Al treilea tablou al dramei se petrece în domeniul lui Lucifer. În legătură cu domeniul lui Lucifer, Rudolf Steiner spune, printre altele, în ciclul Orientul în lumina Occidentului, în conferința a VI-a:
„Dintr-o divinitate sufletesc-exterioară, Hristos a devenit o divinitate sufletesc-interioară care va cuprinde din ce în ce mai mult sufletele omenești, pe măsură ce acestea, prin viețuirile lor sufletești, se vor apropia tot mai mult de acest Hristos. Dar prin faptul că tot ceea ce se petrece în lumea fizică exterioară este o acțiune a spiritualului, tot așa un efect al acestei hristificări a sufletului apare evident pentru altă viață. Acest efect se arată la început în Misterii și el s-a revelat deja parțial începând cu întemeierea Misteriilor occidentale ale rosicrucienilor. Când, prin disciplina spirituală din vechile Misterii, sufletul se interioriza și cobora spre zeii inferiori, el îl găsea pe Dionysos, care nu este decât un alt nume pentru lumea vastă a divinităților luciferice. Dar conștiența clarvăzătoare, când nu atinsese cea mai înaltă treaptă, dispărea în întuneric, în timp ce Hristos, în gloria sa, se apropia de Pământ; entitatea luciferică dispărea. Numai cei mai avansați inițiaii mai puteau coborî spre zeii luciferici. Trebuia să li se spună celorlalți oameni: dacă veți coborî lipsiți de maturitate și de o suficientă purificare, entitățile luciferice vă vor apărea doar ca demoni sălbatici în caricatura lor, vă vor conduce spre tot ce este mai rău în facultățile voastre degradate... Dar problema este că, după ce principiul hristic a hristificat o perioadă sufletul, omului văzător îi apare mai întâi tot lumea luciferică. Dacă Hristos a acționat în suflet un anumit timp, acest suflet, prin faptul că s-a impregnat de substanța lui, devine prin această creștinare matur pentru a pătrunde din nou în domeniul entităților luciferice. Inițiații rosicrucieni sunt primii care au realizat acest fapt. Ei s-au străduit să-l înțeleagă și să îl contemple pe Hristos într-o astfel de formă în care el, ca Hristos mistic, pătrunde și în sufletele lor, trăiește în ei încât, așa-zicând, ei sunt tari în propriul lor interior prin această substanță a lui Hristos; și această substanță este în ei pavăza și arma împotriva oricăror adversități. Această substanță hristică devine astfel în ei o nouă lumină care îi străluminează interior, o lumină astrală interioară. Viețuirea istorică a lui Hristos în adevărul ei străluminează trăirile sufletului nostru, încât noi devenim în stare să pătrundem din nou în sfera lui Lucifer”.
Această intrare în sfera lui Lucifer este în raport cu transformarea corpului astral, datorită impulsului dat Eului omului de către Hristos. Pentru Eurile care nu au primit în ele impulsul lui Hristos, oprirea în sfera lui Lucifer este periculoasă. Dar cel ce își pătrunde inima cu forța sacrificiului din iubire, proprie ființei lui Hristos, nu este biruit de pericolele amenințătoare din sfera lui Lucifer. Dimpotrivă, prin victoria sa, el cucerește comori de înțelepciune. Rudolf Steiner descrie – în aceeași conferință – ce poate să câștige în sfera lui Lucifer inițiatul rosicrucian. El spune: „Ce rezultat au pentru inițiații rosicrucieni actuali aceste pătrunderi în lumile luciferice? Dacă sentimentul este plin de căldură și de entuziasm pentru divin, dacă este hristificat, atunci celelalte facultăți spirituale prin care înțelegem și concepem lumea, prin care o cuprindem și o percepem vor fi străluminate, pătrunse de forță și străbătute prin principiul luciferic. Așa se înalță inițiatul rosicrucian la cunoașterea principiului luciferic. Prin această experiență, calitățile sale spirituale sunt ascuțite, perfecționate prin inițiere, așa încât el nu va mai simți pe Hristos doar mistic în sufletul său; el va putea povesti cine este Hristos, îl va putea cuprinde în tablouri ideatice, în tablouri spirituale, nu doar să-l viețuiască obscur, ci avându-l înaintea lui ca o făptură a lumii exterioare, a lumii senzoriale exterioare în contururi concrete. A-l resimți pe Hristos ca substanță sufletească este posibil prin faptul că omul își îndreaptă privirea spre făptura lui Hristos, așa cum ne-o arată Evangheliile. Dar a-l descrie pe Hristos, a-l înțelege așa cum înțelegi celelalte manifestări și viețuiri ale lumii, și prin aceasta a-i remarca mai întâi măreția, însemnătatea sa pentru lume, cauzalitatea sa în evoluția cosmică, acest lucru nu este posibil decât dacă inițiatul mistic creștin se ridică mai departe la cunoașterea sferei lui Lucifer”.
Deci inițiatul rosicrucian are nevoie să cunoască sfera lui Lucifer pentru a-și continua evoluția sa. De aceea și Maria spune (spre sfârșitul discuției cu Capesius) în imperiul lui Lucifer:
„Eu știu că-n sferele-acestea spirituale
Nu-nveți prin cuvânt, ci prin contemplare.
Ce văd 'n-această clipă eu,
Prin faptul că mi-ai apărut,
O să s-arate-n sufletul meu ca progres
În discipolatul meu spiritual”.
O cunoaștere decisivă, pe care Maria a dobândit-o în împărăția lui Lucifer, o exprimă în cuvintele:
„Iar dacă sufletul omului privește-n imagini
Acele țeluri cosmice la care aspiră Lucifer
Și le confruntă cu ce vor Puterile
Ce-l au ca adversar al țelurilor lor,
El poate ști atunci că îl distruge
Prin biruințele repurtate-asupra sa însuși”.
Prin viziunea asupra scopurilor Potrivnicului, omul stimulat de impulsul lui Hristos devine conștient de țelurile omenirii; el vede că Eul său obișnuit este legat de scopurile lui Lucifer care se luptă și se opune țelurilor lui Hristos – și astfel el recunoaște că, învingându-se pe el însuși, poate să îl învingă pe Lucifer în sine însuși.
Capesius se află într-o stare ce poate fi înțeleasă prin următoarele cuvinte ale lui Rudolf Steiner: „Întocmai cum transporți în perioadele ulterioare ale vieții amintirile perioadelor anterioare, tot astfel trebuie transportat din planul fizic în planul spiritual tot ceea ce ai întărit și consolidat în suflet. Trebuie deci să intri în lumea spirituală cu un suflet care își amintește de lumea fizică. Și atunci trebuie să suporți ceva precis. Ceea ce trebuie să suporți în acel moment poate fi descris astfel: presupuneți că poate apărea în viața dumneavoastră pământească obișnuită un moment în care întreaga dumneavoastră percepție ar înceta. Nu veți mai vedea și nu veți mai auzi nimic, nu veți mai gândi la nimic nou, nu veți mai simți și nici nu veți mai voi nimic. Întregul fel de viață de până acum încetează și nu ați ști decât despre cele ce vă puteți aminti. Vă aflați chiar în această stare atunci când, cu conștienta dumneavoastră clarvăzătoare, vă înălțați în lumea spirituală. Acolo nu există nimic ce ați putea presimți la început ca ceva nou. Înțelegeți numai din amintirile dumneavoastră. Sufletul se viețuiește astfel încât poate să spună despre sine: Acum tu nu mai ești decât ceea ce ai devenit; existența ta este alcătuită din ceea ce ai fost; prezentul și viitorul nu au la început nici un sens pentru tine, ce ești constă în ce ai fost. Este ceva care uneori este ușor de exprimat; dar a te contempla doar ca amintire, fără să poți viețui prezentul, a vorbi despre ce ești ca despre ceva ce ai fost constituie o viețuire plină de semnificatie. Dacă omul face această experientă, dacă sufletul clarvăzător ajunge la ea, abia atunci poate el să înțeleagă corect făptura al cărei nume a fost atât de des pronuntat acum, Lucifer. Fiindcă, în domeniul spiritului, sufletul omenesc se viețuiește resimțind la un moment dat: tu nu ești decât ce ai fost. În ordinea cosmică, Lucifer este o ființă care a ajuns să fie doar făptura ce a fost, să fie doar ceea ce i-au dat sufletului lui Lucifer epocile pământești dispărute, ceea ce i-au adus sufletului său epocile cosmice dispărute... Însuși sufletul uman, când se înalță în aceste lumi spirituale, viețuiește un moment în care el nu este decât ce a fost, un moment în care se află în fața neantului, în care nu este decât un punct în Univers și nu se resimte decât ca un punct” (Ciclul 29, Tainele pragului, Conferinta VI, p. 8).
Capesius viețuiește atât de intens această stare încât este în pericolul de a nu se mai putea desprinde din ea. Viața pe care a trăit-o până acum i se pare un vis. Cuvintele Mariei îl ajută, cu toate că îl fac să sufere. Dat fiind că Maria a dezvoltat deja puternic forțele Eului superior, ea are puterea să trezească în Capesius conștiența acestui Eu superior. Ea îi amintește lui Capesius de forțele pe care omul le datorează întrupării pământești. Capesius însă își resimte corpul pământesc ca pe o închisoare. Viața în corpul pământesc este înfricoșătoare pentru el, îi este frică de ea. Maria îi amintește că trupul pământesc îi dă omului posibilitatea să creeze germenii care vor înflori și vor rodi într-o zi în devenirea cosmică, și că prin intermediul trupului el resimte forța către Eul ființial. Cuvintele Mariei în legătură cu Eul ființal acționează asupra lui Capesius – care se află sub vraja lui Lucifer – ca un foc ce arde dureros. În ciclul Despre inițiere..., Rudolf Steiner arată că aici nu se vorbește doar simbolic despre durere arzătoare. El spune: „Când se spune că avariția sau invidia sau ura «ard», o asemenea exprimare conține ceva ce poate fi considerat printre numeroasele și minunatele taine ale activității creatoare în limbaj, ceva prin care luminează în conștiența omenească elementară primitivă ceea ce există în realitatea sa abia în lumile superioare. Căci fiecare știe că atunci când vorbește despre «ura arzătoare» nu se gândește la o arsură analoagă celei a focului din lumea naturală; el știe că îi transpune sensul, că vorbește în «sens figurat» și că nu i-ar ajuta în nici un fel dacă ar vrea să explice lucruri și fenomene din natură făcând apel la reprezentări morale. Dar de îndată ce se vorbește despre evenimente din lumea spirituală, când folosești aceste expresii nu mai vorbești în același sens simbolic sau prin asemanări sonore. Vă pot aminti că în drama Păzitorul Pragului este folosită de două ori expresia că anumite stări sufletești, anumite sentimenie, dorințe, «ard» în lumile superioare. Nu este aici vorba de un simbol, ci de ceva absolut real, adevărat, spiritual adevărat” (Conferința III).
Capesius nu are forțele necesare pentru a se opune lui Lucifer. Maria, pentru că a dezvoltat deja la un grad înalt forțele care îi lipsesc lui Capesius, poate – prin prezența sa – să îl facă să devină conștient de ceea ce îi lipsește lui și să suscite în el dezvoltarea forțelor care îi lipsesc. Rudolf Steiner a arătat că atunci când, în lumea suprasensibilă, ești lipsit de anumite calități, ești condus spre ființe în care aceste calități s-au dezvoltat perfect. În conferința citată mai sus, el spune: „Să presupunem că un om ajunge în lumile suprasensibile, fie prin faptul că a trecut prin primele trepte ale ințierii și prin aceasta pătrunde în lumile superioare, fie pentru că trece prin poarta morții și intră în felul acesta în lumile superioare. Să presupunem că acest om ar fi adus cu sine din lumea senzorială – pentru că este vorba de ceva ce face parte din însușirile sale – o anumită imperfecțiune sau ceva ce a comis el în lumea fizică și este o amintire care îl roade în lumile spirituale. Pentru a face această observație, nu este atât de important pentru clarvăzător să privească în interiorul sufletului acestui om, ci să îi privească anturajul. De ce? Pentru că un astfel de conținut sufletesc, o astfel de însușire în suflet, care a fost adusă cu sine ca o imperfecțiune, ca o deficiență morală, produce ceva real, ceva evident. Acest defect îl conduce, îl îndrumă pe om într-un anume loc din lumea spirituală. În ce loc? Într-un loc în care se află o ființă care posedă într-un grad perfect ceea ce el nu posedă decât într-un grad imperfect. Acest defect moral, conștiența insuficienței unei capacități produce deci ceva real; acest lucru îl duce pe cel în cauză în locul unde are în față o ființă care posedă într-un mod perfect ceea ce el are imperfect. Ești astfel condamnat, prin faptul că te afli în fața acestei ființe, să o contempli continuu. În lumile suprasensibile, procese reale – nu ceea ce numim dorință în aparența senzorială – îl conduc pe om în vecinătatea entităților care posedă tot ceea ce îi lipsește lui și care îi arată continuu ceea ce îi lipsește. Când clarvăzătorul observă ce fel de ființe se află în vecinătatea unui om, el știe printr-o observație obiectivă ce îi lipsește acestui om, ce nu are. Condamnarea de a privi continuu în vecinătate stă acolo – am putea spune – ca un permanent reproș și acest reproș, care se află exterior, acționează în așa fel încât în acea ființă se ivește ceea ce în lumea suprasensibilă am putea numi, ca o dorință arzătoare, dorința de a deveni altfel; și acest fapt generează activitatea, forța de a lucra în adevăr asupra ta pentru a suprima imperfecțiunea sau greșeala”.
Acesta este modul în care Capesius află de la Maria ce îi lipsește lui și cum trebuie să se transforme pentru a se dezvolta într-o manieră corectă. Nu trebuie însă să credem că, în lumea suprasensibilă, omul ar fi constrâns prin astfel de modele să se dezvolte într-un anumit fel. Rudolf Steiner se opune acestui mod de a înțelege lucrurile, prin cuvintele: „S-ar putea spune cu ușurință: Dacă ar fi așa, atunci omul s-ar afla în lumile spirituale complet neliber, s-ar afla în fața lumii exterioare și ar fi obligat să lucreze asupra sa așa cum îi dictează această lume exterioară. Dar dacă observi cu atenție în lumile suprasenzoriale, vei constata că: o ființă resimte reproșul și începe să lucreze în sensul perfecționării ei; altă ființă se apără, refuză să imite ceea ce se află în fața ei ca un reproș. Acest refuz acționează însă în lumile suprasensibile cu totul diferit decât în existența sensibilă. Când o ființă refuză să se perfecționeze, ea este respinsă și constrânsă să meargă spre cu totul alte lumi, care îi sunt cu totul neobișnuite, în care nu se recunoaște, în care îi lipsesc condițiile de viață, adică se condamnă la un fel de proces de autodistrugere”.
Prin prezența Mariei, Capesius resimte puternic reproșul, ca pe o suferință. Dar el nu îl respinge într-un mod care să îl îndepărteze de modelul ei. Mai mult, el așteaptă de la Maria ajutor, pe baza datoriei karmice pe care ea o are față de el. Nu vede însă clar cum îl va ajuta. Crede că ea va face acest lucru slujindu-l pe Lucifer. Maria însă privește obligația karmică drept ceva sfânt pentru ea. Împlinirea datoriei sale karmice, în sensul voinței ei hristificate, nu este o datorie exterioară, ci cea mai intimă dorință. Cele mai nimerite sunt de aceea cuvintele lui Capesius: „Tu vrei desigur să-ți împlinești datoria”, și el adaugă cu o anumită justificare: „Dar poți s-o faci doar dacă Lucifer te-ajută”; fiindcă Lucifer, prin însăși opoziția sa, trebuie să slujească Puterilor divine.
De datoria sa, Maria a devenit conștientă într-o viziune retrospectivă a unei vieți pământești anterioare, așa cum mi se înfățișează în Încercarea sufletului. Maria spune acolo, în finalul dramei:
„Am văzut, în trupurile lor pământești de odinioară,
Sufletul lui Johannes întorcându-se de la tatăl lui,
Și am văzut puterile care m-au împins pe mine însămi
Să-nstrăinez pe fiu de inima tatălui.
Azi, tatăl stă în fața mea, prevenindu-mă
Asupra datoriei vechi a vieții...
Dacă sufletul meu rămâne credincios luminii
Pe care i-o dăruie puterile spiritului,
El își va crea forțe prin serviciile pe care
Le poate aduce lui Capesius
În asprul lui pelerinaj pământesc.
Cu puterile astfel dobândite,
El va contempla sigur steaua lui Johannes,
Chiar când acesta, abătut de cătușele dorintei,
Nu străbate calea inundată de lumină”.
Maria știe cum poate dezlega nodul destinului care o leagă de Capesius și Johannes. Ea cunoaște forțele care rup vraja lui Lucifer și știe și cum pot fi conduse aceste forțe într-un mod salvator. Întoarsă spre Lucifer, ea a spus în ultimul tablou al dramei precedente:
„Există-n ființa omului izvoare de iubire
La care puterea ta nu poate să pătrundă.
Și ele se deschid când vechi greșeli ale vieții,
Cu care omul s-a-ncărcat inconștient,
Sunt contemplate-n spirit în vieți pămăntești ulterioare,
Și când, prin liberă voință de jertfă,
Ele sunt transformate-n fapte de viață
Ce-aduc ca rod salvarea-adevărată-a omului.
Puterile destinului au vrut să-mi dăruie
Privirea care vede epoci vechi;
Mi-au fost date și semnele
Care mă-nvață să-mi îndrum voința de jertfă
Încât să înflorească salvarea acelor suflete-omenești
Ale căror fire de viață vor trebui mereu
Să se unească cu-ale mele în devenirea Pământului”.
Este vorba în primul rând de a activa izvoarele de iubire existente în ființa umană, la care izvoare Lucifer nu are acces. Sunt izvoarele iubirii ce ajută dezinteresat, care se nasc în om datorită impulsului lui Hristos. Forțele acestei iubiri nu ajung la o deplină eficiență decât dacă sunt conduse în modul corespunzător lor. Chiar ordinea acestor acțiuni impulsionate prin aceste forțe este importantă. Pentru a deznoda un nod al destinului se cere mai înainte de orice să suporti bucuros suferințele impuse de destin și să-ți achiți obligațiile de destin. Acceptarea voluntară a durerilor impuse de destin se exprimă în aceste cuvinte ale Mariei:
„'n-acele dureri pe care a trebuit să le port
Când a trebuit să-l despart pe Johannes de mine,
Eu recunosc urmările de destin ale propriilor fapte”.
Maria știe că forțele prin care vrea să îl ajute pe Johannes nu vor fi forțe libere decât în măsura în care își va îndeplini obligațiile de destin față de Capesius. Ea a început să-l ajute pe Capesius prin discuția pe care a avut-o cu el în împărăția lui Lucifer. Astfel este deschis drumul pentru a-l ajuta pe Johannes în împărăția lui Lucifer. Dar nu-l va putea ajuta în continuare decât după ce îl va fi ajutat și mai mult pe Capesius. În fața ei apare acum Lucifer, ca stăpân al domeniului în care ea tocmai se întâlnise cu Capesius. În legătură cu modul în care se întâlnesc fiintele spirituale în lumea suprasensibilă, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului: „În această lume spirituală găsim ceea ce în lumea fizic-senzorială avem doar ca imagini de umbră, ca imagini de gânduri, adică găsim substanța de gânduri din care sunt formate ființele în interiorul cărora suntem cufundați. Așa cum ființele senzorial-fizice sunt alcătuite din carne și sânge, aceste ființe din lumea spirituală sunt făcute din substanța gândirii; sunt gânduri, pure gânduri, însă gânduri vii cu ființialitate interioară, ele sunt ființe-gând vii. De aceea, aceste ființe-gând vii în interiorul cărora trăiești nu pot înfăptui acte, așa cum înfăptuiesc mâinile fizice. Actele pe care le înfăptuiesc ființele ce provoacă raporturile unei ființe cu alta în lumea spirituală nu pot fi comparate decât cu ceea ce în lumea senzorială este ca o copie slabă, și anume: întruparea gândurilor în vorbire. Trăiești în lumea spirituală, viețuiești ființe-gând vii, și tot ceea ce ele fac, ceea ce sunt, modul cum acționează unele asupra altora, toate acestea formează un dialog între spirite. Un spirit vorbește celuilalt și în această țară a spiritelor se vorbește un limbaj din gânduri! Dar acest limbaj de gânduri nu este un simplu limbaj, ci este – în totalitatea sa – și ceea ce reprezintă faptele lumii spirituale. În timp ce aceste ființe vorbesc, ele acționează, făptuiesc. Deci, dacă ai trecut Pragul lumii spirituale, viețuiești într-o lume în care gândurile sunt ființe, în care ființele sunt gânduri; dar, ca ființe, sunt infinit mai reale decât omul din carne și sânge în lumea senzorială. Simți că trăiești într-o lume în care activitatea constă în dialoguri spirituale, în care cuvintele se deplasează de aici dincolo și unde, dacă s-a rostit un cuvânt, el se înfăptuiește. De aceea, pentru a caracteriza aceste lumi spirituale și evenimentele care se petrec acolo, trebuie spus ceea ce este rostit în tabloul trei din Păzitorul Pragului: «Cuvintele, în locul ăsta-s fapte, și alte fapte trebuie să le urmeze». Această convorbire a spiritelor, care în același timp este fapta acelorași spirite, a fost privită totdeauna de cunoașterea ocultă și percepută din toate timpurile de inițiați ca acționând pentru salvarea omenirii. O expresie caracteristică o numea: Cuvântul cosmic” (Conferința IV, p. 11).
Toate manifestările Cuvântului cosmic divin răsună împreună armonios. Anumite ființe-gând vii s-au despărțit de această armonie împreună cu Lucifer și ele au format sub conducerea lui un domeniu propriu: Tot ceea ce se separă prin egoism de armonia divină cade sub stăpânirea lui Lucifer. Astfel, Lucifer, ca putere cosmică, se opune sferei Cuvântului divin. La început s-ar părea că este imposibil ca o ființă umană individuală să poată rezista lui Lucifer în sfera acestuia. Totuși, în ce o privește pe Maria, Lucifer știe că ea poate să-i dăuneze. El vede că, în Maria, forța Cuvântului cosmic divin a început să acționeze ca forță a lui Hristos. El știe deci că ea poate să rostească, în sfera lui, cuvinte care îi pot face rău. El încearcă să o împiedice, spunându-i:
„Dar cât te afli-n fața tronului meu,
Îți poruncesc să nu rostești nici un cuvânt
Despre Johannes.
Aici, un astfel de cuvânt m-ar arde.
Cuvintele, în locul ăsta-s fapte,
Și alte fapte trebuie să le urmeze”.
Prin aceste cuvinte, partea din ființa Mariei care se află încă sub dominația lui Lucifer este puternic activată, în scopul de a împiedica astfel ca forța lui Hristos să stăpânească în ea. În ea începe o luptă între puterea cosmică a lui Lucifer și forța care, în unire cu Cuvântul cosmic divin, vrea să acționeze în Eul ei. Atunci îi vine în ajutor Benedictus, ca luptător pentru Cuvântul cosmic divin. Cuvintele sale resping cu o forță magică cuvintele lui Lucifer și întăresc în Maria forțele la al căror izvor Lucifer nu poate ajunge. Benedictus reamintește că deja este înfăptuit ceea ce îl învinge pe Lucifer. Lucifer este biruit pentru omenire prin fapta lui Hristos. Deci, Maria, în domeniul destinului ei, a înfăptuit deja ceva ce îl învinge pe Lucifer. Ea a recunoscut datoria spirituală cea mai înaltă și este hotărâtă să o împlinească. În faptul că vrea să împlinească datoria ei spirituală din impulsul cel mai lăuntric se vede acțiunea forței lui Hristos.
Această forță trece dincolo de împlinirea datoriei, trece într-un legământ grav și sacru pe care Maria îl poartă în sufletul ei.
După ce Benedictus a respins cuvintele magice ale lui Lucifer, Maria poate rosti în domeniul lui Lucifer ceva ce se opune voinței acestuia. Ea vrea ca Johannes să apară împreună cu Dublul său în fața lui Lucifer, iar Lucifer să îi ofere Dublului ceea ce îi este necesar pentru a păși pe căile spirituale pe care îl va conduce în viitor Maria. În ce privește Dublul, Rudolf Steiner spune următoarele în ciclul Orientul în lumina Occidentului:
„Prima experiență care intervine prin corpul astral, deci ca urmare a meditației, a concentrării ș.a.m.d., ar putea fi exprimată ca o viețuire de sentiment, de simțire, ca o viețuire pe care, dacă am vrea să o descriem, am putea cel mai bine s-o numim: o scindare deplin conștiență a personalității... Simți că ești în corpul tău fizic, dar nu concrescut cu el; nu ești una cu el. Această eliberare interioară, acest sentiment interior de a exista ca o a doua personalitate, care s-a separat din prima, este întâia mare viețuire pe drumul perceperii clarvăzătoare a lumii... O altă experiență este faptul că a doua personalitate, care este ascunsă în prima, dobândește încetul cu încetul capacitatea de a ieși realmente spiritual-sufletesc din această primă personalitate. Această viețuire este deja evidentă atunci când omul, adesea chiar pentru un timp foarte scurt, face experiența de a se vedea pe sine însuși ca și când ar avea în față Dublul său. Cea de a doua experiență are, desigur, o importanță mult mai mare decât prima... Ce suntem noi atunci când ne aflăm acolo, afară, când stăm în fața noastră înșine? Suntem ceea ce am devenit în cursul evoluției cosmice trecând dintr-o viață în alta. Atâta timp cât, de dimineață până seara, suntem intrați în corpul nostru fizic, ceea ce am dezorganizat noi înșine din întrupare în întrupare pe parcursul vieților noastre pământești este corectat de creatorii divini ai templului corpului nostru fizic; acum însă, când ieșim din el, corpul nostru eteric și corpul nostru astral au ceea ce au câștigat din viață în viață, fără corecție; acum ele arată așa cum trebuie să arate după tot ce au făcut ele însele din ele. Dacă omul iese din corpul său fizic fără o pregătire suficientă, el nu este o ființă de o formă mai elevată, mai nobilă, mai pură decât cea pe care o are în corpul fizic, ci o fiintă cu toate imperfecțiunile cu care s-a încărcat karma sa. Acestea toate rămân invizibile cât timp templul corpului nostru adăpostește corpul nostru eteric, corpul nostru astral și Eul nostru. Ele devin vizibile în momentul în care, cu mădularele superioare ale ființialității noastre, noi ieșim din corpul nostru fizic. Atunci apar în fața ochilor noștri – dacă în același timp am devenit clarvăzători – toate înclinațiile și pasiunile pe care încă le mai avem din ceea ce am fost în viețile pământești anterioare. Percepi în sfârșit că în cursul viitoarei epoci pământești mai ai încă multe de străbătut; vei face un lucru sau altul, vei împlini una sau alta. Pentru multe lucruri pe care le vei înfăptui există deja înclinațiile, instinctele, pasiunile: le-ai format în întrupările anterioare. Tot ceea ce omul este în stare să înfăptuiască în lume, un lucru sau altul, tot ce este dator față de unii sau alții, ceea ce are de achitat în viitor față de unii sau de alții, toate acestea sunt încorporate în corpul astral și corpul eteric atunci când el iese din corpul fizic” (Conferința II).
Lucifer nu poate să împiedice ca Johannes, la cuvintele Mariei, să apară în fața sa împreună cu Dublul său. Atunci se vede că Johannes, datorită forței purificatoare a gândirii, și-a transformat Dublul. În Dublu s-a dezvoltat ceva care se ridică deasupra sferei de dominație a lui Lucifer. Această parte din ființa Dublului este în acord cu forțele Sinei superioare care acționează în Maria. Prin faptul că ființa lui Johannes se manifestă în Dublu, vedem că însuși Johannes a purificat o parte din ființa sa și s-a înălțat deasupra domeniului în care stăpânește Lucifer. Partea ființei sale purificată de gândirea pură pretinde acum să stăpânească toată ființa lui Johannes, deci și partea care se mai află încă sub dominația lui Lucifer. Următoarele cuvinte pe care Dublul le adresează lui Lucifer o arată:
„…Johannes trebuia,
În viață, să stea departe de Maria.
S-a dăruit atunci gândirii riguroase;
Și asta are forțe care purifică sufletele.
Ce s-a vărsat din puritatea gândurilor sale
A curs și-n mine. Am fost transformat;
Îi simt și-n mine puritatea.
El n-are de ce să se teamă de mine,
Dacă acum se simte atras de Maria.
Dar el aparține încă sferelor tale.
În ceasul ăsta, eu ți-l cer 'napoi.
Acum, el va putea să-mi viețuiască ființa,
Chiar dacă nu tu stabilești sensul”.
Acea parte din ființa lui Johannes purificată prin gândire pură nu este încă atât de puternică încât să rezulte cu certitudine că ar putea opune oricând rezistență forțelor care acționează în sânge și sunt sub puterea lui Lucifer. Rămâne pericolul ca gândirea pură să slujească instinctele impure și astfel binele să fie transformat în rău. Acest lucru ar fi deosebit de funest pentru Johannes fiindcă, prin aceasta, știința spiritului elaborată de el ar cădea și ea în mâinile lui Lucifer. Lucifer încearcă să redobândească întreaga putere asupra lui Johannes. Acest fapt reiese din cuvintele pe care le adresează Dublului:
„Eu trebuie să te transform acum...
De mult deja am pregătit
Ce-acuma o s-apară-n tine deslușit.
Vei apărea în viitor ca altul.
Johannes n-o s-o mai iubească pe Maria
Așa cum o iubea cândva.
Dar va iubi cu pasiunea, cu toată forța
Cu care a iubit-o pe ea”.
Cuvintele pe care le rostește în continuare Benedictus arată în ce situație se află Johannes. Inima lui este aproape de a se supune spiritului. Dacă reușește asta, el se poate elibera de Lucifer și poate să smulgă fapta sa de cunoaștere de sub influența acestuia. Dar dacă iubirea pe care Johannes i-a dat-o până acum Mariei se va transforma în acea pasiune de care Lucifer are nevoie în scopurile sale, atunci Johannes ar trebui, pornind din lumile spirituale, să schimbe în rău binele pe care l-a putut realiza prin fapta sa de cunoaștere. La întrebarea Mariei, dacă mai există posibilitatea salvării, dacă mai există vreo speranță ca Johannes să nu cadă în stăpânirea puterilor luciferice, Benedictus răspunde:
„Așa ar trebui să fie doar dacă toate forțele
Rămân așa cum s-au rânduit până-acum.
Dar dacă în momentul propice tu faci
Să acționeze-n sufletul tău sacrul legământ,
Va trebui ca ele-n viitor să-și schimbe cursul”.
Conform constelației de forțe calculabile, Johannes ar fi trebuit să cadă sub stăpânirea lui Lucifer, pentru că acesta dispune de forțe cosmice în fața cărora forța unui singur om pare să fie infim de mică. Omul care nu poate conta decât pe el însuși ar fi pierdut dacă nu i-ar veni în ajutor forțe divine. Maria spune că, începând cu ispita luciferică, sufletele omenești sunt locul în care Lucifer luptă cu zeii. O astfel de luptă este înfățișată aici. Prin cuvintele magice ale lui Lucifer, Theodora este chemată în domeniul lui, iar Dublul lui Johannes este transformat în așa fel încât acum Johannes ar trebui să își pună întreaga sa gândire în slujba lui Lucifer, dacă n-ar avea de partea lui un ajutor care depășește puterile sale individuale. În sensul ajutorului divin, Benedictus cheamă în Maria forța care, ca forță a Eului superior, este expresie a Cuvântului cosmic divin sau a lui Hristos. Prin Maria, în fața lui Johannes se arată ceea ce corespunde Eului său superior, pentru ca acesta să se trezească în el și să rețină impulsul de a împlini ceea ce exprimă Maria prin legământul ei.
Temelia acestui fapt a fost pusă prin intrarea biruitoare a lui Hristos în împărăția lui Lucifer, la începutul erei noastre. Atunci a fost spus oamenilor: „Dacă rămâneți în Cuvântul meu (deci în Cuvântul divin creator umplut cu forța iubirii), veți cunoaște Adevărul, și Adevărul vă va face liberi”. Impulsul voinței ce acționează din iubirea dezinteresată, care a pătruns cândva în Eul omului dominat de Lucifer, a dus la faptul că, în prezent, un gânditor îndrăzneț (Johannes) poate să dezlege în așa fel știința de darurile lui Lucifer, „încât ea să se dedice zeilor umani”.
Impulsul de cunoaștere al omului este, la obârșia sa, unul dintre impulsurile egoiste ale Sineității dominate de Lucifer. Prin gândirea pură, strădania de cunoaștere este purificată până la dezinteresare, înălțându-se astfel deasupra domeniului lui Lucifer. În această situație, omul se poate opune lui Lucifer, dacă poartă în sine forța cuvintelor cu care Maria îl combate pe Lucifer, atunci când îi spune:
„Dar află că-n inima pe care Maria acum
Ţi-o opune, disciplina spirituală a dat viață
Puterii de-a ține mereu iubirea de sine
Departe de orice cunoaștere.
În viitor nu mă voi lăsa niciodată pradă
Beatitudinii pe care oamenii o simt
Atunci când gândurile se maturizează.
Vreau să îmi înarmez inima pentru sacrificiu,
Ca spiritul meu mereu să poată gândi doar
Și astfel, gândind, să 'nalțe zeilor fructele cunoașterii.
Cunoașterea va fi pentru mine un sacerdoțiu”.
Cuvintele Mariei, rostite chiar în locul unde cuvintele sunt fapte, au putere să se imprime în ființa lui Johannes astfel încât transformarea Dublului de către Lucifer să eșueze, iar Johannes însuși să poată dobândi puterea de a se opune influenței lui Lucifer. După ce forțele cosmice luciferice vor fi astfel respinse prin forțele divine cosmice, Johannes va putea decide singur asupra direcției de evoluție pe care vrea să o urmeze.
Pentru el sunt acum potrivite cuvintele spuse de Rudolf Steiner în Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?:
„Al doilea Păzitor al Pragului se apropie acum de acest suflet eliberat de toate legăturile senzoriale și spune oarecum următoarele: Tu te-ai eliberat de lumea simțurilor. Ai dobândit dreptul de cetățean al lumii suprasensibile. De aici înainte vei putea acționa din această lume. În ce te privește, tu nu mai ai nevoie de corporalitatea ta fizică, sub forma ei actuală. Dacă ai fi vrut numai să cucerești facultatea de a locui în această lume suprasensibilă, nu ai mai avea nevoie să te întorci în lumea senzorială. Dar acum, privește-mă. Vezi cât de nemăsurat de sus stau eu deasupra a tot ceea ce ai făcut tu din tine până acum. Tu ai ajuns pe treapta actuală a perfecțiunii tale prin facultățile pe care le-ai putut dezvolta în lumea simțurilor, atâta timp cât ai fost în ea. Dar acum pentru tine trebuie să înceapă un timp în care puterile tale eliberate să lucreze mai departe pentru această lume senzorială. Până acum n-ai făcut decât să te mântuiești pe tine; acum, ca un eliberator, poți contribui la eliberarea tuturor semenilor tăi din lumea senzorială... Dacă te-ai despărți de ei, ai folosi rău forțele pe care le-ai putut dezvolta numai în comuniune cu ei”. Johannes se află în această etapă de evoluție în care poate folosi rău facultățile sale suprasenzoriale. El se află în fața unor hotărâri grele în consecințe.
În tabloul precedent am văzut cum progresele realizate în evoluția spirituală a unui om (Maria) ajută și înlesnesc evoluția altor oameni. Acum vedem cum înfrângerea unui om (Johannes) poate împiedica și îmbolnăvi o altă ființă. Tabloul începe în atmosfera unei fericiri pașnice și sfârșește cu spaima dureroasă în fața unui destin de neînțeles.
Îi vedem pe Theodora și Strader în casa lor, în ziua aniversării a șapte ani de la căsătorie. Această zi trezește în amândoi amintirile vieții lor trecute. Aruncând o privire în urmă, Strader spune: „Eram, spiritual, un om sărac când mi-ai venit alături și mi-ai dat ce lumea-mi refuzase până-atunci”. Această frază ne amintește cuvintele din Predica de pe munte: „Fericiți sunt cei săraci în spirit (cerșetori de spirit); căci ei vor găsi în Eul lor împărățiile Cerului”. În legătură cu aceste cuvinte, Rudolf Steiner spune în ciclul Evanghelia după Matei:
„Să aruncăm o privire înapoi, în vechile timpuri: oamenii priveau înlăuntrul lumii spirituale; bogăția acestei lumi li se oferea prin vechea clarvedere. Acum însă cei care, datorită progresului evoluției, nu mai pot vedea în lumile spirituale, au devenit săraci în spirit, cerșetori însetați de spirit. Dar prin faptul că Hristos a făcut public misterul, prin faptul că în Eu – chiar și în Eul planului fizic – sensibil – pot curge forțele împărăției cerești, și cei care au pierdut vechea clarvedere, și prin aceasta împărăția lumii spirituale, pot să viețuiască în ei spiritul și să devină fericiți, preafericiți” (Conferința IX). Chiar Eul care face din planul fizic propriul câmp de acțiune – cum era cazul lui Strader – poate găsi în el legătura cu spiritul viu. De altminteri, Strader spune mai târziu, în cursul discuției: „Era întâia dată când cunoșteam nemijlocit spiritul în sufletul meu”.
Strader își amintește de zadarnicele lui eforturi, de a „cerceta temeinic, în sensul științei riguroase, valorile vieții și țelurile existenței”. Ființa sa cea mai intimă a fost răscolită de experiența clarvăzătoare a Theodorei. În cele din urmă el și-a pierdut credința în rațiune și în știință atunci când a putut vedea cum lucrase disciplina spirituală în Johannes. I s-a părut atunci că propria strădanie intelectuală este lipsită de perspectivă. A avut apoi o a doua întâlnire cu Theodora; din aceasta s-a dezvoltat prietenia lor. Theodora își dezvoltase pe atunci, la un nivel foarte înalt, sub îndrumarea lui Felix Balde, forța de clarvedere. Ea a putut risipi toate îndoielile lui Strader. Atunci, el a „văzut ce este spiritul în adevăr”. Modul în care au acționat asupra lui toate acestea este arătat în cuvintele sale: „Iar sufletu-mi care de-atâta timp privea doar bezne, privi lumina-adevărată”.
Mult timp, Strader nu s-a gândit că Theodora i-ar putea fi predestinată ca tovarășă de viață. El avea nevoie de ajutorul și de sfatul ei pentru dezvoltarea sa sufletesc-spirituală. Amintindu-și de această perioadă, Theodora spune:
„Și totuși, cuvintele pe care-apoi
O inimă le-a revărsat în alta
Ne-au arătat îndată că nu putea să fie altfel.
Adesea inimile trebuie să prevadă destinul”.
Când întrebările pornesc din inimă și când inima trebuie să le răspundă, atunci o discuție poate fi condusă de forțele subconștiente în care domnește destinul. În legătură cu acțiunea acestor forte, Rudolf Steiner spune în ciclul Moarte pământească și viață cosmică:
„Ceea ce noi numim destin este un lucru foarte complicat. Destinul nostru pare să se apropie de noi în așa fel că evenimentele sale ne împing din spate. Să luăm un caz eclatant, un caz pe care mulți oameni îl cunosc: să presupunem că cineva face cunoștință cu o altă persoană care ajunge apoi prietenul său în viață, sau soțul său, sau soția sa. Acest eveniment este înțeles de supraconștientul obișnuit ca și cum ne-ar fi fost împins în față, ca și când noi n-am fi făcut nimic pentru ca persoana respectivă să intre în sfera vieții noastre. Nu ăsta este însă adevărul. Adevărul este cu totul altul. Din momentul în care intrăm prin naștere în existență – mai mult, din momentul când începem să spunem despre noi înșine «Eu» – noi schițăm, cu ajutorul acelei forțe care sălășluiește în subconștient, și pe care tocmai am arătat-o, schițăm în așa fel drumul vieții noastre încât el întretaie într-un anumit moment drumul celuilalt. Oamenii nu remarcă lucrurile minunate care ar apărea dacă ar observa un anumit drum de viață – să zicem al unui om care, de pildă, se logodește la un moment dat. Dacă i-am urmări viața, cum a evoluat ea în copilărie și tinerețe, din loc în loc, până când omul ajunge să se logodească cu celălalt, am găsi în curgerea acestei vieți lucruri pline de sens. Am înțelege că persoana respectivă nu a ajuns aici întâmplător sau că ceva a împins-o pur și simplu în față, ci că felul cum el a mers până aici, până l-a întâlnit pe celălalt, a fost plin de sens. Întreaga sa viață este condusă de o asemenea căutare. Întregul destin este o astfel de căutare. Ce-i drept, trebuie să ne reprezentăm că o astfel de căutare nu se desfășoară ca o activitate dirijată de gândirea obișnuită. Aceasta din urmă se desfășoară în linie dreaptă. Dar există ceva în subconștientul omului care se desfășoară «plin de sens». Nu este deloc corect să se vorbească despre «inconștient»; ar trebui să se spună: supraconștient sau subconștient – fiindcă «inconștient» nu are sens decât în raport cu conștiența obișnuită” (Conferința a V-a).
Când dorințele egoiste și poftele amuțesc, așa cum s-au petrecut lucrurile cu Theodora și Strader, inimile sunt cele care pot tălmăci, pot interpreta destinul cu mai multă siguranță. Prin ei vedem că o comuniune întemeiată pe destin poate face ca evoluția spirituală să progreseze puternic. Anumite transformări se pot produce neconștient, dar pot fi conștientizate apoi prin amintire, așa cum spun cuvintele lui Strader:
„Și când inima ta rosti cuvântul destinului,
S-au revărsat în mine valuri de viață
Pe care, atunci când erau, nu le puteam simți,
Dar care mult mai târziu au urcat ca amintire
Din temeliile sufletului și-apoi
Erau resimțite ca strălucire de lumină”.
Strader a putut astfel să cunoască nemijlocit spiritul în sufletul său; deși această experiență nu s-a repetat, ea a răspândit raze pline de lumină asupra întregii sale vieți. Noua sa dispozitie față de lumea spirituală a fecundat și munca sa în domeniul mecanicii, făcându-l apt pentru invenția care a trezit speranțe, despre care s-a vorbit în primul tablou al dramei. Prin lumina care izvora din Theodora, în Strader s-au trezit forțele sufletești care s-ar fi pierdut dacă i-ar fi lipsit acest ajutor. El a dobândit o siguranță de viață ce pare de neînvins. Viziunea pe care a avut-o Theodora i-a adus mai întâi cunoașterea – atât de căutată de el – privind valorile vieții și scopurile existenței, iar când revelația a încetat, Theodora a rămas pentru el o lumină sufletească constantă.
Încetarea revelației spirituale a fost acceptată de Theodora cu calm, ca o hotărâre a destinului. Modul în care revelația părea că revine îi provoca însă o suferință mai puternică, fiindcă acum viziunea spirituală era legată de un sentiment de repulsie. În timpul unui efort spiritual deosebit, i-a apărut că Johannes Thomasius este cauza acestei viețuiri neplăcute. Aflând aceasta, Strader își amintește cele spuse de Johannes Thomasius în fața Alianței miștilor, cu privire la Ahriman și la sine însuși. Dar acest lucru nu explică încă în ce măsură dificultățile de dezvoltare ale lui Johannes Thomasius pot să exercite asupra Theodorei o astfel de influență. Întrebarea se ridică în legătură cu condițiile de destin prealabile, care pot face așa ceva. Johannes spune mai târziu, în fața Păzitorului Pragului, că numai sângele său i-a putut da o viziune adevărată, corectă; într-o epocă de demult, sângele i-a arătat cine este tatăl și cine sora credincioasă. El vorbește aici despre viața sa pământească anterioară, înfățișată în drama precedentă – Încercarea sufletului – unde Capesius apare ca tatăl lui iar Theodora ca sora sa. Acolo, Capesius era vinovat de faptul că Theodora și Thomasius (Cecilia și Thomas, nota trad.) au fost obligați să crească despărțiți unul de celălalt. Când s-au cunoscut apoi, ei nu știau că sunt frate și soră și se iubeau într-un mod care ar fi putut să ducă la o căsătorie incestuoasă, dacă părintii adoptivi nu i-ar fi făcut să cunoască, în momentul respectiv, adevărata situație și să le dea explicații. Prin această intrare pe căi greșite – iubirea incestuoasă – s-au creat condițiile preliminare care îi dau acum posibilitatea lui Lucifer să aprindă în Johannes focul unei iubiri pasionate pentru Theodora.
Întrucât, într-o viață anterioară, Capesius a fost responsabil de greșeala iubirii incestuoase, acum el este condamnat să asiste, în împărăția lui Lucifer, la urmările determinate de vina sa. Eul său adevărat este trezit și chemat de Maria în sfera lui Lucifer și va trebui să facă efortul de a învinge consecințele.
Cu privire la Johannes, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului: „Dar Johannes Thomasius abia acum intră, ca să spunem așa, în lumea spirituală obiectivă. De aceea el poate încă să aducă cu sine toate posibilitățile de eroare ale sufletului omenesc și, înainte de toate, raportul său special față de Theodora. Acest raport trebuie înțeles, ca și semnificația sa. S-ar putea spune: Johannes pătrunde în lumea superioară cu toată zgura Eului inferior. Dar el se află chiar în fața lumii superioare; și dacă aș vrea să descriu acest lucru cu o expresie de-a dreptul plată, aș spune: Johannes Thomasius se îndrăgostește de Theodora ocult. Deci anumite impulsuri din lumea fizică s-au introdus astfel în relația lui Johannes cu Theodora. Johannes ajunge – prin tot ce a trecut – la ceea ce este arătat în finalul dramei Păzitorul Pragului; la o viețuire a Sinei obișnuite, care aparține lumii fizice și lumii elementare, și pe care o duci cu tine atunci când treci prin lume ca om, și la viețuirea celeilalte Sine, pe care o întâlnești când intri în lumea spirituală”.
