Într-o retrospectivă a activității sale, Rudolf Steiner spunea că în activitatea sa se delimitează o primă perioadă, în care a căutat să justifice antroposofia în fața gândirii științifice moderne, o a doua (1907–1914) legată cu precădere de cultivarea năzuințelor sufletului omenesc, orientând întreg acest ansamblu spre artă; a treia perioadă – după război – avea ca țel spiritualizarea gândirii științifice, pentru ca aplicațiile acesteia să aducă rezultate practice.
Ciclul celor patru drame se înscrie deci în perioada a doua a activității sale, cea de cultivare a năzuințelor sufletului uman. Păzitorul Pragului, a treia dramă, este reprezentată prima dată în 1912. Adevărurile cuprinse în dramă găseau răsunet, ele reprezentau un răspuns dat de știința spiritului năzuințelor sufletului, căutărilor, problemelor care frământau omenirea pe toate planurile – științific, artistic, social – în pragul secolului XX. Este destul să amintim descoperirea, în știință, a fenomenului radioactivității: o parte din masa unui corp radioactiv dispare cu totul din spațiu, înjumătățindu-se într-o perioadă de timp bine determinată. Aceasta însemna apusul concepției privitoare la caracterul etern al materiei (principiul conservării masei). Energia devenea un principiu valabil dincolo de materie, dincolo de perceptibil și de ponderabil. La celălalt pol, constatăm – mai ales în Viena acelor timpuri – dezvoltarea curentului spiritist, izvorât din dorința omului de a transcende cu orice preț granița lumii materiale. Mediumurile – persoane aflate într-o stare de conștiență nenormală – transmiteau mesaje, mai mult sau mai putin discutabile, dintr-o lume „de dincolo”, cea a defuncților. Cităm aici acest curent doar pentru a ilustra nevoia de dovezi despre o lume de dincolo de pragul morții sau chiar de cel al conștienței cotidiene, de veghe.
Pe de altă parte, în artă, impresioniștii – Monet, Pissaio, Cézanne ș.a. – găsiseră o manieră de a reda prin culoare impresia ce se naște în suflet la perceperea unui peisaj. Culoarea era limbajul ce mijlocea între lumea simțurilor și o lume sufletească de dincolo de ea. Ei erau conștienți de existenta unei realități sufletești de dincolo de simțuri, la care ajungeau fiind stimulați de percepție. Pasul următor îl constituie încercarea expresioniștilor – Kandinsky, Klee, Ronault ș.a. – de a reda prin culoare impresii sufletești, stări lăuntrice care de data aceasta nu sunt provocate de lumea simțurilor.
În domeniul social, amintim mișcările muncitorești și țărănești care au avut loc înainte și după primul război mondial; este ca și cum „ceva trebuie să se schimbe”. Oamenii deveneau tot mai conștienți de necesitatea activării unei forțe proprii, dincolo de structurile monarhice sau statale existente, forță care îi transformă în individualități, responsabili de propriul destin și implicați tot mai mult în procesul social.
Perioada de trecere către secolul XX ar putea fi deci caracterizată în domeniul civilizației umane prin ceea ce, mai târziu, marele gânditor și fizician Werner Heisenberg avea să numească „pași peste graniță”. Și putem spune că titlul celei de a treia drame a lui Rudolf Steiner, Păzitorul Pragului, sintetizează această problematică, lăsând să se întrevadă totodată și soluțiile concrete, proprii contemporaneității. Deja prin lucrările publicate anterior, Rudolf Steiner, descifrând mesajul spiritului epocii noastre, preciza că omul are un simț înnăscut al Adevărului, că individualitatea umană cuprinde în sine ceva necondiționat din exterior: disponibilitatea pentru perfecționarea continuă prin receptarea și asimilarea plenitudinii existenței. Aceasta este și calea pe care se poate întreptinde demersul „pașilor peste graniță”. El ne spune însă că trecerea Pragului dintre lumi este legată de confruntarea cu o instanță obiectivă, care îl păzește pe om să pășească peste acest Prag dacă este insuficient pregătit. Maria, unul din personajele principale ale dramei, aflată în fața acestui Păzitor al Pragului*, afirmă despre el: „Tu, care de la-nceputul Pământului trebuie / Să păzești Pragul acestei împărății, tu știi / Ce au nevoie, ca să-l poată trece, / Ființele ce țin de felul și de timpul tău / ... Ești pus de'naltele puteri ale spiritului / Să oprești pe mulți din oamenii / Ce se apropie de poarta acestei împărății / Și care, dacă ar trece Pragul, / Ar face-o spre pierzarea lor. Dar tu le poți deschide celor care / Prin natura particulară a ființei lor / Înclină, și se pot pătrunde deplin, / Spre-o astfel de iubire în sferele spiritului / Pe care zeii le-au predestinat-o / 'Nainte ca Lucifer să fi pornit lupta” (versurile 2069–2072; 2080–2090).
*Alte elemente despre Păzitorul Pragului pot fi găsite în literatura publicată în limba: Știința ocultă; Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile spirituale?, GA 10, Editura Triade, Cluj-Napoca, 1997; Pragul lumii spirituale; Un drum spre cunoașterea de sine, ș.a.
Cele patru drame arată diverse modalități de apropiere de Prag, ilustrând și dificultățile multiple întâmpinate de cel aflat pe calea cunoașterii. În prezentările anterioare spuneam că, de la o dramă la alta, cei porniți pe calea cunoașterii se confruntă cu iluzii tot mai rafinate, cu încercări tot mai radicale și că, treptat, libertatea lor capătă alte valențe, provenită din integrarea conștientă în evoluția omenirii și a Universului. Dacă primele două drame aveau ca scop unirea iubirii cu înțelepciunea, pentru ca acțiunea să fie benefică, cea de a treia, Păzitorul Pragului, vrea să unească acțiunea contemporană cu curentele tradiționale care au pregătit-o.
Încă în primul tablou vedem încercarea Alianței miștilor de a lăsa liber accesul la avuțiile ei spirituale, determinată fiind de semnele percepute în planul înțelept al evenimentelor pământești, care arătau că în epoca nouă „serviciul sacru al templelor de inițiere trebuie să se unească cu simțul comun omenesc”, căutător și el al adevărului. Înainte de aceasta însă trebuia să vină un om care „să toarne știința / Întemeiată numai pe rațiune și simțuri / În astfel de forme ce pot permite / Înțelegerea reală a lumii spirituale”. Faptul fusese împlinit de către Johannes Thomasius, care izbutise „să dea științei cerute de epoca noastră / O operă care, în limbajul ei, / Aduce dovada valorilor spirituale / Ce puteau fi găsite până acum numai / Pe căile miștilor, în templele de inițiere” (tabloul întâi). Dar față de o astfel de inițiativă nici Lucifer și nici Ahriman* – ca spirite potrivnice, forțe reale în Cosmos – nu puteau să nu intervină. Și vedem cum ei vor să rețină în sfera lor spirituală știința „pe care Thomasius a putut s-o cucerească prin forțe pământești” (tabloul cinci). Aceste ițe trase de forțele ostile evoluției sunt demascate de-a lungul dramei. Se dezvăluie astfel și substratul mai profund al aprigei pasiuni pe care o nutrește Johannes pentru Theodora, pasiune pentru care ajunge să forțeze Pragul lumii spirituale – și care ar putea ține de o anecdotică minoră, dacă nu am cunoaște dimensiunile realităților în care s-au înscris și în care evoluează aceste personaje. Manevrele lui Lucifer o obligă pe Maria să îl înfrunte, demascându-i, în tabloul trei, planul: „Fiindcă Johannes, prin fapta lui, / A desprins de tine fructul cunoașterii, / Prin care-odinioară i-ai ispitit pe oameni / Încerci acum să îl corupi printr-o iubire / Pe care, în planul destinului, el niciodată / Nu ar trebui să o resimtă pentru Theodora. / Vrei să combați acum înțelepciunea prin iubire, / Așa cum prin înțelepciune ai combătut iubirea”... „La începuturile Pământului ai fost ascultat / Când arătai fructele înțelepciunii, / Dar oamenii trebuie să primească / Fructele iubirii doar din sferele divine”. Să notăm și simțul fin al Mariei în perceperea acelor „lăstari” sufletești atât de subtili, apăruți pe calea cunoașterii, peste care trecem cel mai adesea fără să-i luăm în seamă: mândria, orgoliul cunoașterii, cu care a și început discordia din obârșii, și care ne aruncă iar în brațele lui Lucifer. Maria se angajează să țină mereu la distanță astfel de ispite. Ea știe că gândurile pure ale omului sunt hrană pentru ierarhiile spirituale; pentru ea, cunoașterea „va fi un sacerdoțiu”.
* Despre aceste entități am vorbit în prefața la drama a doua – Încercarea sufletului.
Adevărurile pe care Maria le rostește în fața lui Lucifer, demascându-i capcanele, îi permit să-l însoțească pe Johannes și în fața Păzitorului Pragului, susținându-l, tocmai pentru că ea slujește acea iubire pe care zeii au predestinat-o înainte ca Lucifer să fi început lupta. De aceea poate face o afirmație valabilă pentru orice epocă: „Mereu va trebui să se găsească oameni care / S-asculte cu un cuget tare / Revelația iubirii zeilor, așa cum odinioară / Au ascultat cuvântul cunoașterii de la Lucifer” (tabloul șapte).
Rezultatul durei experiențe trăite de Johannes Thomasius la Prag, trezirea din iluzia cu privire la propria persoană, îl va face ca, în finalul dramei, când noul dă mâna cu vechiul care l-a pregătit, înstăpânindu-se, el să își accepte locul, recunoscându-și datoria de a-l consacra slujbei devenirii pământești pe cel de al doilea om, care se trezește în el, având ca regulă strictă de viață ca „nimic din sinea proprie să nu tulbure / Acea muncă pe care nu el o împlinește, dar care / Trebuie-mplinită prin cea de-a doua Sine a sa”.
Complexitatea și intensitatea dramatică a evenimentelor din această dramă conduc organic la cele ce se vor petrece în drama a patra, Trezirea sufletelor.
ADRIANA ONOFREI și GHEORGHE PAXINO
Michaeli, 2000
