Dacă urmărim munca spirituală depusă de oameni pentru dezlegarea enigmelor lumii și a problemelor vieții, vom vedea că sufletului aflat în contemplare i se impun mereu cuvintele înscrise pe frontispiciul templului lui Apollo, ca o maximă: „Cunoaște-te pe tine însuți”. Faptul că la reprezentarea acestor cuvinte sufletul omului poate resimți o anumită influență, constituie temelia unei concepții despre lume. Ființa unui organism viu poartă în sinea ei necesitatea perceperii senzației de foame; însă pe o anumită treaptă a evoluției sale ființa sufletului uman mai produce o necesitate asemănătoare, care se exprimă prin nevoia de a prelua de la viață un bun de natură spirituală care corespunde cerinței interioare sufletești ca alimentul foamei: „Cunoaște-te pe tine însuți”. Această simțire poate acționa atât de profund asupra sufletului încât el trebuie să gândească: Sunt cu adevărat om abia după ce în lăuntrul meu voi dezvolta o relație cu lumea care-și are caracteristica sa fundamentală exprimată prin dictonul „Cunoaște-te pe tine însuți”. Sufletul poate ajunge până acolo încât să considere această simțire ca trezirea sa din visul vieții pe care l-a parcurs anterior trăirii străbătută de acest sentiment.
În prima parte a vieții sale omul se dezvoltă în așa fel încât i se întărește puterea memoriei cu ajutorul căreia, în viața de mai târziu, își amintește de întâmplările prin care a trecut până la un anumit punct al perioadei copilăriei sale. Ceea ce s-a întâmplat înainte de acest punct este perceput de el ca vis al vieții din care s-a trezit. Sufletul omului n-ar fi ceea ce trebuie să fie dacă din trăirile confuze ale copilăriei n-ar răsări și crește această capacitate a memoriei. Pe o treaptă mai elevată a existenței sale, omul poate gândi într-un mod asemănător la trăirea stării „Cunoaște-te pe tine însuți”. El poate simți că nu tot ce este reprezintă viețuiri ale sufletului corespund înclinațiilor sale, care nu se trezesc din visul vieții prin această trăire.
Diferiți filosofi au subliniat în repetate rânduri că sunt puși în încurcătură când trebuie să răspundă la întrebarea: „Ce este filosofia în adevăratul sens al cuvântului?”. Un lucru este însă cert, că în filosofie trebuie văzută o formă deosebită de a da satisfacție acelei necesități sufletești umane care-și stabilește revendicarea prin „Cunoaște-te pe tine însuți”. Putem cunoaște existența acestei revendicări după cum știm ce este foamea, cu toate că am ajunge poate în încurcătură dacă ar trebui să formulăm o explicație, satisfăcătoare pentru toți oamenii, a senzației de foame.
O idee de acest fel s-a manifestat în sufletul lui Fichte, când a spus: „Omul își alege filosofia în funcție de propriile sale însușiri”. Încurajați de astfel de gânduri, ne putem apropia de examinarea încercărilor făcute în decursul istoriei pentru aflarea unei rezolvări mulțumitoare a enigmelor filosofiei. În aceste încercări vom descoperi apoi relevări ale însăși entității umane. Pentru că deși – atunci când vrea să vorbească în calitate de filosof – omul caută să reducă la tăcere propriile sale interese, totuși, într-o concepție filosofică apare cu totul nemijlocit ceea ce poate face din sine însăși personalitatea umană prin desfășurarea forțelor sale primordiale proprii.
Din acest punct de vedere, cercetarea realizărilor filosofice în problema enigmelor lumii poate trezi anumite speranțe. Se poate adică trage concluzia că prin aceste cercetări se obțin anumite rezultate în legătură cu natura evoluției sufletului omenesc. Iar autorul acestei cărți crede că în decursul studierii concepțiilor filosofice apusene a obținut astfel de rezultate. I s-a dezvăluit existența a patru epoci, ce pot fi deosebite cu claritate în cadrul dezvoltării străduințelor filosofice ale omenirii. Autorul a trebuit să stabilească diferențe între aceste epoci, tot atât de caracteristic exprimate pe cât de clar sunt definite deosebirile dintre speciile unui regn al naturii. Aceasta l-a călăuzit la recunoașterea faptului că istoria dezvoltării filosofice a umanității aduce dovada existenței unor impulsuri obiective, care se dezvoltă pe măsura trecerii timpului cu totul independent de voința oamenilor. Ceea ce oamenii produc în calitate de filosofi apare ca manifestarea dezvoltării acestor impulsuri care acționează în subsolul istoriei exterioare. Se impune convingerea că un astfel de rezultat este obținut prin cercetarea imparțială a realităților istorice, la fel cum poate decurge și cunoașterea unor legi ale naturii din observarea atentă a fenomenelor naturii. Autorul acestei cărți crede că nu a fost ademenit de nici un fel de părere preconcepută de construire arbitrară a devenirii istorice, ci că faptele constrâng la recunoașterea rezultatelor de felul celor amintite mai sus.
Este evident că dezvoltarea strădaniilor filosofice umane permite împărțirea în epoci istorice, fiecare având o durată de șapte până la opt secole. În fiecare dintre aceste epoci, sub aparența istoriei exterioare acționează un alt impuls spiritual, care iradiază oarecum personalitatea umană în interior, impuls care, prin propria sa evoluție, atrage după sine progresul filosofării umane.
Din cuprinsul cărții urmează să reiasă modul cum vorbesc faptele reale în favoarea delimitării acestor epoci. În măsura în care îi va fi posibil, autorul dorește să lase să vorbească înseși faptele. În prezentul capitol sunt prezentate numai unele linii directoare care nu au stat la baza cercetării care a condus la scrierea acestei cărți, ci care s-au conturat ca rezultat al acestei cercetări.
Ar putea exista părerea că locul potrivit al acestor „linii directoare” ar fi abia la sfârșitul cărții, pentru că veridicitatea lor ar rezulta numai din conținutul celor spuse anterior. Ele trebuie totuși să preceadă ca o comunicare provizorie, deoarece justifică structurarea lăuntrică a întregii expuneri. Căci, deși aceste linii directoare au rezultat pentru autorul cărții ca o concluzie a cercetărilor întreprinse, ele se aflau totuși în mod firesc în spiritul său încă înaintea expunerii conținutului cărții, fiind decisive pentru scrierea ei. Pentru cititor poate fi însă important să nu afle abia la sfârșitul unei cărți de ce și-a expus autorul opiniile sale într-un anumit fel, ci de a-și putea formula deja în timpul citirii o părere asupra modului autorului de a-și expune opiniile din punctul său de vedere. Totuși, aici nu va fi comunicat decât ceea ce este luat în considerare pentru structurarea interioară a expunerilor.
Prima epocă a dezvoltării ideilor filosofice începe în antichitatea elenă. Ea poate fi urmărită istoric-retrospspectiv cu claritate până la Pherekydes din Syros și Thales din Milet, terminându-se o dată cu ivirea timpurilor în care avea loc întemeierea creștinismului. Aspirația spirituală a omenirii manifestă în această epocă un caracter fundamental deosebit de cel al timpurilor precedente. Este epoca în care gândirea omului se află în curs de trezire. Anterior, sufletul uman viețuia în reprezentări metaforice (simbolice) despre lume și existență. Oricât am vrea să le dăm dreptate celor ce ar dori să vadă o viață a gândirii filosofice anterioară timpurilor dinaintea grecilor, totuși, o cercetare imparțială nu ne permite s-o facem. Începutul filosofiei formulate în gânduri adevărate trebuie să fie plasat în Grecia. Ceea ce în contemplările orientale și egiptene pare a fi asemănător unor elemente ale gândirii nu este, la un examen temeinic, decât imagine, simbol. Năzuința de a recunoaște interdependențele existente în lume prin ceea ce ar putea fi numit, în prezent, gânduri, s-a născut în Grecia. Atâta timp cât sufletul omului își reprezintă fenomenele lumii prin imagini, el se simte încă intim legat de ele. Sufletul se simte ca fiind o parte a organismului universal și nu ca o entitate independentă de acest organism. Când gândul se trezește în lipsa sa de imagine, el resimte separația dintre suflet și lume. Gândul devine educatorul său spre independență. Dar grecul viețuiește gândul altfel decât omul actual. Acesta este un fapt trecut, de obicei, cu vederea. Grecul simțea gândul așa cum simțim astăzi o percepție senzorială, așa cum resimțim „roșu” sau „galben”. Așa cum atribuim astăzi unui „obiect” perceperea culorii sale sau a sunetelor emise de el, la fel vedea grecul gândul în și prin lumea obiectelor. Din această cauză gândul mai rămâne în acest timp legătura care unește sufletul cu lumea. Desfacerea sufletului de lume abia începe, încă nu este desăvârșită. De fapt, sufletul viețuiește gândul în sinea lui; însă el trebuie să accepte că l-a primit din lume, din care cauză el se poate aștepta ca trăirea gândului să-i dezvăluie enigmele lumii. În cadrul unei astfel de trăiri a gândului se desăvârșește dezvoltarea filosofiei, care începe cu Pherekydes și Thales, atinge punctul culminant prin Platon și Aristotel, pentru ca după aceea să decadă, aflându-și sfârșitul în timpul întemeierii creștinismului. Din temeliile dezvoltării spirituale, viața gândului se revarsă în sufletele umane, generând în ele concepții filosofice, care le educă să-și resimtă independența față de lumea exterioară.
În timpul creștinismului incipient începe o nouă epocă. Sufletul omului nu mai poate simți gândul ca percepție venită din lumea exterioară. El simte acum gândul ca pe un produs al propriei sale ființe (lăuntrice). Un impuls, cu mult mai puternic decât era viața gândului, radiază din temeliile devenirii spirituale și pătrunde înlăuntrul sufletului. Conștiența de sine se trezește abia acum în omenire, într-un mod care corespunde esenței propriu-zise a acestei conștiențe de sine. Ceea ce fusese trăit de oameni anterior, a fost numai prevestirea a ceea ce urma să fie denumit conștiența de sine trăită lăuntric în sensul cel mai profund. Se poate nutri speranța că cercetarea viitoare a dezvoltării spirituale va denumi perioada indicată mai sus „timpul trezirii conștienței de sine”. În adevăratul sens al cuvântului, de-abia acum devine omul conștient de întreaga dimensiune a vieții sufletului său ca „Eu”. Spiritele filosofice ale acelui timp resimt întreaga pondere a acestui fapt mai degrabă într-un mod confuz. Acest caracter confuz îi este imprimat năzuinței filosofice aproximativ până la apariția lui Scotus Erigena (m. 877 d. Chr.). Filosofii acestui timp se cufundă cu gândirea lor filosofică în întregime în reprezentarea religioasă. Prin această reprezentare, sufletul omului – care datorită trezirii conștiinței de sine se vede pus cu totul pe propriile sale picioare – caută să dobândească conștiența propriei sale integrări în viața macroorganismului lumii. Gândul devine un simplu mijloc de exprimare a concepției, dobândite din izvoare religioase, asupra raportului dintre sufletul omului și Univers. Inclus în această concepție, hrănit de reprezentarea religioasă, viața gândului crește ca germen vegetal din sânul pământului, până răsare din acesta. În filosofia elenă, viața gândului își dezvoltă propriile sale forțe; ea călăuzește sufletul omului până la resimțirea independenței sale; atunci, din subsolul spiritului irumpe înlăuntrul omenirii ceea ce este de o cu totul altă natură decât viața gândului, adică ceea ce împlinește sufletul cu o trăire lăuntrică nouă, ceea ce îi permite să conștientizeze că este o lume proprie bazată pe propriul ei centru de greutate. Conștiența de sine este la început trăită, încă nu este cuprinsă cu gândul. În căldura conștienței religioase, gândul se dezvoltă în taină mai departe. În acest fel se derulează primele șapte până la opt secole de după întemeierea creștinismului.
Epoca următoare prezintă un caracter cu totul diferit. Filosofii de frunte simt cum reînvie forța vieții gândului. Sufletul omenesc a consolidat lăuntric independența trăită de-a lungul secolelor. El începe să se întrebe: oare ce este de fapt însușirea lui primordială, și descoperă că aceasta este viața gândului. Toate celelalte îi sunt date dinafară; însă gândul îl produce din temeliile propriei sale individualități, astfel că, în decursul acestei operațiuni, sufletul omului este prezent cu întreaga lui conștiență. În sufletul omului se naște imboldul dobândirii prin gânduri a unei cunoașteri cu ajutorul căreia se poate lămuri în ceea ce privește raportul său cu lumea. Cum se poate exprima în viața gândului ceva ce nu este născocit numai de suflet? Aceasta devine întrebarea care îi preocupă cel mai mult pe filosofii de atunci. Curentele spirituale ale nominalismului, realismului, scolasticii, misticii medievale: ele sunt cele care dezvăluie caracterul fundamental al filosofiei epocii respective. Sufletul omului încearcă să dovedească caracterul real al vieții gândului.
După derularea celei de a treia epoci are loc o modificare a caracterului strădaniei filosofice. Conștiența de sine a sufletului s-a întărit datorită muncii lăuntrice de veacuri, care a fost depusă în legătură cu examinarea realității vieții gândului. A fost însușită simțirea vieții gândului legată de esența sufletului și perceperea, prin această legătură, a unei certitudini lăuntrice a existenței. Pe cerul spiritului luminează ca un astru uriaș, ca un semn distinctiv al acestei trepte de dezvoltare, cuvintele: „Cuget, deci exist” ale lui Descartes (1596-1650). Este intuită revărsarea esenței sufletului în viața gândului; și, în cunoașterea acestei revărsări, oamenilor li se pare că au parte de trăirea adevărată a existenței sufletului însuși. În lăuntrul acestei existențe întrezărite în viața gândului este resimțită o siguranță așa de mare, încât se ajunge la convingerea că o cunoaștere adevărată poate fi numai aceea care este trăită în felul în care trebuie să fie aflată de viața gândului, întemeiată în suflet pe ea însăși. Acesta devine punctul de vedere al lui Spinoza (1632-1677). De aici încolo apar concepții filosofice care modelează imaginea lumii așa cum ar trebui să fie ea reprezentată dacă sufletul uman conștient de sine, cuprins prin viața gândului, ar avea în această imagine locul său corespunzător. Cum trebuie să fie reprezentată lumea, pentru ca sufletul omului să poată fi gândit în aceasta așa cum trebuie să fie gândit în sensul reprezentărilor privind conștiența de sine? Aceasta devine problema care, în cazul unei cercetări nepărtinitoare, se află la baza filosofiei lui Giordano Bruno (1548-1600), fiind totodată întrebarea căreia îi va căuta răspunsul și Leibniz (1646-1716).
Cu reprezentări ale unei imagini a lumii rezultate dintr-o astfel de întrebare începe cea de a patra epocă a dezvoltării concepțiilor filosofice asupra lumii. Timpul în care viețuim acum formează aproximativ mijlocul acestei perioade. Expunerile acestei cărți urmează să arate măsura în care cunoașterea filosofică a ajuns la cuprinderea mentală a unei imagini a lumii în lăuntrul căreia sufletul conștient de sine descoperă pentru sine un loc atât de sigur, încât poate să-și înțeleagă propriul său sens și propria lui importanță în cadrul existenței generale. Când, în prima epocă a strădaniilor filosofice, aceasta-și primea forțele din viața trezită a gândului, în ea s-a născut speranța dobândirii unei cunoașteri a lumii de care aparține sufletul uman, cu adevărata ei individualitate; cu acea individualitate care nu este epuizată prin viața cu ajutorul căreia corpul senzorial își găsește propria sa revelare.
În epoca a patra, științele naturii, în curs de înflorire, alătură imaginii filosofice a lumii o imagine a naturii care devine treptat independentă, având un fundament propriu. Progresiv, în decursul dezvoltării sale, în această imagine a naturii nu se mai află nimic din lumea care trebuie să recunoască în sinea ei Eul conștient de sine, adică sufletul uman care se trăiește pe sine ca entitate conștientă de sine. În prima epocă, sufletul omului începe să se despartă de lumea de dinafară și să dezvolte o cunoaștere preocupată de propria sa viață sufletească. Această viață sufletească proprie își descoperă forțele în elementul gândului în curs de trezire. În epoca a patra se prezintă o imagine a naturii care s-a despărțit la rândul ei de propria sa viață sufletească. Ia naștere năzuința de a imagina natura în așa fel încât în reprezentările ei să nu se amestece nimic din ceea ce extrage sufletul din sine însuși și nu din natură. Astfel sufletul, cu viețuirea sa lăuntrică, este lăsat în această epocă în seama lui însuși. El este amenințat de a trebui să recunoască faptul că tot ceea ce poate cunoaște despre sine are o semnificație numai pentru el însuși, necuprinzând nici o indicație în legătură cu o lume în care adevărata lui ființă își are rădăcina. Pentru că, în imaginea naturii, sufletul nu poate afla nimic despre el însuși.
Dezvoltarea vieții gândirii a evoluat de-a lungul a patru epoci. În prima epocă, gândul acționa ca ceva perceput din afară. El pune sufletul cunoscător al omului pe propriul său fundament. În epoca a doua, gândul și-a epuizat forța îndreptată în această direcție. Sufletul se întărește prin trăirea în sinea lui a ființei sale proprii; gândul trăiește activând subteran și se contopește cu cunoașterea de sine. Gândul nu mai poate fi privit din exterior ca o percepție. Sufletul învață să simtă gândul ca un produs al său propriu. El trebuie să ajungă până la a se întreba: „ce are gândul, acest produs lăuntric al sufletului, de a face cu o lume exterioară?”. Epoca a treia se derulează preocupată de această întrebare. Filosofii dezvoltă acum o viață a cunoașterii, care pune la încercare gândul, privitor la forța lui lăuntrică. Forța filosofiei acestei epoci se dezvăluie a fi însușirea gânditorilor de a se transpune în elementul gândului, o forță capabilă de a prelucra gândul în propria sa esență. În decursul acestei epoci sporește capacitatea vieții filosofice de a se sluji de gând. La începutul epocii a patra, conștiența de sine devenită cunoscătoare vrea să formuleze o imagine filosofică a lumii, pornind de la stăpânirea gândurilor. Ea este întâmpinată de imaginea naturii, care nu vrea să preia nimic din această conștiență de sine. Iar sufletul conștient de sine stă în fața acestei imagini a naturii cu sentimentul: „Cum ajung la o imagine a lumii în care sunt ancorate în mod sigur împreună atât lumea lăuntrică, cu adevărata ei esență, cât și natura?” Impulsul provenit din această întrebare domină evoluția filosofică – iar pe filosof, mai mult sau mai puțin conștient, de la începutul celei de a patra epoci. Și tot acesta este impulsul dătător de ton și în viața filosofică a contemporaneității noastre. În această carte urmează a fi caracterizate faptele reale izolate, care dezvăluie dominația exercitată de acest impuls. Primul volum al cărții va expune dezvoltarea filosofiei până la mijlocul veacului al XIX-lea; cel de-al doilea va urmări această dezvoltare până în prezent, arătând la sfârșitul său cum dezvoltarea filosofiei de până acum atrage atenția sufletului asupra perspectivelor unei vieți a cunoașterii umane aflate în devenire, prin care sufletul omului poate dezvolta, din propria-i conștiență de sine, o imagine a lumii în care poate fi reprezentată adevărata lui ființă concomitent cu imaginea naturii produsă de cea mai nouă evoluție.
Din cunoașterea dezvoltării istorice a concepțiilor filosofice asupra lumii ar trebui să fie dezvoltată, în această carte, o perspectivă filosofică corespunzătoare prezentului.
