care-mi va lumina în suflet,
În cugetarea ulterioară, drept cunoaștere”.
Apoi apare însuși Benedictus în domeniul spiritului, unde sunt Maria și Capesius. El spune:
„Te cucerește-n forța gândurilor cosmice,
Te pierde prin viața forțelor cosmice;
Vei afla țelurile pământești oglindindu-se
Prin ființa ta-n lumina lumilor”.
În viața pământească, aceste cuvinte au fost spuse de către Benedictus discipolilor săi, dar într-o altă expresie, și anume:
„Te pierde-n gândurile cosmice,
Te viețuiește prin forțele cosmice...
Cunoscându-te în tine,
Tu țelurile zeilor le afli”.
Acolo, discipolul spiritual trebuia să se piardă în gândurile cosmice pentru ca prin adevărata cunoaștere de sine să afle țelurile zeilor. Aici, cuvintele pe care le rosteste Benedictus sunt ca o continuare a celorlalte; fiindcă, dăruindu-se gândurilor cosmice în mod dezinteresat, omul dezvoltă în el adevărata forță-Eu care este în armonie cu forța gândurilor cosmice. Într-o reală unire cu forța gândurilor cosmice, viața proprie, deviată de această forță, se descompune. De unde și cuvintele: „Te pierde prin viața forțelor cosmice”. În timp ce erorile de viață ale ființei proprii se dizolvă în viața forțelor cosmice, se revelează țelurile pământești care sunt necesare pentru repararea erorilor vieții: „Vei afla țelurile pământești oglindindu-se prin ființa ta-n lumina lumilor”.
Pentru Capesius este înainte de toate o enigmă faptul că Benedictus apare aici în spirit și rostește aceste cuvinte. Treptat, Capesius este condus de Benedictus la cunoașterea de sine în lumea spirituală. Capesius s-a detașat atât de mult de existența pământească încât nu-și mai simte personalitatea așa cum era ea pe Pământ. La început, Benedictus trezește în Capesius amintirea personalității sale pământești, apoi îi explică starea dezvoltării sale prezente. Cu acest prilej, Benedictus menționează datoria pe care o are Îndrumătorul, aceea de a continua să însoțească pe discipol pe calea pe care i-a arătat-o în existența pământească. El îi spune lui Capesius:
„Tu poți depune corpul fizic
Dar nu și fina țesătură-a trupului gândirii.
Vei putea privi lumea-n adevărul ei
Doar când nici un rest din personalitate
Nu poate tulbura prea tare claritatea viziunii.
Doar cel ce-a învățat să-și vadă gândirea
'N-afara sa, așa cum forțele clarvăzătorului
Privesc spre trupul pământesc despărțit de sine,
Acela va pătrunde-n realitățile spirituale”.
În ciclul Despre ființa interioară a omului... Rudolf Steiner descrie această contemplare a propriei gândiri, când spune: „Dacă încerci să practici o activitate interioară – dar în afara corpului –, activitate care se aseamănă gândirii, dar care este altceva decât gândirea obișnuită, care este o desfășurare a unei forțe creatoare sufletești interioare, dacă dezvolți această activitate, observi în această ființă de lumină mai mult: vezi în ea forțe în mișcare, forțe care – s-ar putea spune – străbat această formă luminoasă ca un fel de circulație de forțe. Știi deci: ceea ce vezi acolo ca un fel de enclavă în corpul tău de lumină este viața gândurilor tale, văzută din exterior. Acum o poți recunoaște ca o parte a corpului eteric pe care tocmai îl vezi, fiindcă acest corp eteric este viața țesândă a gândurilor. Vezi ca o circulație de valuri întunecate, ca o circulație de sânge spirituală, se poate spune: valuri întunecate în corpul luminos, care dau ansamblului un aspect specific și ciudat și care impune chiar, celui care îl contemplă, această cunoaștere: în corpul tău fizic unduiește și freamătă corpul tău eteric, pe care îl privești acum din afară, care acum ți-a devenit vizibil” (Conferința I).
Acum Benedictus face vizibile pentru Capesius gândurile în forme ființial-spațiale, și spune:
„Contemplă astfel în imagine, așa încât ea
Să îți devină cunoaștere prin forța clarvederii,
Gânduri care se conturează ființal
Ca forme spațiale, oglindind gândirea umană”.
Ne putem aminti aici ce a spus Rudolf Steiner în conferința a III-a din același ciclu: „Când gândim, gândul real nu impresionează deloc corpul fizic, ci corpul eteric. Dar în timp ce gândim, nu tot ceea ce se află în gândire pătrunde în noi. Dacă ar pătrunde în noi tot ceea ce gândim, am simți pulsând în noi, ori de câte ori gândim, ființe elementare vii; ne-am simți interior cu totul plini de viață ... Această viață nu o percepem cu adevărat pentru că, într-un fel, din gândirea umană numai spuma ei ajunge la conștiența noastră și formează imaginile-umbră ale gândurilor, care se înalță în noi ca gândire a noastră. Dimpotrivă, ceea ce străbate gândurile ca forțe vii se cufundă în corpul nostru eteric. Noi nu percepem ființele elementare vii care freamătă în noi; în gânduri, noi percepem oarecum doar extractul, ceva asemănător unei umbriri; cealaltă însă, viața, pătrunde în noi și, pătrunzând în noi, ne îmbibă din nou, astfel încât rezultă iarăși o luptă în corpul nostru eteric, de data aceasta o luptă între spiritele progresiste și Ahriman, entitățile ahrimance. Expresia acestei lupte este atunci faptul că gândurile nu se desfășoară în noi cum s-ar fi desfășurat dacă ele ar fi fost ființe vii. Dacă ele s-ar desfășura așa cum sunt în realitate, atunci ne-am simți în viața ființelor-gânduri: ele s-ar mișca încoace și încolo; dar noi, de fapt, nu percepem așa ceva. Acesta este motivul pentru care corpul nostru eteric, care altfel ar fi fost complet transparent, a devenit oarecum opac; aș spune că a devenit ca un topaz fumuriu, străbătut de umbre întunecate, în timp ce cuarțul este în întregime pur și transparent. Corpul nostru eteric este străbătut de tenebre spirituale. Ceea ce ne străbate aici corpul eteric este comoara memoriei noastre”.
După cuvintele introductive rostite de Philia, Astrid și Luna, intră Lucifer și Ahriman, care rostesc cuvinte însoțitoare ale mișcărilor ce oglindesc gândirea umană. Se exprimă astfel faptul că în gândirea omului acționează Lucifer și Ahriman. Pentru Capesius, recunoașterea acțiunii lui Lucifer în propria sa gândire și în propriul său sentiment constituie o viețuire răscolitoare. El spune:
„Sufletul se viețuiește lăuntric;
El crede că gândește pentru că el nu vede
Gândurile ce se află-n fața lui în spațiu.
El crede că simte, pentru că sentimentele
Nu luminează clipind ca fulgerele-n nori;...
El nu îl vede pe Lucifer, din care
Se revarsă gânduri și dau năvală sentimente –
De-aceea poate crede că-i singur cu ele.
De ce se dăruie el unei astfel de iluzii?”
În legătură cu acțiunea lui Lucifer și Ahriman în gândirea, simțirea și voirea obișnuită, Rudolf Steiner spune în conferința a III-a din ciclul Lumea simțurilor și lumea spiritului: „În stadiul actual, omul este strâns împletit cu gândirea, simțirea și voirea sa. Aproape că nu poate fi întâlnită o stare în conștiența exterioară în care omul să fie exclusiv în Eul său, în care el să nu se amestece deloc cu gândirea, simțirea, voirea... Atunci când omul este sănătos în sufletul său, aceste expresii de gând, sentiment, voință năvălesc prin suflet; după care și dorințele. El nu este acolo niciodată despărtit, cu Eul său, de gândirea, sentimentul și voirea sa. Dar iată la ce ajungi prin cele patru stări indicate: să poți să te plasezi în afara gândirii, simțirii și voirii și să le poți privi ca pe ceva din exteriorul tău. Gândurile noastre trebuie să ne devină la fel de indiferente precum obiectele din jurul nostru – când nu mai spunem: Eu gândesc – când gândirea noastră ne apare ca un proces în desfășurare, dar care de fapt nu ne privește pe noi. Și tot așa pentru simțire și voință... De aici decurge întreaga influență luciferică; prin faptul că forța luciferică s-a introdus în Eu, acest Eu s-a amestecat în mod impur cu gândirea, cu simțirea și voirea și apoi a căpătat preponderență luciferică asupra corpului astral”. În continuare, Rudolf Steiner arată modul în care acțiunea lui Lucifer a antrenat-o pe cea a lui Ahriman.
Capesius recunoaște acum acțiunea lui Lucifer asupra gândirii și simțirii sale; el se întreabă de ce sufletul cade în iluzia de a considera opera lui Lucifer ca fiind propria sa operă. Maria răspunde la întrebarea pe care el și-a pus-o sieși și rămâne uimit că altcineva decât el poate auzi ceea ce se întreabă în propria sa interioritate. Maria îi răspunde:
„Dar sufletele-aici nu-s separate.
Sunt astfel doar când se slujesc de trup.
Aicea fiecare se-aude pe sine în cuvântul celuilalt.
Îți spui deci ție însuți când eu îți spun:
'N-adâncuri caută răspunsul”.
Această împreună-viețuire a ființei celuilalt în lumea spirituală este descrisă de Rudolf Steiner în ciclul Despre inițiere... cu următoarele cuvinte: „Presupuneți că v-ați așezat undeva și vă propuneți să nu vă străduiți să gândiți un lucru sau altul ci, dimpotrivă, să nu gândiți la nimic anume. Apare în dumneavoastră un gând pe care nu l-ați chemat, la care nu ați făcut apel. El pune stăpânire pe sufletul dumneavoastră cu o astfel de insistență, încât îl umple până-ntr-atât că puteți ajunge la sentimentul că nu mai puteți deosebi absolut deloc acest gând de dumneavoastră înșivă, că sunteți una cu el. Când aveți sentimentul că acest gând trăiește și vă atrage sufletul cu el, atunci sufletul dumneavoastră este legat de el. S-ar putea spune la fel de bine: «gândul este în suflet» sau «sufletul este în gând» – la fel este și în lumea senzorială când iei cunoștință și intri în relație cu entitățile ierarhiilor superioare. Cuvintele: «ești lângă ele», «ești în afara lor» își pierd sensul. Ești cu ele, așa cum gândurile trăiesc cu cineva; dar nu încât să poți spune: «gândurile se trăiesc în cineva», ci – mai bine spus – «gândurile se gândesc în cineva». Ele se viețuiesc și se împreună-viețuiește viețuirea entităților. Suntem chiar în aceste entități, suntem una cu ele, încât întreaga ființă s-a revărsat în sfera în care trăiesc aceste entități, viețuind împreună existența lor, știind cu precizie că ele se viețuiesc în aceasta”.
Legăturile karmice existente între Maria și Capesius îi dau Mariei posibilitatea să învigoreze acea parte din ființa lui Capesius care se armonizează cu ființa ei; cu această parte a ființei sale își spune Capesius sieși ceea ce îi spune Maria, adică faptul că trebuie să caute răspunsul în adâncul propriei sale ființe. Dar Capesius are sentimentul că în adâncurile sufletului amenință sumbra teamă. Maria îl îndeamnă să îl întrebe pe Lucifer dacă teama vine de la el. Lucifer revelează atunci partea ființei sale care îl slujește pe om spre bine. Deși prin aceasta nu iese la iveală întreaga ființă a lui Lucifer, se arată totuși că teama nu trebuie căutată la el, ci în altă sferă de putere. Ahriman își revelează ființa sa și arată că teama vine de la el. Capesius recunoaște acum că teama emană din sfera lui Ahriman, iar ura din domenul lui Lucifer. La cuvintele rostite de Ahriman, apare Benedictus. El îi spune lui Capesius:
„Tu trebuie să te recunoști în cuvintele cosmice
Și să te simți în forța gândurilor cosmice.
Și pentru că acum tu ai putut să vezi 'n-afara ta
Ce tu visai drept individualitatea ta,
Găseste-te și nu te mai înfiora
La cuvântul care pe drept răsună și care
Trebuie să-ți dea dovada propriei existențe”.
Capesius ajunge acum să înțeleagă ceea ce i se păruse enigmatic atunci când auzise cuvintele lui Benedictus:
„Te cucerește-n forța gândurilor cosmice,
Te pierde prin viața forțelor cosmice;
Vei afla țelurile pământești oglindindu-se
Prin ființa ta-n lumina lumilor”.
Capesius înțelege acum ceea ce mai înainte lua drept propria sa ființă. El își găsește adevăratul Eu în țelurile pământești care se reflectă prin individualitatea sa în lumina cosmică; cu alte cuvinte, el se regăsește pe sine în propriul său destin, așa cum arată Rudolf Steiner în cuvintele: „Dacă arunci o privire spre ceea ce ai văzut mai înainte din tine însuți, și care era înfățișat ca lume exterioară: acest corp de lumină cu circulație întunecată de gânduri din corpul eteric – în clipa în care te concentrezi, în afara corpului, asupra lumii astrale, asupra vieții stelare a corpului astral, ceea ce ai părăsit – corpul părăsit – îți apare altfel. Și acum poți observa clar deosebirea, care poate fi exprimată astfel: Te poți concentra în urmă asupra ta; vei vedea atunci corpul tău de lumină și corpul eteric de gânduri. Dar dacă te poți concentra asupra ta încât în tine se desfășoară o lume stelară interioară, despre care știi: tu o umpli..., și privești acum înapoi la corpul tău fizic pe care l-ai părăsit, atunci lumina se poate stinge, circulația gândurilor se oprește (într-o anumită măsură poți să o faci după voia ta) și în locul lor apare o imagine a propriei noastre entități; ea ne apare – da, nu poate fi defintă altfel – drept karma noastră personificată. Ceea ce purtăm în noi, ca oameni – de aceea pregătim un destin sau altul –, se află înfășurat. Karma noastră, destinul nostru personificat se află în fața noastră. Și când privim asta, acum știm: Asta ești tu, dar așa cum ești în entitatea ta morală interioară. Asta ești tu, așa cum te afli în lume ca individualitate; asta ești tu însuți pe de-a-ntregul” (Ciclul 32*, Conferinta I).
* Inneres Wesen des Menschen und Leben zwischen Tod und neuer Geburt, (Ființa interioară a omului și viața dintre moarte și o nouă naștere), GA 153
Acum Capesius poate să spună:
„Deci pot în viitor din nou să-mi aparțin.
Acuma mă voi căuta, fiindcă pot trăi
Contemplându-mă în gândirea cosmică”.
Dacă comparăm aceste cuvinte ale lui Capesius cu cele pe care le-a pronunțat mai înainte în sfera lui Lucifer, vom vedea cât a progresat el datorită ajutorului dat de Benedictus și Maria. Chiar dacă ceea ce a dobândit nu va putea fi păstrat de el fără întrerupere în viitor, acest lucru, odată cucerit, îi va da puterea să năzuiască iar și iar spre ceea ce a atins acum. Ca ajutor și întărire pentru această năzuință a lui, doamna Balde îi aduce din lumea simțurilor în lumea suprasensibilă basmul despre fantezie. Rudolf Steiner a vorbit deseori despre importanța fanteziei. Să ne reamintim cuvintele pe care le-a spus în conferința Simbolică și fantezie, ținută la Berlin în 19 decembrie 1911: „Nimic din ceea ce este activ în om, din ceea ce este într-adevăr regal în natura umană, nu poate fi împiedicat să aducă în lumea realității obișnuite ceva din lumea în cate sufletul își are rădăcinile. Și ceea ce este astfel adus este tocmai proiecția – în lumea noastră –, imaginea-umbră a celor viețuite de noi acolo. Aceasta este lumea fanteziei, a adevăratei fantezii – nu a acelei fantezii care asamblează simplu petice de viață, ci a adevăratei fantezii, care își are locul în interiorul omului, și care este împinsă din acest interior în afară, spre toate amănuntele creației... În această fantezie, care este umbra imaginațiunii, se elaborează ceva care nu are o formă sau alta, care nu cunoaște la început formele exterioare pentru ceea ce trebuie creat, ceva în care, din interior, materia zorește spre creație; intervine apoi, asemenea unei întunecări a întregului proces luminos, ceea ce – ca artă formatoare în imagini – se apleacă cu devotament spre realitatea concretă. Este exact contrarul procedeului pe care îl remarcăm adesea în creația artistică actuală. Totul pornește dintr-un ceutru spre această fantezie care, ca un element spiritual – la început al unei realități imaginative –, se află în spatele realității noastre sensibile. Ceea ce rezultă de aici este în acelagi timp o fantezie-realitate. Este, de fapt, ceea ce poate trece justificat din lumea spirituală în realitatea noastră... Și dintre toate genurile poetice, cel care este cel mai puțin legat de realitatea exterioară este tocmai basmul. Indiferent că este vorba despre Saga, despre mit sau legendă; în toate vedem că trăsăturile care ascultă doar de legi suprasensibile sunt îmbibate – în Saga și mituri – de legile adevăratei realități, fiindcă se iese din spiritual în lumea exterioară și pentru că izvoarele, care sunt izvoare istorice sau legate într-un fel cu istoria, sunt puse acum în legătură cu forma istorică. Numai basmul nu se lasă modelat precum formele reale; el poate folosi aceste forme reale complet liber, poate utiliza după bunul plac ceea ce există în realitate și a și făcut-o. De aceea basmul este vlăstarul cel mai pur al vechii clarvederi primitive. Este ca un rest al clarvederii anterioare. Pedantul rece, care ajunge în toate la o abordare profesorală, poate să nu simtă acest lucru; el nu are nici un motiv să-l simtă, dat fiind că, în fața oricărui adevăr, el întreabă: „Corespunde asta întru totul cu realitatea?”
Imediat după ce doamna Balde a povestit basmul despre fantezie, apar Philia, Astrid, Luna și Cealaltă Philia. Cuvintele lor revelează dispoziția sufletească plină de speranță în care se află Capesius după ce a depășit dificultățile care l-au întâmpinat pe calea dezvoltării sale.
Păzitorul Pragului – al cărui nume îl poartă drama – apare acum aici, în tabloul șapte, sub formă vizibilă. În prezentarea personajelor și evenimentelor din dramă, Rudolf Steiner a așezat Păzitorul Pragului printre făpturile pe care le-a indicat ca entități ale elementului spiritual uman, alături de Dublul lui Thomasius, Sufletul Theodorei, Vocea conștiinței, Philia, Astrid, Luna, Cealaltă Philia. Toate aceste făpturi stau într-un raport strâns cu Păzitorul Pragului.
Printr-o strădanie serioasă spre cunoașterea de sine, conștiința morală îl poate conduce pe om la viețuiri precum cele pe care Rudolf Steiner le descrie drept întâlnirea cu Păzitorul Pragului. Dacă, cu conștiința trează, urmărim viața noastră de până acum și ne îndreptăm mai întâi privirea spre tot ceea ce conștiința noastră respinge, ne vedem pe noi înșine încărcați cu toate slăbiciunile și imperfecțiunile noastre. Viziunea pe care o are conștiința ne arată o imagine a propriei noastre ființe greu de suportat. Cu cât conștiinta noastră morală este mai trează, cu cât viziunea vieții noastre este mai clară, cu atât mai mult descoperim în noi slăbiciuni și insuficiențe. Prin disciplina spirituală, faptul poate deveni și mai puternic. Viziunea ființei proprii, la care ajungi astfel, ar putea deveni insuportabilă dacă nu s-ar dezvolta simultan forțele și facultătile care acționează în acord cu conștiința noastră. Dacă ajungi să înțelegi că în conștiința morală se manifestă o voință divină, și dacă, în același timp, nu descoperi nimic în ființa proprie care să aparțină voinței divine, atunci ai impresia că această conștiință morală ar condamna ființa proprie.
Conștiința morală nu numai că îi conștientizează omului propriile sale slăbiciuni și lipsuri; ea îl conduce spre cunoașterea a ceea ce corespunde adevăratei entități umane, nu spre cea care este plină de slăbiciuni și imperfecțiuni. Când conștiința noastră nu este de acord cu faptele și comportarea noastră, atunci știm – într-un mod mai mult sau mai puțin clar – ce înseamnă o comportare demnă a omului. Aprecierile pe care le-am dobândit despre demnitatea umană, toate aprecierile se pot completa și asambla într-o imagine a idealului omenirii care ne apare ca o formă de lumină. Remarcăm apoi că slăbiciunile și lipsurile noastre devin vizibile prin lumina acestei forme ideale. Vedem distanța dintre ființa noastră actuală și țelul dezvoltării noastre ca om. Vedem ceea ce nu corespunde țelului dezvoltării noastre și trebuie biruit, dacă vrem să devenim în adevăr oameni. Recunoaștem ceea ce trebuie să biruim sau să lepădăm, dacă vrem să acționăm în acord cu armonia cosmică spirituală divină.
Te poti întreba dacă orice efort individual nu te abate de la armonia cosmică spiritual-divină și dacă strădania individuală nu încetează în armonia cosmică. La această întrebare se poate răspunde că, în cursul evoluției umane, formarea individualității s-a legat cu o abatere a omului de la armonia cosmică spiritual-divină. Individualitatea, sau ceea ce este personal în om, era ceva ce nu corespundea cu voința divină. Acordul cu voința divină nu putea fi restabilit decât prin renunțarea la voința proprie. Acest lucru s-a modificat prin întruparea lui Hristos în omul individual. Prin aceasta, în omenire a intrat capacitatea de a face din impulsurile individuale ceva care să corespundă voinței divine. Aceasta este capacitatea de iubire, care se dăruie liber, fără să ia în seamă legăturile de sânge, reciprocitatea sau recompensa. Această iubire se manifestă ca o facultate individuală, și totuși ea este în acord cu armonia cosmică spiritual-divină. Ea este exprimarea individualității spirituale sau a Eului superior al omului, da, ea este forța centrală a Eului superior. Prin faptul că a venit în omenire prin Hristos, ea poate fi caracterizată ca forță a lui Hristos care acționează în om. Acolo unde această forță este prezentă în om, conștiința nu poate condamna întreaga lui proprie ființă. Imaginea ideală a omenirii nu mai este pentru el ceva individual exterior, care respinge orice efort individual, ci este modelul individualității sale spirituale, a Eului său superior. Prin faptul că, în forța Eului superior, omul recunoaste forța pe care a dat-o Hristos omenirii, imaginea ideală umană a Eului superior îi va apărea ca fiind imaginea spirituală a lui Hristos.
Ceea ce apare, mai mult sau mai puțin clar, în judecata pe care o face conștiința morală asupra propriei noastre vieți apare în toată intensitatea și claritatea sa la întâlnirea cu Păzitorul Pragului. Această întâlnire și felul cum omul viețuiește adevăratul Eu propriu sunt descrise de Rudolf Steiner în ciclul Tainele Pragului, unde spune: „Aș dori să vă fac atenți asupra faptului că omul, când părăsește corpul său fizic, în jurul căruia are lumea fizică, intră apoi în lumea elementară; după ce lumea elementară a devenit ambianța sa, el trăiește în corpul său eteric întocmai cum în lumea fizică trăiește cu corpul fizic. Când el, clarvăzător, iese din corpul său eteric, trăiește în corpul său astral, având ca ambianță lumea spirituală. Și am arătat că omul poate ieși și din corpul său astral și să fie în adevăratul său Eu. Atunci el are ca ambianță lumea supraspirituală. Intrând în aceste lumi, omul ajunge în cele din urmă la ceea ce are mereu în adâncurile sufletului său, la adevăratul său Eu, în timp ce în lumea spirituală el ajunge la modalitatea în care se revelează în ea adevăratul Eu, cealaltă Sine, adică se învăluie de entitate-gând vie. Noi toți, care trăim în lumea fizică, avem în noi această «cealaltă Sine», numai că o conștiență normală nu știe că ființa celeilalte Sine, adevăratul Eu, este viețuită doar atunci când te înalți în lumea spirituală și supra-spirituală. Dar, de fapt, purtăm mereu în noi acest adevărat Eu, ca pe însoțitorul nostru permanent. Însă acest adevărat Eu îl întâlnim la Pragul lumii spirituale, acest Eu adevărat există într-un mod aparte, s-ar putea spune că este împodobit într-un mod ciudat. La Pragul către lumea spirituală, acest adevărat Eu se poate îmbrăca cu tot ceea ce – aș zice – ne atrage, ne reține întreaga noastră ființă în lumea fizic-senzorială, sau cel puțin în lumea elementară. – Deci întâlnim adevăratul, propriul nostru Eu la Pragul lumilor spirituale... Și această cealaltă Sine, acest adevărat Eu, îmbracă toate slăbiciunile noastre, tot ceea ce trebuie să lepădăm și ceea ce nu vrem să lepădăm atunci când trebuie să trecem Pragul pentru că – ca oameni fizic-senzoriali – suntem legați de toate acestea prin obișnuință. Întâlnim deci la Pragul lumii spirituale o ființă spirituală care este diferită de toate celelalte ființe spirituale pe care le putem întâlni în lumea suprasensibilă. Toate celelalte ființe spirituale apar oarecum, mai mult sau mai puțin, cu învelișuri care sunt totuși mai potrivite naturii lor proprii decât este cazul cu învelișurile Păzitorului Pragului” (p. 5).
În Știința ocultă, Rudolf Steiner a arătat cum întâlnirea cu Păzitorul Pragului devine o întâlnire cu Hristos: „Când discipolul spiritual s-a ridicat la o trăire a intuiției, el nu numai că va cunoaște imaginile lumii spiritual-sufletești, nu numai că va citi relația lor în «scrierea ocultă»; el ajunge la cunoașterea ființelor prin a căror acțiune comună a luat naștere lumea, căreia el îi aparține ca om. Prin aceasta el învață să se cunoască pe sine însuși sub acea formă pe care o avea ca ființă spirituală în lumea spiritual-sufletească. El a ajuns la o percepție a Eului superior și a remarcat cum trebuie să-și ducă mai departe munca pentru a-și domina Dublul său, «Păzitorul Pragului». Dar el l-a întâlnit și pe marele Păzitor al Pragului, care stă în fața lui somându-l să-și continue munca. Acest «mare Păzitor al Pragului» devine acum modelul său, spre care aspiră. Când discipolul ajunge la acest sentiment, el poate să recunoască cine se află de fapt în fața lui ca «marele Păzitor al Pragului». Acest Păzitor se transformă de-acum înainte pentru percepția discipolului spiritual în forma-Hristos, a cărui entitate și intervenție în dezvoltarea pământească au fost arătate în capitolele precedente din această carte. Discipolul spiritual devine prin aceasta inițiat în însuși misterul sublim care este legat de numele lui Hristos. Hristos i se arată ca fiind «marele model pământesc uman»”.
În dramă, la începutul tabloului șapte se face o prezentare a Păzitorului Pragului; din cuvintele sale aflăm modul în care se apropie Johannes Thomasius de Pragul lumii spirituale. Păzitorul spune:
„Ce aprige dorințe răsună până-aici;
Așa lărmuiesc sufletele umane ce se-apropie de mine
'Nainte de-a-și fi cucerit deplin calmul lăuntric.
Totuși pofta e cea care le mână
Și nu forța care poate vorbi creând,
Fiindcă, tăcând, ea s-a putut crea pe sine”.
Rudolf Steiner a prezentat în conferința a VIII-a din ciclul Tainele Pragului influența pe care, la Prag, o poate avea asupra lumii spirituale lăcomia după trăiri spirituale. El spune: „Dacă omul caută, cu sufletul său sănătos, cunoștințele științei spiritului și nu trăiește cu pofta bolnăvicioasă după trăiri spirituale, nu i se va putea întâmpla nimic rău la acest hotar. Când observi tot ce este de observat în cadrul adevăratei, autenticei științe a spiritului, nu se întâmplă altceva decât că, într-un fel, pentru sufletul căutător, Lucifer și Ahriman își țin reciproc echilibrul la Pragul lumii spirituale și tocmai de aceea omul nu intră cu sufletul său în lumea spirituală. Dar dacă există o anumită lăcomie de a pătrunde în lumea spirituală, atunci are loc ceea ce poate fi numit: râvnești la lumea spirituală. Ahriman învârtoșează această jinduire, iar în conștiența omului se năpustește ceva ce totuși nu poate intra. Atunci omul viețuieste în stare învârtoșată ceea ce a râvnit din lumea spirituală, și aceasta îi apare în totul după modelul impresiilor fizice; pe scurt, el are halucinații, iluzii, el crede că se află în fața lumii spirituale, pentru că a ajuns până la Păzitorul Pragului, dar nu a trecut prin fața lui, ci a fost respins împreună cu lăcomia lui spirituală. Și ceea ce a jinduit se învârtoșează în ceva ce poate conține imagini adevărate ale lumii spirituale, dar nu conține ceea ce este important, ceea ce este necesar pentru ca sufletul să aibă o viziune clară a adevărului și valoarea a ceea ce el vede. – Pentru a trece corect pe lângă Păzitorul Pragului, este nevoie ca omul să dezvolte într-un mod just cunoașterea de sine, adevărata, reala cunoaștere de sine, cunoașterea de sine fără nici o rezervă” (p. 7). Din cuvintele pe care le rostește Johannes Thomasius în fața Păzitorului este evident că el contemplă unele iluzii anterioare ale cunoașterii de sine și nu remarcă eroarea în care se află. Cum primul avertisment al Păzitorului Pragului nu-l poate reține în dorință de a trece Pragul, este obligat să-și amintească faptul că de cealaltă parte a Pragului nu poți păstra cu tine decât ceea ce ai dobândit printr-o strădanie spirituală pură și a rămas la fel de pur. Dar acest lucru el i l-ar fi dat în posesie lui Ahriman. Astfel, lui nu i-ar mai fi rămas nimic. Dacă el s-ar regăsi spiritual, ar fi o ființă fără de ființă. Dar nici asta nu-l face să dea înapoi. El este gata să renunțe la toată ființa lui de până aici pentru a o găsi pe Theodora. Pasiunea pentru ea s-a transformat într-o căutare pătimașă după lumina care i se revelează sufletului ei. El spune:
„Eu însă voi fi și-o voi găsi pe Theodora.
Ea trebuie să-mi fie izvorul luminii care,
Sufletului ei, lipsit de știința pământească,
Mereu i se poate revela din belșug”.
Să ne reamintim aici cuvintele pe care le-a rostit Capesius în tabloul cinci, anume ce i se dezvăluie prin contemplarea spirituală cu privire la starea de fapt a lui Johannes Thomasius:
„Thomasius o poate vedea pe Theodora,
De vrea să folosească ochiul spiritului.
De-aceea nici moartea ei nu pune capăt
Patimei ce lui îi este-atâta de funestă.
Va trebui doar să se comporte altfel
Decât atunci când Theodora încă
Era în trupul pământesc:
El va râvni cu pasiune la lumina
Ce i se revelează ei din înălțimi spirituale,
Chiar dacă ea nu are știința pământească.
Ar urma ca Thomasius să capteze această lumină,
Ca prin el, apoi, s-o poată primi Lucifer.
Atunci acesta va putea ca, prin lumina zeilor,
Să țină pe vecie-n sfera sa
Știința pe care Thomasius a putut
S-o cucerească prin forțe pământești”.
Cuvintele lui Johannes, prezentate mai înainte, concordă cu intențiile lui Lucifer menționate aici. Ele sunt rostite sub influența lui Lucifer. Referitor la cuvintele citate aici, Capesius a indicat un ajutor ce poate veni prin Strader. Dar deja în tabloul trei al dramei se vede că Maria și Benedictus duc o luptă împotriva lui Lucifer pentru a-l ajuta pe Johannes să se poată libera din sfera lui Lucifer. Influența lui Lucifer asupra lui Johannes devenind evidentă în fața Păzitorului Pragului, Maria începe să vorbească și continuă astfel să-l ajute. Ea descrie mai întâi ființa Păzitorului Pragului și misiunea lui. Referindu-ne la acest moment al dramei, să ne amintim ce spune Rudolf Steiner în ciclul Despre inițiere...: „Să presupunem că cineva, după ce a dobândit capacitatea de a trece granița respectivă, ajunge din lumea simțurilor în lumea suprasensibilă. La graniță, el se va întreba: Ce trebuie să las acum dacă vreau să mă cuuosc în lumea suprasenzorială? «Trebuie să părăsesc – își spune el, dacă este cu totul stăpân pe sine –, trebuie să părăsesc tot ceea ce am viețuit, învățat, dobândit în diferitele întrupări pe Pământ – de la începuturile lui până în timpul de față. Toate acestea trebuie să le las aici, fiindcă pășesc într-o lume în care tot ceea ce se poate învăța în timpul întrupărilor nu mai are nici un sens»... La granița dintre existența senzorială și existența spirituală te afli deci nu în fața unui sistem de noțiuni, ci în fața unei realități care acționează doar ca a realitate suprasenzorială, dar atât de concret, atât de viu, precum un om: acesta este Păzitorul Pragului. El este aici ca o ființă reală concretă. Și dacă faci cunoștință cu el, îl cunoști și ca pe o ființă ce aparține unei categorii de entități care au participat într-un fel la viață, de la începutul Pământului, dar nu au mai participat la ceea ce este viețuit drept ființă sufletească. Aceasta este ființa care urma să fie caracterizată în drama Păzitorul Pragului prin cuvintele:
«Tu, care de la-nceputul Pământului trebuie
Să păzești Pragul acestei împărății, tu știi
Ce au nevoie, ca să-l poată trece,
Ființele ce țin de felul și de timpul tău».
Acest «timp al tău» și «felul tău» este ceva ce decurge din ființa lucrului: alt timp și altă natură au oamenii – altă natură și alt timp au ființele care s-au separat de la începuturile Pământului de căile omenirii. Intri acolo în contact cu o ființă despre care îți spui: «O ființă este în fața mea, ea află și viețuiește multe din lume; dar ea nu se preocupă de ceea ce poate fi viețuit pe Pământ ca iubire, durere și chin și nici ca eroare și imoralitate; ea nu știe și nu vrea să știe nimic despre tot ce s-a petrecut în entitatea fundamentală a omului până în prezent». Tradiția creștină exprimă acest fapt, spunând: «În fața misterului devenirii omului, aceste entități și-au acoperit fața». Deosebirea care există între aceste entități și naturile omenești este ca de la cer la pământ... Astfel ai sentimentul că: «Trecând prin culturile pământești tu te-ai încărcat vrând-nevrând cu imperfecțiuni; dar trebuie să te întorci la starea originară, trebuie să găsești pe Pământ calea înapoi, iar această ființă și-o poate arăta fiindcă ea nu s-a încărcat cu greșelile tale». Acum stai în fața unei ființe ca în fața unui adevărat reproș, mare și grandios, care este ca un imbold spre ceea ce nu ești. Asta îți arată în mod viu această ființă, și aici te simți umplut cu totul în ființa ta de știința a ceea ce ești sau nu ești. Te afli deci în fața unui reproș viu... Este o întâlnire absolut reală și ea face ca în fața ochilor tăi să apară dintr-o dată ceea ce ai devenit ca om pământesc, în existența sensibilă. În același timp, ea este cunoaștere de sine în sensul cel mai adevărat, mai cuprinzător. Te vezi pe tine însuți așa cum ești și te vezi pe tine însuți așa cum trebuie să devii!” (p. 46).
Aceste cuvinte ale lui Rudolf Steiner lămuresc cunoașterea pe care o are Maria cu privire la ființa și sarcinile Păzitorului Pragului. Cu toate că, potrivit acestei cunoașteri, Johannes ar putea să treacă Pragul în lumea spirituală doar ca o ființă fără de ființă; Maria știe că în el trăiește ceva care are trăinicie de cealaltă parte a Pragului, și anume acea iubire care a fost destinată oamenilor „mai înainte ca Lucifer să înceapă lupta”. Într-o viață pământească de demult, ea însăși i-a putut revela lui Johannes:
„Despre-acel Dumnezeu ce locuiește-n oameni
Și care-a biruit odinioară puterile morții
Pentru că El putea trăi Ființa iubirii”.
Dacă Maria îl însoțește acum pe Johannes cu această iubire dincolo de Prag, se poate ca în el să se trezească amintirea acelei vieți pământești anterioare și, o dată cu aceasta, iubirea divină pe care el a primit-o atunci.
Johannes se vede pe sine așa cum a fost într-o viață anterioară, fără să se recunoască însă. El viețuiește gândurile sale trecute care erau pătrunse de comunicările unui îndrumător înțelept, care a dat o cu totul altă orientarea vieții sale. El se leagă cu iubire de făptura în care se vede pe sine însuși – fără să se recunoască – într-o viață pământească anterioară. Putem remarca aici ceea ce Rudolf Steiner a descris ca fiind urmarea unei jinduiri către lumea spirituală, cauzată de lăcomie. Un tablou adevărat al lumii spirituale se unește cu o iluzie. Johannes consideră drept percepție a sa spirituală ceea ce de fapt el ar dori să perceapă. El vrea să vadă în viziunea spirituală o confirmare a dorințelor sale prezente și crede că o vede pe Theodora într-o viață pământească anterioară.
Păzitorul îi cere să recunoască ființa sufletească spre care el se înclină cu iubire fierbinte. Te poți îndoi că această ființă i-ar fi la fel de benefică precum a visat-o el. Lucifer și „cealaltă Philia” caută să-l mențină pe Johannes în iluzia sa.
