Dacă gândul finalității ar fi suferit o modificare în sensul unei concepții despre lume conformă cu natura, atunci realitățile corespunzătoare ale naturii vii ar fi trebuit să fie explicate în același fel cum explică fizicianul și chimistul procesele fără viață. Când o baghetă magnetică atrage pilitura de fier, atunci nici un fizician nu se gândește că în baghetă ar acționa o forță îndreptată spre realizarea țelului, a scopului atragerii. Când hidrogenul și oxigenul se combină dând apă, chimistul nu interpretează acest fenomen ca și cum în ambele materii ar acționa ceva care ar avea în vedere scopul formării apei. O explicare a esenței ființelor vii, dominată de o mentalitate naturalistă asemănătoare, trebuie să-și spună: Organismele devin adecvate fără ca ceva să urmărească în natură această adecvare. Adecvarea ia naștere fără să existe undeva o predispoziție în acest sens. Charles Darwin a dat o astfel de explicare a adecvării. El s-a situat pe poziția recunoașterii faptului că în natură nimic nu urmărește adecvarea. Pentru natură nu intră în discuție dacă ceea ce ia naștere din ea este adecvat sau nu. Așadar, natura creează neselectiv atât ceea ce este neadecvat, cât și ceea ce este adecvat.
În definitiv, ce înseamnă a fi adecvat? Desigur, ceea ce este organizat în așa fel încât să corespundă necesităților sale și condițiilor sale de existență. Dimpotrivă, neadecvat este ceea ce nu corespunde acestor cerințe. Ce se va întâmpla dacă, din cauza totalei lipse de planificare a naturii, vor lua naștere toate gradele de la ceea ce este cel mai adecvat până la ceea ce este cel mai neadecvat. Fiecare ființă va încerca să-și modeleze existența în funcție de ambianța dată. Celei adecvate acest lucru îi va reuși fără nici o complicație, în timp ce celei mai puțin adecvate îi va reuși numai într-o măsură redusă. La aceasta se mai adaugă ceva, și anume: că natura nu face economie la crearea ființelor vii. Numărul germenilor este imens. Acestei supraabundențe a producției de germeni îi corespunde numai în mică măsură mijloace de promovare ale vieții. Consecința este aceea că ființele mai bine înzestrate în vederea însușirii alimentelor evoluează mai ușor. Când o ființă mai adecvat constituită se străduiește alături de alta organizată mai puțin adecvat să-și asigure existența, cea organizată mai corespunzător i-o va lua înainte celei organizate mai puțin corespunzător. Alături de prima ființă, ultima trebuie să se prăpădească. Cea mai capabilă, adică cea mai adecvată, se menține, pe când cea incapabilă, adică neadecvată, nu se va putea menține. Aceasta este așa-numita „Luptă pentru existență”. Ea determină menținerea organismului adecvat chiar dacă în natură apar neselectiv atât organisme perfecte cât și imperfecte. Printr-o lege atât de obiectivă, dar și atât de neînțeleaptă, cum numai o lege matematică sau mecanică a naturii poate fi, mersul evoluției naturii menține tendința spre adecvare fără ca această lege să facă cumva parte din natură.
Darwin a fost condus spre aceste gânduri de lucrarea economistului Malthus, apărută sub titlul: „Despre condițiile și consecințele creșterii demografice”. În această carte este afirmat că în cadrul societății umane se desfășoară o luptă neîncetată, pentru că populația crește cu mult mai rapid decât cantitatea necesară de hrană. Această lege, stabilă în legătură cu istoria omenirii, a fost generalizată de Darwin, care a transformat-o într-o lege cuprinzătoare a întregii lumi a viețuitoarelor.
Darwin a vrut să arate felul în care lupta pentru existență devine creatorul numeroaselor forme ale ființelor vii, cum se dărâmă prin ea vechiul principiu al lui Linné, care afirma că, în principiu, „numărăm tot atâtea specii în regnurile animal și vegetal, câte forme diferite sunt create”. Îndoielile cu privire la acest principiu fundamental s-au conturat foarte clar la Darwin când, în vara lui 1835, a participat la o călătorie în America de Sud și în Australia. El ne face cunoscut modul în care s-au consolidat îndoielile: „Când, în timpul navigării cu vasul Beagle, am vizitat arhipelagul Galapagos, care se află situat în Oceanul Pacific, la o distanță de aproximativ cinci sute de mile engleze de tărâmul Americii de Sud, m-am văzut înconjurat de specii ciudate de păsări, reptile și șerpi, care nu există niciunde altundeva în lume. Totuși, aproape toate aceste specii purtau pecetea americană. În cântecul mierloiului (Minus), în strigătul ascuțit al vulturului hoinar (Gyps fulvus), în opunțiile mari, asemănătoare unor candelabre, am observat clar vecinătatea cu America; și totuși, aceste insule sunt despărțite prin atât de multe mile de uscat și se abăteau mult de la caracteristicile continentale prin constituția lor geologică, prin clima lor. Și mai surprinzător era faptul că cei mai mulți locuitori ai fiecărei insule izolate ale acestui arhipelag unic se deosebeau între ei, cu toată înrudirea apropiată. Mă întrebasem atunci adesea, care putea fi oare originea acestor animale și oameni așa de deosebiți. Cea mai simplă explicație părea a fi aceea că locuitorii insulelor diferite se trag dintr-o origine comună, iar în decursul descendenței lor au suferit modificări, dar și că toți locuitorii insulelor arhipelagului au aceeași obârșie, pe cel mai apropiat uscat, respectiv America, de unde, desigur, ar proveni prin colonizare. Mult timp mi-a rămas însă ca problemă insolubilă: modul în care s-a putut ajunge la gradul necesar de modificare”. Răspunsul la această întrebare cuprinde concepția despre evoluția conformă cu natura făpturilor vii. Așa cum, pentru a cunoaște însușirile unei substanțe, fizicianul o supune unor condiții diferite, la fel a observat Darwin, după întoarcerea sa în patrie, fenomenele ce rezultă în legătură cu ființele vii în împrejurări diferite. El a făcut încercări de creștere cu porumbei, găini, câini, iepuri și plante cultivabile. Prin aceste experiențe i s-a dezvăluit că formele vii, în decursul înmulțirii lor, se modifică neîntrerupt. În anumite împrejurări, după câteva generații, anumite ființe se metamorfozează atât de mult încât, comparând noile forme rezultate cu strămoșii lor, s-ar putea vorbi de două specii complet diferite, fiecare cu propriul său plan de organizare. O astfel de variabilitate a formelor este folosită de crescător pentru a obține organisme care corespund anumitor scopuri. El poate selecționa un soi de oi cu lână deosebit de fină, dacă permite înmulțirea numai a acelor indivizi din turma sa care au cea mai fină lână. Dintre urmași, el va selecționa din nou indivizii cu lâna cea mai fină. Finețea lânii sporește astfel cu numărul generațiilor. După un timp, se obține o specie de oi foarte îndepărtată de strămoșii ei în ceea ce privește finețea lânii. La fel se întâmplă și cu alte însușiri ale făpturilor vii. Din acest fapt real rezultă două concluzii. În primul rând, că naturii îi este proprie tendința transformării ființelor vii. Iar în al doilea rând, că o însușire care a început să se schimbe într-o anumită direcție își amplifică transformarea în această direcție, dacă vor fi eliminați de la înmulțire indivizii care încă nu posedă însușirea respectivă. Formele organice adoptă deci în decursul timpului alte însușiri și își mențin direcția transformării manifestate. Ele se transformă și transmit, prin ereditate, urmașilor lor, însușirile modificate.
Consecința firească ce rezultă din această observație este că transformarea și moștenirea însușirilor noi dobândite sunt principii active în evoluția ființelor vii. Dacă admitem că în lume ființele se transformă în mod natural în așa fel încât indivizii adecvați se nasc împreună cu cei neadecvați și că ia naștere o adecvare mai mult sau mai puțin accentuată, atunci trebuie să presupunem și existența unei lupte între indivizi transformați în diferite grade. Această luptă realizează în mod întâmplător ceea ce cultivatorul face după un anumit plan. După cum crescătorul exclude din reproducere indivizii care ar introduce în evoluție ceea ce el nu dorește, tot așa lupta pentru existență elimină inadecvarea. Astfel că pentru evoluție rămâne numai adecvarea. În felul acesta, tendința perfecționării neîncetate este inclusă ca o lege mecanică. După ce a înțeles acest lucru, construind în acest fel o temelie sigură pentru concepția, conformă cu natura, despre lume, la sfârșitul operei sale ce introducea o epocă nouă în gândire, apărută sub titlul „Originea speciilor”, el scrie cuvintele entuziaste: „Din lupta naturii, din flămânzire și moarte, rezultă direct lucrul suprem pe care-l putem cuprinde cu mintea: producerea animalelor superioare. Există ceva măreț în această concepție asupra vieții, conform căreia Creatorul a creat viața, cu feluritele ei forțe, inițial numai din puține forme, sau poate chiar că numai din una singură; precum și că, în timp ce această planetă, conform legilor gravitației, se mișcă circular, au fost dezvoltate, dintr-un început destul de modest, un număr infinit de forme frumoase și minunate și se mai dezvoltă încă”. Se poate vedea din această frază și faptul că Darwin nu a ajuns la concepția sa din cauza unor sentimente antireligioase, ci numai pe baza concluziilor trase din faptele reale evidente. De asemenea, el nu a fost, cu siguranță, impulsionat de antipatia față de necesitățile sentimentului, pentru acceptarea unei concepții raționale asupra naturii, pentru că, în cartea lui, el ne spune clar cum se adresează inimii sale lumea ideilor ce a dobândit-o: „Scriitori proeminenți par a fi pe deplin satisfăcuți de opinia după care fiecare specie ar fi fost creată independent de altele. După părerea mea, corespunde mai bine legilor fixate de Creator în materie faptul că apariția și dispariția locuitorilor de mai înainte și de acum ai Pământului, ca și determinantele nașterii și morții unui individ, depind de cauze secundare. Dacă privesc toate ființele nu ca pe niște creații speciale, ci ca pe descendenți liniari ai numai câtorva ființe, care au viețuit cu mult înainte ca să se fi sedimentat straturile geologice cele mai timpurii, ele îmi apar prin aceasta înnobilate... Putem să privim cu încredere spre un viitor de lungă durată. Și pentru că selecția naturală acționează numai prin și pentru binele fiecărei ființe, iată că toate însușirile corporale și spirituale vor tinde spre perfecțiunea lor”.
Sprijinindu-se pe o mare bogăție de fapte reale, Darwin a arătat cum cresc și se reproduc organismele, cum în decursul evoluției lor ele moștenesc proprietățile dobândite, cum se nasc organe noi care se transformă apoi prin folosirea sau nefolosirea lor, cum se adaptează, așadar, creaturile la condițiile lor de existență și, în sfârșit cum lupta pentru existență operează o selecție naturală, datorită căreia se nasc forme variate, tot mai perfecte.
În acest fel pare să fi fost găsită o explicare a ființelor eficient adaptate la anumite condiții de mediu, care nu necesită un alt mod de abordare a naturii organice decât a celei anorganice. Atât timp cât nu s-a putut da o astfel de explicație, trebuia acceptat, pentru a rămâne consecvenți, că oriunde în natură apare adaptarea, intervine și o forță străină naturii. Prin aceasta, pentru fiecare astfel de caz, era acceptată o minune.
Cei care timp de decenii înaintea apariției operei lui Darwin s-au străduit să elaboreze o concepție despre lume și viață conformă cu natura resimțeau acum, în modul cel mai viu, faptul că fusese dată o nouă direcție a gândirii. O astfel de percepție a fost exprimată în 1872 de David Friedrich Strauss, în cartea lui „Credință veche și nouă”, prin cuvintele: „Vedem că deplasarea se îndreaptă în direcția în care fâlfâie stegulețele în vânt. Da, vesele, și anume în sensul celei mai pure, mai sublime bucurii a spiritului. Noi, filozofii și teologii critici am avut cam multișor de vorbit când am decretat că minunea se află în decădere, însă hotărârea noastră autoritară s-a stins fără efect, pentru că n-am știut să facem minunea inutilă, să dovedim existența unei forțe a naturii care ar fi putut înlocui minunea, acolo unde până acum era considerată absolut indispensabilă. Darwin a dovedit existența acestei forțe a naturii, a acestui mod de a acționa al naturii; el a deschis ușa pe care o lume viitoare, mai fericită, va azvârli afară pentru totdeauna minunea. Orice om care știe ce ține de minune îl va prețui pe Darwin ca pe unul dintre cei mai mari binefăcători ai omenirii”.
Datorată ideii darwiniene privind adecvarea, a devenit posibilă gândirea noțiunii de evoluție ca lege a naturii. Vechea învățătură a încutierii, care acceptă că tot ceea ce se naște a existat în mod ascuns deja anterior (vezi pag. 202 a primului volum al acestei cărți), a pierdut în acest fel ultimele speranțe. În cadrul unui proces de evoluție conceput în sensul lui Darwin, ceea ce este perfect nu este preexistent în nici un fel în ceea ce este imperfect. Pentru că desăvârșirea unei ființe superioare ia naștere datorită unui proces care nu are nimic de a face cu înaintașii săi. Să ne gândim bunăoară că o cale a evoluției a ajuns până la animalele marsupiale (ale căror femele au pe abdomen o pungă din piele în care-și țin puii nou născuți). În forma marsupialelor nu există nimic care să amintească o formă superioară, mai perfecționată. Există în ele numai capacitatea ca în cursul înmulțirii lor ulterioare să se transforme la întâmplare. Dar survin împrejurări noi, absolut independente de orice predispoziție „lăuntrică” de evoluție a formei marsupialelor, care sunt însă de așa natură încât dintre toate formele de metamorfozare posibile se obțin din marsupiale lemurieni. În forma de marsupial, forma lemurienilor era tot atât de puțin existentă, pe cât de puțin o bilă de biliard, aflată deja în rostogolire, conține direcția în care își va continua drumul după ce va fi lovită de o altă bilă.
Pentru cei ce erau obișnuiți cu mentalitatea idealistă, nu prea a fost ușoară înțelegerea acestei noțiuni reformate a evoluției. Spiritul deosebit de perspicace și elevat care a fost Friederich Theodor Vischer și care și-a absolvit ucenicia la școala lui Hegel, mai scria încă în 1874, într-un articol; „Evoluția este o desfășurare dintr-un germene care progresează de la o etapă la alta, până când imaginea, care se aflase cuprinsă ca posibilitate în germene, a devenit realitate; însă atunci, oprindu-se, reține forma dobândită, permanentizând-o. În general, orice noțiune începe să se clatine, dacă tipurile existente de atâtea milenii pe planeta noastră și mai cu seamă propriul nostru tip uman, ar trebui să-l considerăm încă permanent transformabil. Atunci, gândurilor noastre, ba chiar și legilor gândirii noastre, sentimentelor noastre, imaginilor ideale ale fanteziei noastre, care nu sunt, în fond, altceva decât niște copii explicative ale formelor ce le întâlnim în natura cunoscută nouă – tuturor acestor repere statornice de sprijinire a sufletului nostru, nu le vom mai putea acorda încredere. Totul este pus sub semnul întrebării”. Și într-un alt loc al aceluiași articol citim: „Pot crede cu greu și acum, că am primi ochiul de la văz și urechea de la auz. Importanța neobișnuită ce i se atribuie selecției nu mă luminează nici ea”.
Dacă Vischer ar fi fost întrebat dacă-și imaginează că în hidrogen și oxigen ar fi cuprinsă în germene o imagine a apei, pentru ca aceasta să se poată forma din cele două elemente, el ar fi răspuns fără ezitare: Nu; nici în oxigen și nici în hidrogen nu se găsește nimic din apă; condițiile producerii acestei substanțe sunt prezente abia în clipa în care oxigenul și hidrogenul se întâlnesc în anumite situații. Trebuie oare să fie altfel când din interacțiunea marsupialelor cu condițiunile exterioare de existență iau naștere lemurienii? De ce ar trebui oare ca lemurienii să fie deja ascunși ca posibilitate, ca imagine, în marsupiale, pentru a se putea dezvolta din ele? Ceea ce este produs prin evoluție apare ca ceva nou, fără a fi existat mai înainte într-o formă oarecare.
Cercetători precauți ai naturii au simțit importanța noii teorii a adecvării, nu mai puțin decât gânditorii, ca Strauss. Fără îndoială, Herman Helmholz aparține acelor spirite care în deceniile al cincilea și al șaselea puteau trece drept reprezentanți ai unor astfel de cercetători precauți. El subliniază modul minunat în care adecvarea construcției și a structurilor ființelor vii se dezvăluie tot mai bogată în fața științei în creștere, construcția și activitățile făpturilor provoacă de-a dreptul la compararea proceselor vitale cu unele acțiuni umane. Căci acestea sunt singura suită de fenomene care au un caracter asemănător fenomenelor organice. Structurile adecvate din lumea organismelor depășesc în general, pentru capacitatea noastră de judecată, cu mult ceea ce poate produce inteligența umană. Nu este deci de mirare dacă s-a ajuns la ideea atribuirii construcției și activității lumii vii unei inteligențe ce depășește cu mult pe cea umană. „Din această cauză” – spune Helmholtz –, „înaintea lui Darwin se dădeau numai două explicații ale adecvării organice, care însă se refereau amândouă la intervenția unei inteligențe libere în desfășurarea proceselor naturii. Fie procesele vitale erau considerate, în conformitate cu teoria vitalistă, a fi conduse continuu de un suflet al vieții, fie se recurgea, pentru fiecare specie, la fapta unei inteligențe supranaturale, prin care trebuia să se fi născut... Teoria lui Darwin conține un gând creator esențialmente nou. Ea demonstrează cum adecvarea formării organismelor se poate produce și fără amestecul unei inteligențe, prin domnia oarbă a unei legi a naturii. Aceasta este legea eredității caracteristicilor individuale de la părinți la urmași; este o lege de mult cunoscută și recunoscută și care a avut nevoie numai de o formulare concisă”. Helmholtz este de părere că prin principiul selecției naturale, realizată în lupta pentru existență, a fost realizată o astfel de definire a legii.
Un alt cercetător, care aparținea nu mai puțin decât Helmholtz grupului celor mai precauți, J. Henle, afirmă într-o conferință: „Dacă experiențele de selecție artificială ar urma să fie aplicate ipotezei Oken-Lamarck, atunci ar trebui arătat cum începe natura pentru a obține structurile cu ajutorul cărora experimentatorul își atinge ținta. Aceasta este sarcina ce și-a trasat-o Darwin și pe care a urmărit-o cu o râvnă și o perspicacitate demne de admirație”.
Cel mai mare entuziasm pentru fapta lui Darwin, a fost resimțit de materialiști. Ei erau lămuriți de mult timp că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să vină cineva care să lumineze de pe o poziție filosofică mulțimea de date acumulate într-un domeniu de fapte reale cu ajutorul unui gând conducător. Conform părerii lor, după descoperirea lui Darwin, victoria concepției asupra lumii pentru care militaseră ei nu va mai întârzia.
Darwin și-a abordat sarcina sa ca cercetător al naturii. El s-a menținut, la început, în limitele unei astfel de cercetări. În cartea lui fundamentală se face numai aluzie la faptul că gândurile sale ar putea arunca o lumină vie asupra problemelor fundamentale ale concepției despre lume, asupra relațiilor omului cu natura. În acest sens, el afirmă: „Văd deschizându-se în viitor un teren deschis pentru cercetări cu mult mai importante. Psihologia se va situa cu certitudine pe ideea fundamentală a necesității dobândirii treptate a oricărei forțe și aptitudini spirituale. Multă lumină se poate răspândi și asupra originii și istoriei omului”.
După expresia lui Büchner, problema originii omului a devenit, pentru materialiști, de o importanță capitală. În conferințele sale, ținute în anii 1866-1867 la Offenbach, Büchner a spus: „Trebuie oare să aplicăm teoria transformării și propriului nostru neam, omului sau nouă înșine? Trebuie oare să acceptăm că aceleași principii și reguli, care au chemat la viață restul organismelor, ar fi valabile și pentru propria noastră apariție și origine? Sau poate că – în calitatea noastră de stăpâni ai creației – constituim o excepție?”
Științele naturii propovăduiau clar că omul nu ar putea constitui o excepție. Pe baza unor studii de anatomie comparativă precise, cercetătorul englez al naturii Huxley, a putut să pronunțe, în 1863, în „Mărturii ale poziției omului în natură”, fraza: „Compararea critică a tuturor organelor și a modificărilor lor în cadrul seriei maimuțelor ne duce la unul și același rezultat, că deosebirile anatomice care-l desparte pe om de gorilă și de cimpanzeu nu sunt așa de mari ca deosebirile care despart maimuțele antropoide de speciile inferioare de maimuțe”. În fața unor astfel de fapte reale, ne-am mai putea oare îndoi că evoluția naturală, care a produs prin creștere și reproducere, prin ereditate, variabilitate a formelor și, prin lupta pentru existență, seria de ființe organice până sus la maimuțe, l-a creat până la urmă pe aceeași cale și pe om?
Concepția fundamentală a pătruns tot mai adânc în cursul secolului în inventarul cunoștințelor din domeniul științelor naturale, de care era pătruns Goethe – desigur, în felul său, – din cauza cărora el s-a străduit din toate puterile să corecteze părerea contemporanilor săi cum că în maxilarul superior al omului ar lipsi un așa numit os intermaxilar. Se credea că toate animalele au acest os, numai omul nu. Și acest fapt se considera a fi dovada că omul se deosebește pe plan anatomic de animale; că, prin planul său structural, omul ar fi fost gândit altfel. Modul de a gândi conform cu natura, al lui Goethe, i-a impus ca, în vederea înlăturării acestei erori să întreprindă cercetări anatomice foarte amănunțite. Și când cercetările sale au fost încununate de succes, pătruns de sentimentul deplin al importanței descoperirii sale pentru cunoașterea naturii, Goethe i-a scris lui Herder: „Am comparat craniul uman și cel animal, am găsit urma și iată, am descoperit-o! Te rog însă ca nu cumva să te trădezi, căci descoperirea trebuie păstrată deocamdată secretă. Trebuie să te bucure și pe tine din toată inima; căci este ca o piatră de construcție finală a omului, care nu lipsește, ci există și ea! Însă cum!”
Sub influența unor astfel de reprezentări, marea problemă a concepției despre lume cu privire la relația omului cu el însuși și cu lumea exterioară s-a transformat în sarcina de a demonstra, cu mijloacele științelor naturii, care sunt procesele reale care au condus în decursul evoluției la formarea omului. Prin aceasta s-a produs o modificare a punctului de vedere pe baza căruia se încerca explicarea fenomenelor naturii. Atâta timp cât în fiecare organism, inclusiv în cel uman, se vedea realizat un plan structural adecvat, în cazul explicării ființelor trebuia avut în vedere acest scop. Trebuia să se țină seama de faptul că, în embrion, organismul viitor este cuprins în structuri. Extins asupra întregului Univers, aceasta însemna că își va îndeplini cel mai bine sarcina acea explicație a lumii care va arăta modul în care, aflată pe treptele ei timpurii de evoluție, natura se pregătește să realizeze treptele ulterioare, și cum, ajunsă pe culme, să-l creeze și pe om.
Ideea modernă a evoluției a respins orice înclinație a cunoașterii de a vedea reprezentate, în stadiile anterioare, stadiile de mai târziu. Pentru ea, ulteriorul nu este cuprins în nici un fel în anterior. Dimpotrivă în ea s-a înrădăcinat tot mai mult principiul căutării a ceea ce a fost anterior în stadiul ulterior. Această teză a alcătuit o parte componentă a principiului eredității. Se poate vorbi de-a dreptul despre o înverșunare a direcției necesității explicării. Importantă a devenit această inversare pentru desăvârșirea ideii despre dezvoltarea indivizilor organici izolați, de la ou până la stadiul matur, pentru așa numita istorie a embrionului (ontogenie). În loc de a se ține seama că, în embrion, organele de mai târziu sunt pregătite, s-a căutat să se compare formele pe care le adopta un organism, în decursul dezvoltării sale individuale de la ou până la completa maturitate, cu alte forme de organisme. Deja Lorenz Oken a urmărit o astfel de pistă. În cel de al patrulea volum al operei sale „Istoria generală a naturii pentru toate nivelele”, el afirma, la pag. 468: „Prin cercetările mele de fiziologie am ajuns cu mai mulți ani în urmă la părerea că etapele de dezvoltare ale puișorului de găină în ou au asemănări frapante cu diferite clase de animale, astfel încât la început posedă oarecum numai organe ale infuzorilor, apoi, treptat, pe cele ale polipilor, meduzelor, scoicilor, melcilor etc. Ulterior a trebuit să iau în considerare în sens invers și diferitele clase de animale, ca trepte de dezvoltare care prezentau un „paralelism” cu cele ale puișorului. Această concepție asupra naturii a necesitat cea mai atentă comparare a acelor organe care se adaugă celor anterioare în fiecare clasă superioară de animale, și la fel și a celorlalte care se dezvoltă treptat în puișor, în timpul clocitului. Desigur, un paralelism desăvârșit nu poate fi stabilit prea ușor într-o chestiune așa de dificilă și încă prea puțin cercetată. Însă a dovedi existența acestui paralelism nu este dificil, căci ni se dezvăluie cât se poate de clar prin metamorfoza insectelor, care nu este nimic altceva decât o dezvoltare în fața ochilor noștri a formelor juvenile, care se desfășoară în afara oului, și anume așa de încet încât putem observa și cerceta pe îndelete fiecare etapă embrionară”. Oken compară stările de transformare ale insectelor cu alte animale și găsește că omizile prezintă cele mai mari asemănări cu viermii, în timp ce crisalidele se aseamănă cu racii. Din astfel de asemănări, gânditorul genial conchide că: „Este în afară de orice îndoială că în acest caz există o asemănare șocantă, care justifică acceptarea ideii că istoria dezvoltării care are loc în ou nu este altceva decât o repetare a istoriei creării claselor de animale”. Exista în natura acestui bărbat spiritual posibilitatea de a intui o idee măreață printr-o inspirație fericită de moment. Pentru o astfel de intuire, el nu avea nici măcar nevoie de cunoașterea faptelor reale corespunzătoare. Dar există și în natura unor astfel de idei intuite faptul că ele nu produc o impresie prea puternică asupra celui ce lucrează în domeniul științei. Oken s-a ivit strălucitor ca o cometă pe cerul concepției germane despre lume. El a radiat multă lumină. El a dat noțiuni conducătoare în cele mai diferite domenii ale științei dintr-un mare tezaur de idei. Însă modul în care își orânduia legăturile dintre faptele reale avea adesea un caracter forțat. El își îndrepta atenția și efortul exclusiv asupra punctului final al expunerilor sale. Acesta a fost și cazul cu sus-numita lege a repetării unor forme animale, în dezvoltarea embrionară a altora.
În opoziție cu Oken, Carl Ernst von Baer se ținea, pe cât posibil, cu strictețe de faptele reale când în 1828, în: „Istoria evoluției animalelor”, a vorbit despre ceea ce l-a condus pe Oken la ideea sa „Embrionii mamiferelor, păsărilor, șopârlelor și șerpilor – probabil și ale broaștelor țestoase – sunt, la începutul dezvoltării lor, extraordinar de asemănători între ei, atât ca întreg, cât și în ce privește dezvoltarea diferitelor părți; acești embrioni se aseamănă atât de mult între ei, încât de multe ori pot fi deosebiți numai după dimensiunile lor. Eu am doi embrioni mici, conservați într-un borcan cu alcool, cărora am omis să le notez numele; și iată că acum nu sunt în stare să determin cărei clase aparțin. Ei pot fi șopârle, păsări sau mamifere foarte tinere. Atât este de concordantă formarea capului și trunchiului ambilor embrioni. Însă le lipsesc încă extremitățile. Dar chiar dacă ar fi și ele prezente tot nu ne-ar spune nimic, pentru că picioarele șopârlelor și mamiferelor, aripile și picioarele păsărilor precum și mâinile și picioarele oamenilor se dezvoltă din aceeași formă fundamentală”.
Astfel de amănunte ale istoriei embrionului, trebuiau să trezească cel mai viu interes acelor gânditori a căror convingeri îi înclinau spre darwinism. Căci Darwin a demonstrat posibilitatea ca formele organice să se transforme, precum și că, pe calea transformărilor, speciile de astăzi ar descinde numai din câteva sau poate că numai dintr-o singură formă primordială. Acum imensa varietate a ființelor vii se prezintă în primele lor stadii de dezvoltare atât de asemănătoare, încât nu pot sau abia pot fi deosebite între ele. Amândouă aceste idei, cea a asemănării formelor embrionare precum și aceea a descendenței, au fost legate organic de Fritz Müller într-o scriere bogată în idei, „Pentru Darwin”, din 1864. Müller este una dintre acele personalități de înaltă spiritualitate, al căror suflet are o nevoie stringentă de o concepție asupra lumii conformă cu natura pentru respirația lor spirituală. El resimțea satisfacție în legătură cu propriile sale acțiuni numai când, față de motivele acțiunilor sale, putea avea sentimentul că sunt la fel de necesare ca și o forță a naturii. În anul 1852, Müller s-a mutat în Brazilia. Timp de doisprezece ani, el a activat ca profesor de gimnaziu la Desterro (pe insula Sfânta Caterina, nu departe de țărmul Braziliei). În 1867 a trebuit să renunțe și la acest post. Omul concepției noi asupra lumii a trebuit să cedeze în fața presiunilor reacțiunii, care, sub influența iezuiților, a pus stăpânire pe postul său de profesor. Ernst Haeckel a descris, în „Revista pentru științele naturii din Jena” (vol. XXXI, N.F. XXIV, 1897), viața și opera lui Fritz Müller, care fusese caracterizat de Darwin drept „Rege al cercetătorilor”. Dintr-o bogăție de observații făcute de Müller s-a născut micuța, dar importanta scriere „Pentru Darwin”. În aceasta este tratată o singură grupă de forme organice, racii, în spiritul despre care Fritz Müller credea că ar trebui să rezulte din concepția lui Darwin. Müller a demonstrat că formele de raci, foarte diferite între ele la maturitate, sunt absolut identice la ieșirea lor din ou. Dacă se admite că, în sensul legii darwiniene a descendenței, formele de raci s-au dezvoltat dintr-o formă primordială, și admițând că asemănarea acestor animale în stadiile juvenile este o consecință a eredității formei strămoșești comune, ajungem la reunirea ideilor lui Darwin cu cele ale lui Oken despre repetarea istoriei creării claselor de animale în dezvoltarea formelor animale izolate. Această reunire a ideilor lui Darwin și Oken, a făcut-o și Fritz Müller. Prin aceasta, el a creat anumite legături dintre formele timpurii ale unei clase de animale cu formele care au rezultat mai târziu din ele, prin transformare. Faptul că forma unor strămoși ai unei ființe de astăzi a avut un anumit aspect, a făcut ca ființa care trăiește în prezent să aibă în decursul evoluției sale cutare sau cutare aspect într-unul din stadiile sale de dezvoltare. Strămoșii unor organisme pot fi recunoscuți după formele embrionare ale acestora, iar calitatea strămoșilor determină caracterele germenilor. Istoria grupului și istoria embrionului (filogenia și ontogenia) se leagă în cartea lui Fritz Müller, ca relație cauză-efect. Prin aceasta, în direcția ideilor darwiniene a intervenit o trăsătură nouă. Acest lucru nu-și pierde din importanță chiar dacă cercetările lui Müller asupra racilor au fost modificate de studiile ulterioare ale lui Arnold Lang.
Trecuseră abia patru ani de la apariția lucrării lui Darwin, „Originea speciilor”, când a fost publicată scrierea lui Müller în apărarea și confirmarea concepției lui Darwin. El arătase, prin cercetările sale concentrate asupra unei singure clase de animale, cum ar trebui să se lucreze în spiritul noilor idei. Șapte ani după apariția „originii speciilor”, în anul 1866, se tipărea deja o carte pătrunsă pe de-a-ntregul de noul spirit, care, de pe o poziție înaltă, lumina, cu ajutorul ideilor darwinismului, conexiunile fenomenelor vieții; este vorba de „Morfologia generală a organismelor”, scrisă de Ernst Haeckel. Fiecare pagină a acestei cărți trădează marele scop de a executa, pe baza noilor gânduri, un tur de orizont asupra totalității fenomenelor naturii. Haeckel căuta obținerea unei concepții noi asupra lumii, plecând de la darwinism.
Haeckel se străduia să servească noua concepție asupra lumii în două direcții: el a îmbogățit neîntrerupt cunoașterea faptelor reale, care oferă explicarea interacțiunilor dintre ființele și forțele naturii; el a extras cu o consecvență de fier, din aceste fapte reale, ideile care trebuie să satisfacă necesitățile umane de explicare. Haeckel avea convingerea de nestrămutat că omul poate obține, din aceste fapte reale și idei, satisfacerea deplină a tuturor necesităților sale psihice. Așa cum îi era lui Goethe clar în felul său, la fel îi erau de clare și lui Haeckel în felul său, că natura „acționează după legi veșnice, necesare și ca atare divine; că Divinitatea însăși n-ar putea să le modifice”. Și pentru că acest lucru îi este clar, el își venerează Dumnezeul în legile veșnice și necesare ale naturii și în substanțele asupra cărora acționează aceste legi. După cum, conform concepției sale, rațiunea este satisfăcută de armonia legilor naturii în mod necesar interdependente, la fel se ofereau și inimilor sensibile, sufletului predispus pentru etică și religie, ceea ce îi este necesar pentru a-și potoli setea. În piatra atrasă de Pământ, care cade, se exprimă aceeași divinitate ca și în floarea plantei sau în spiritul uman care îl plăsmuiește dramatic pe „Wilhelm Tell”.
Din activitatea lui Ernst Haeckel reiese cu claritate cât de greșit este să se creadă că, prin pătrunderea rațională în acțiunea naturii, prin cercetarea legilor ei, se distruge sentimentul pentru minunatele frumuseți ale naturii. Explicării raționale a naturii i s-a contestat capacitatea satisfacerii necesităților sufletești. Se poate afirma că oriunde ar fi vătămată lumea sufletească a omului prin cunoașterea naturii, faptul nu ține de această cunoaștere, ci de omul ale cărui sentimente se mișcă într-o direcție greșită. Cel ce urmărește fără idei preconcepute căile unui cercetător al naturii cum este Haeckel, va simți cum îi bate inima mai puternic la fiecare pas făcut în aprofundarea cunoașterii naturii. Dezmembrarea anatomică, cercetarea microscopică, nu-i va distruge omului frumusețea naturii, ci dimpotrivă, îi va dezvălui nenumărate splendori noi. Este neîndoios că în timpul nostru există o luptă între intelect și fantezie, între reflexie și intuiție. Ellen Key, eseista plină de spirit, are fără îndoială dreptate când vede în această luptă, una dintre cele mai importante fenomene ale timpului actual. Cel ce, asemenea lui Ernst Haeckel, forează adânc în puțul faptelor reale și se înalță apoi îndrăzneț, cu gândurile ce rezultă din aceste fapte reale, până pe culmile cunoașterii umane, nu poate găsi decât în explicarea naturii forța conciliatoare „între ambii concurenți, încă la fel de tari, între reflexie și intuiție, care se îngenunchează reciproc”. (Ellen Key: „Eseuri”, Berlin, 1899). Aproape în același timp cu publicarea de către Haeckel a concepției sale despre lume, rezultată din cunoașterea naturii expusă, cu onestitatea lui nereținută, în cartea lui, „Enigmele Lumii” (1899), el a început să editeze în fascicule și „Formele artistice din natură”, în care oferă imagini din nesecata bogăție a formelor splendide ce le creează natura din sânul ei și care, prin frumusețea și diversitatea lor, depășesc cu mult „toate formele artistice create de om”. Același bărbat ce ne călăuzește rațiunea în legitatea naturii ne îndreaptă și fantezia spre frumusețea naturii.
Necesitatea creării unui contact nemijlocit între marile întrebări ale concepției asupra lumii și diferitele cercetări științifice l-a călăuzit pe Haeckel la una din acele fapte despre care Goethe afirma că ar caracteriza punctele expresive prin care natura oferă benevol și ne prezintă ideile fundamentale necesare înțelegerii ei. Acest fapt i s-a oferit lui Haeckel prin cercetarea ce a întreprins-o pentru a vedea măsura în care vechiul gând al lui Oken – aplicat de Fritz Müller crustaceelor, – ar putea fi făcut rodnic în legătură și cu întregul regn animal. La toate animalele – cu excepția protozoarelor, alcătuite tot timpul vieții lor dintr-o singură celulă –, din ovulul cu care ființa își începe dezvoltarea ei embrionară se formează un corp în formă de cupă sau de ulcior, așa numita gastrulă. Acest germene în formă de cupă este o formă animală prin care trec absolut toate animalele, de la bureți până sus, la om. Această formă are numai membrană, gură și stomac. Există însă și unele animale inferioare, numite celenterate, care posedă în tot cursul vieții numai aceste organe, care se aseamănă deci cu germenul cu formă de cupă (gastrula). Această faptă a fost interpretată de Haeckel în sensul teoriei evoluției. Forma de gastrulă este o moștenire pe care animalele au primit-o de la forma strămoșului lor comun. A existat cândva o specie de animale, dispărută probabil cu milioane de ani în urmă, Gastraea, care era construită asemănător zoofitelor inferioare de astăzi: bureți, polipi etc. Din această specie animală s-a dezvoltat întreaga varietate de forme actuale, de la polipi și bureți până la oameni: Toate animalele repetă, pe parcursul istoriei lor embrionare, această formă primordială a lor.
În acest fel, fusese dobândită o idee de o incomensurabilă însemnătate. Era trasată calea de legătură de la simplu la compus, la perfecțiune în lumea organismelor. O formă animală simplă se dezvoltă în anumite împrejurări. Unul sau mai mulți indivizi având această formă se transformă, ca înfățișare și organizare, în funcție de condițiunile de viață în care ajung. Ceea ce a luat naștere prin transformare este transmis pe cale ereditară urmașilor. În felul acesta găsim deja două forme: cea veche, care a rămas pe prima treaptă a dezvoltării, și cea nouă. Ambele forme se pot dezvolta mai departe în diferite direcții și atingând diferite grade de perfecționare. După perioade lungi de timp, datorită transmiterii ereditare a caracterelor la formele noi, apărute pe calea adaptării la condițiile de viață, se constată existența unei multitudini de specii noi.
Pentru Haeckel, acesta este modul în care se leagă ceea ce se întâmplă astăzi cu ceea ce a avut loc în timpuri imemoriale. Dacă vrem să explicăm un organ al unui animal actual, trebuie să privim retrospectiv la strămoșii săi, care și-au format organul respectiv în împrejurările ambientale în care au trăit. Ceea ce s-a produs în timpuri de demult din cauze naturale a fost transmis până astăzi, pe cale ereditară. În istoria unui grup animal se lămurește evoluția individului. În evoluția seminției (filogenie), rezidă, așadar, cauzele evoluției individului (ontogenie). Haeckel exprimă acest lucru în legea sa biogenetică fundamentală spunând că: „Ontogeneza scurtă, sau evoluția individului, este o repetare rapidă și concisă a filogeniei lungi sau a evoluției speciei”.
Prin aceasta, din domeniul organicului a fost îndepărtată orice explicare a anumitor scopuri, orice teleologie în sensul vechi. Nu se mai caută scopul unui organ, ci cauzele dezvoltării sale; o formă oarecare nu mai indică țelul spre care tinde, ci originea care i-a dat naștere. Modul de explicare al organicului a devenit identic cu cel al anorganicului. Apa nu mai este considerată a fi țelul oxigenului și nici omul nu mai este considerat a fi scopul creației. Se investighează originea, cauza efectivă a ființelor. Modul dualist de contemplare, care susținea că anorganicul și organicul trebuie explicate după două principii diferite, se transformă într-un mod monist de reprezentare, un monism care nu are decât un singur mod unitar de explicare pentru întreaga natură.
Haeckel arată cu ajutorul unor cuvinte importante că, prin descoperirea lui, a fost găsită calea pe care orice dualism, în sensul de mai sus, trebuie să fie depășit. „Filogenia este cauza mecanică a ontogeniei”. Prin această propoziție este caracterizată clar concepția noastră principial monistă, a evoluției organice, și de adevărul acestei teze fundamentale depinde în primul rând adevărul teoriei Gastrae-ei. Fiecare cercetător al naturii va trebui să se declare în viitor pentru sau împotriva acestei teze fundamentale, cercetător care, prin biogenie, nu se mai mulțumește numai cu simpla admirare a fenomenelor uimitoare, ci care tinde, dincolo de ele, spre înțelegerea semnificației lor. Prin această frază este caracterizată totodată și prăpastia de netrecut care desparte vechea morfologie teleologică și dualistă de cea nouă, monistă și mecanică. Dacă funcțiile fiziologice ale eredității și adaptabilității sunt dovedite a fi singurele cauze ale apariției formelor organice, atunci se elimină din domeniul biogenezei totodată orice fel de concepție teleologică, de mentalitate metafizică; opoziția pronunțată dintre aceste două principii conducătoare este demonstrată în mod clar prin aceasta. Ori există o legătură directă, cauzală între ontogenie și filogenie, ori nu există. Ontogeneza este un extract rezumativ al filogenezei sau nu este aceasta. Între aceste două ipoteze nu poate exista o a treia. Ori epigeneză și descendență, ori preformare și creație”. Haeckel este o personalitate filozofică. Din această cauză, de îndată ce a preluat în sine concepția darwiniană, s-a și pus imediat cu întreaga lui energie în slujba apărării concluziilor finale ce rezultă din această concepție în legătură cu originea omului. El nu se putea mulțumi să indice ca Darwin, cu timiditate, această „Problemă a tuturor problemelor”. Din punct de vedere anatomic și fiziologic, omul nu se deosebește de animalele superioare. Ca urmare, trebuie să i se atribuie o origine comună cu acestea. Cu un curaj extraordinar, Haeckel a intervenit imediat în favoarea acestei păreri și a tuturor consecințelor ei cu privire la concepția asupra lumii. Pentru el era în afară de orice îndoială că de acum încolo manifestările supreme ale vieții omului, faptele spiritului, urmează a fi considerate din același punct de vedere ca și activitățile celor mai simple făpturi vii. Observarea animalelor celor mai simple, a protozoarelor (infuzori și rizopode), l-au învățat că și aceste organisme posedă un suflet. Prin mișcările lor, sugerând existența unei simțiri, el a identificat manifestări ale vieții care trebuiau numai să fie amplificate, desăvârșite, pentru a deveni complicatele acțiuni raționale și voliționale ale omului.
Ce pași a făcut oare natura pentru ca Gastraea, celenteratul primordial care a trăit acum multe milioane de ani, să ajungă la treapta de om? Aceasta a fost întrebarea cuprinzătoare pe care și-a pus-o Haeckel. Răspunsul l-a dat în lucrarea sa „Antropogenia” apărută în 1874, în care tratează, în partea întâi, istoria embrionară a omului, iar în partea a doua filogenia acestuia. Punct cu punct a fost arătat cum în filogenie se află cauzele evoluției embrionare. În acest fel, poziția omului în natură a fost determinată după principiile doctrinei evoluționiste. Pentru opere, ca „Antropogenia” lui Haeckel, ne este permis să aplicăm cuvintele pe care marele anatomist Karl Gegenbaur le-a scris în cartea sa „Anatomia comparată” (ediția a doua, 1870), prin care consideră că darwinismul, ca teorie, reprimește din abundență de la știință ceea ce i-a dăruit acesteia ca metodă: claritate și certitudine. O dată cu metoda darwiniană, pentru Haeckel, i-a fost dăruită științei și teoria originii omului.
Ceea ce a fost făptuit în acest fel, poate fi apreciat în toată amploarea numai dacă luăm în considerare opoziția cu care a fost primită, de către partizanii concepțiilor idealiste asupra lumii, aplicarea cuprinzătoare, de către Haeckel, a principiilor fundamentale darwiniene. Pentru aceasta nici nu trebuie să ne referim la cei care, printr-o credință oarbă în părerile adoptate prin tradiție, se ridicau împotriva „Teoriei provenienței din maimuță”, sau la cei care cred că orice moralitate mai înaltă, mai subtilă, ar fi primejduită, dacă oamenii nu vor mai fi de părere că au o „origine mai înaltă, mai pură”. Ne putem limita la cei care erau absolut înclinați să preia în ei adevăruri noi. Dar și acestora le era greu să se regăsească în acest adevăr nou. Ei se întrebau: Nu negăm noi oare gândirea noastră rațională, dacă nu mai căutăm originea ei într-o rațiune universală generală situată deasupra noastră, ci în regnul animal, dedesubtul nostru? Astfel de gânditori indicau, cu multă sârguință, punctele prin care concepția lui Haeckel părea încă neconfirmată prin anumite fapte. Și astfel de oponenți aveau aliați foarte puternici într-un număr de cercetători ai naturii care, dintr-un ciudat sentiment de părtinire, își foloseau cunoștințele lor reale pentru a sublinia fără încetare zonele în care experiența dobândită era încă insuficientă pentru a permite tragerea concluziilor lui Haeckel. Reprezentantul tipic, și totodată cel mai impresionant, al acestui punct de vedere al cercetătorilor naturaliști este Rudolf Virchow. Antagonismul dintre Haeckel și Virchow ar putea fi caracterizat cam așa: Haeckel se încrede în consecvența lăuntrică a naturii, despre care Goethe zicea că oferă o consolare pentru inconsecvența oamenilor – și își spunea: Dacă în anumite cazuri un principiu al naturii s-a dovedit a fi just, însă ne lipsește experiența necesară pentru demonstrarea justeții sale și în alte cazuri, aceasta nu este totuși un temei pentru a pune cătușe progresului cunoașterii noastre; ceea ce experiența ne refuză încă astăzi, ne poate fi dăruit mâine. Virchow este de altă părere. Pe cât posibil, el îi refuză unui principiu cuprinzător să câștige teren. El pare a crede că unui astfel de principiu nu i se pot ridica suficiente obstacole. Antagonismul dintre aceste două spirite s-a ascuțit mult cu ocazia celei de a cincizecia conferințe a medicilor și cercetătorilor germani ai naturii, în septembrie 1877. Haeckel a ținut cu acest prilej o prelegere despre: „Teoria evolutivă actuală în raport cu ansamblul științei”.
În anul 1894, Virchow s-a văzut silit să spună: „Prin speculații, s-a ajuns la adoptarea teoriei descendenței din maimuță; s-ar fi putut formula tot așa de bine și o teorie a descendenței omului din elefanți sau ovine”. Virchow pretinde dovezi incontestabile pentru această concepție. Însă de îndată ce apare ceva ce se dovedește a fi o verigă în lanțul argumentării, Virchow încearcă să-i bagatelizeze valoarea prin orice mijloace.
O astfel de verigă în lanțul dovezilor o formează resturile de oseminte descoperite în anul 1894 în Java de Eugen Dubois. Vestigiile constau dintr-o calotă craniană, un femur și câțiva dinți. În legătură cu această descoperire, la Congresul din Leyden al zoologilor a avut loc o discuție interesantă. Dintr-un număr de doisprezece zoologi prezenți, trei au fost de părerea că resturile ar proveni de la o maimuță, alți trei au fost de părere că ar proveni de la un om; însă șase au considerat că osemintele ar fi aparținut unei forme intermediare între om și maimuțe. Dubois a demonstrat în mod convingător în ce relație s-ar afla ființa ale cărei resturi erau examinate, pe de o parte cu maimuțele actuale, iar de altă parte cu omul actual. Teoria evoluționistă naturalist științifică trebuie să ia în considerare mai cu seamă astfel de forme intermediare. Ele umple golurile care există între numeroasele forme ale organismelor. Fiecare astfel de formă intermediară furnizează o dovadă nouă în favoarea tezei înrudirii a tot ce este viu. Virchow s-a opus părerii că resturile de oseminte ar proveni de la o astfel de formă intermediară. Mai întâi a declarat că porțiunea de craniu ar proveni de la o maimuță, pe când femurul i-ar fi aparținut unui om. Paleontologi specialiști s-au declarat hotărât, după examinarea conștiincioasă a documentelor încheiate cu ocazia descoperirii osemintelor, pentru apartenența acestora la o singură ființă. Virchow a încercat să-și susțină părerea provenienței exclusiv umane a femurului, prin aceea că o proliferare osoasă prezentă pe femur ar dovedi că ființa respectivă ar fi suferit de o boală care ar putea fi vindecată numai printr-o îngrijire umană atentă. Împotriva acestei opinii s-a pronunțat paleontologul Marsch, spunând că astfel de proliferări osoase se întâlnesc și la maimuțe sălbatice. O altă afirmație a lui Virchow, conform căreia strangularea profundă dintre marginea superioară a orbitelor și calota craniană a presupusei ființe intermediare ar pleda pentru natura sa de maimuță, a fost contrazisă de cercetătorul naturii Nehring, care a afirmat că aceeași formație s-ar găsi și la un craniu uman de la Santos din Brazilia. Aceste obiecții ale lui Virchow proveneau din aceiași mentalitate care l-a determinat să afirme că vestitele cranii de la Neanderthal, Spy etc., ar reprezenta formații patologice, anormale, în timp ce tovarășii de convingeri ai lui Haeckel le considerau a fi forme intermediare între maimuțe și om.
Haeckel nu s-a lăsat clintit în încrederea ce o avea în modul său de reprezentare prin nici un fel de obiecții. El tratează știința în continuare de pe poziția punctelor de vedere dobândite și acționează, prin expunerea populară a concepției sale asupra naturii, asupra conștienței publice. În „Filogenia sistematică – schiță a unui sistem natural al organismelor pe baza filogeniei” (1894-1896), el a căutat să prezinte înrudirile naturale ale organismelor într-un mod strict științific. În „Istoria creației naturale”, care a fost reeditată de unsprezece ori între 1868 și 1908, el a oferit o explicație pe înțelesul tuturor a concepțiilor sale. În studiile, sale redactate pe înțelesul tuturor, despre filosofia monistă cuprinse în „Enigme ale lumii”, el a prezentat în 1899 o privire de ansamblu asupra ideilor sale de filosofia naturii, expunând fără rezerve consecințele ideilor sale fundamentale în toate direcțiile. Între toate aceste lucrări, el a publicat și studii asupra celor mai diferite cercetări speciale, ținând seama tot timpul, în egală măsură, atât de principiile filosofice cât și de cunoștințele științifice de detaliu.
Lumina care provine din concepția monistă asupra lumii este, după convingerea lui Haeckel, ceea ce „împrăștie norii grei ai ignoranței și superstiției, care întindeau până acum o beznă de nepătruns asupra celei mai importante dintre problemele cunoașterii, și anume asupra problemei originii omului, a adevăratei sale esențe și a poziției sale în natură”. În acest fel s-a exprimat el în cuvântarea ce a ținut-o la 26.08.1898 cu ocazia celui de al patrulea Congres internațional de zoologie din Cambridge, cu titlul: „Despre actualele noastre cunoștințe în legătură cu originea omului”. Modul în care concepția lui asupra lumii constituie o legătură între religie și știință a fost expus de Haeckel în modul cel mai clar în scrierea lui: „Monismul ca legătură între religie și știință. Mărturisirea de credință a unui cercetător al naturii”, apărută în 1892.
Dacă-l comparăm pe Haeckel cu Hegel, rezultă clar deosebirea intereselor concepțiilor despre lume în ambele jumătăți ale secolului al nouăsprezecelea. Hegel viețuiește scufundat cu totul în idee, luând din lumea faptelor reale numai atât cât îi este necesar pentru a ilustra imaginea lumii sale ideale. Haeckel este înrădăcinat cu toate fibrele existenței sale în lumea faptelor reale, extrăgând din aceasta numai suma de idei la care îl împing acestea. Hegel se străduiește în permanență să arate cum toate ființele tind să-și atingă în spiritul uman culmea devenirii lor; Haeckel este permanent preocupat să demonstreze cum cele mai complicate formațiuni umane fac trimitere la cele mai simple obârșii ale existenței. Hegel explică natura prin spirit; Haeckel derivă spiritul din natură. Acesta este motivul pentru care se poate vorbi despre o inversare a sensului gândirii în cursul secolului al nouăsprezecelea. În cadrul vieții spirituale germane, această inversare a fost introdusă de Strauss, Fereurbach și alții; direcția nouă a descoperit în materialism o expresie provizorie extremă, strict științifică metodic, potrivit lumii gândurilor lui Haeckel. Căci importanța lui Haeckel constă în pătrunderea întregii sale activități de cercetare cu un spirit profund filozofic. El nu urmărea dobândirea unor rezultate care, din motive oarecare, sunt puse ca țeluri ale concepției asupra lumii sau ale cugetării filosofice; însă procedeul lui este filosofic. La el, știința se prezintă nemijlocit având caracteristica unei concepții asupra lumii. Întregul mod în care contempla lucrurile l-au predestinat să fie un propagator al monismului celui mai intransigent. El privește spiritul și natura cu aceeași dragoste. Din această cauză, el mai putea găsi spiritul și în ființele cele mai simple. El merge chiar mai departe, căutând urmele prezenței spiritului în particulele anorganice. „Fiecare atom – spune el – posedă o sumă inerentă de forță și este, în acest sens, însuflețit. Fără acceptarea existenței unui suflet atomic, cele mai simple și generale fenomene chimice rămân inexplicabile. Plăcerea și neplăcerea, dorința și repulsia, atracția și respingerea trebuie să le fie comune tuturor maselor atomice; căci mișcările atomilor care trebuie să aibă loc la formarea și descompunerea oricărei combinații chimice pot fi explicate numai dacă li se atribuie simțire și voință și, în fond, numai pe aceste însușiri se întemeiază învățătura chimică, general acceptată, a afinităților elective”. Așa cum urmărește Haeckel spiritul până în atom, tot așa urmărește și desfășurarea pur mecanic-materială până în cele mai sublime realizări ale spiritului. „Spiritul și sufletul omului nu sunt altceva decât forțele legate inseparabil de substratul material al corpului nostru. După cum forța de mișcare a cărnii noastre este legată de elementele de formă ale mușchilor, la fel este legată și forța cugetătoare a spiritului nostru de elementele de formă ale creierului. Forțele noastre spirituale sunt funcțiuni ale acestor părți ale corpului, după cum fiecare forță este funcția unui corp material”.
Acest mod de reprezentare nu trebuie însă confundat cu acela care, într-un mod mistic și neclar, imaginează existența sufletelor în ființele naturii, afirmând totodată că sunt mai mult sau mai puțin asemănătoare cu sufletele umane. Haeckel este un oponent declarat al unei astfel de concepții asupra lumii care transpune însușirile și activitățile omului în lumea exterioară. Condamnarea din partea lui a umanizării naturii, a așa numitului antropomorfism, a fost exprimată de Haeckel în repetate rânduri, cu o claritate care nu permite înțelegeri greșite. Când Haeckel atribuie însușiri sufletești masei anorganice sau organismelor celor mai simple, el nu se referă în acest mod la nimic mai mult decât la suma manifestărilor de forță, pe care acestea le prezintă. El respectă cu strictețe faptele reale. Pentru Haeckel simțirea și voința atomului nu reprezintă forțe psihice mistice, căci ele se epuizează prin ceea ce noi conștientizăm ca atracție și respingere. El nu vrea să spună că atracția și respingerea ar fi de fapt simțire și voință, ci că, pe treapta cea mai inferioară, ele reprezintă ceea ce sunt simțirea și voința pe o treaptă superioară a evoluției. Evoluția nu este o simplă dezvoltare a treptelor superioare ale spiritului din treptele inferioare, în care ele se află deja ascunse, ci o urcare adevărată spre formațiuni noi, o creștere a atracției și respingerii la simțire și voință. Această concepție fundamentală a lui Haeckel corespunde într-un anumit sens cu cea a lui Goethe, care se exprimă cu privire la aceasta prin cuvintele: împlinirea concepției sale asupra naturii i-a fost dăruită prin cunoașterea celor „două mari roți care pun natura în mișcare”, a polarității și a intensificării, „polaritatea aparținând materiei, în măsura în care o gândim în mod material, iar intensificarea în timp ce o gândim în mod spiritual; polaritatea este cuprinsă în neîncetata atracție și respingere, iar intensificarea într-o înălțare printr-o continuă strădanie. Însă pentru că materia nu există nicicând fără spirit, după cum nici spiritul nu poate exista și acționa nicicând fără materie, materia se poate intensifica, iar spiritului nu i se poate lua proprietatea de a atrage și de a respinge”.
Adeptul unei astfel de concepții asupra lumii se mulțumește să deducă lucrurile și procesele cu adevărat existente în lume, unele dintr-altele. Concepțiile idealiste asupra lumii au nevoie, pentru a deduce un lucru sau proces, de ființe spirituale ce nu pot fi aflate în lăuntrul domeniului realității. Haeckel deduce forma gastrulei, care apare în cursul dezvoltării animale, dintr-un organism care a existat realmente odinioară. Un idealist caută forțe ideale sub a căror influență, embrionul aflat în curs de dezvoltare devine o gastrulă. Monismul lui Haeckel extrage din lumea reală tot ceea îi este necesar pentru explicarea lumii reale. El execută un tur de orizont în domeniul realității, pentru a recunoaște modul în care obiectele și procesele se explică reciproc, unele pe altele. Teoriile sale nu-i sunt necesare, ca acelea ale idealiștilor, pentru a căuta, în vederea explicării realității, ceva mai înalt, un conținut ideal care să explice realitatea, ci pentru a face inteligibile interconexiunile realității însăși. Idealistul Fichte își punea întrebări în legătură cu determinarea omului. Prin aceasta el înțelegea ceva ce nu se epuizează în formele realității, ale faptelor; el se gândea la ceva adăugat de rațiune la existența de fapt; la ceva ce luminează existența reală a omului cu o lumină mai înaltă. Haeckel, cercetătorul monist al lumii, pune întrebări în legătură cu originea omului și prin aceasta el se gândește la originea reală, la acele făpturi inferioare, din care, prin procese reale, a evoluat omul.
Este caracteristic modul în care Haeckel fundamentează însuflețirea ființelor inferioare. Un idealist s-ar fi referit în acest caz la concluzii raționale. El ar veni cu necesități ale gândirii. Însă Haeckel se referă la ceea ce a văzut cu ochii săi. „Fiecare cercetător al naturii, care, asemenea mie, a examinat ani de-a rândul activitatea vitală a protozoarelor monocelulare, este convins în mod categoric că și ele posedă un suflet; și acest suflet celular este alcătuit dintr-o mulțime de senzații, reprezentări și acțiuni voliționale; simțirea, gândirea și voința sufletelor noastre umane sunt deosebite de ale monocelularelor numai prin treapta superioară de dezvoltare”. Idealistul îi atribuie materiei spiritul, pentru că nu-și poate imagina că dintr-o materie lipsită de spirit s-ar putea naște spirit. El crede că spiritul ar trebui negat dacă nu se acceptă prezența sa înainte de a se afla acolo, adică în toate formele de existență în care încă nu există nici un organ, nici un creier pentru el. Pentru monist nu există o astfel de desfășurare de idei. El nu vorbește despre o existență care nu s-ar manifesta ca atare și în exterior. El nu atribuie obiectelor două feluri de însușiri: de o parte cele care există cu adevărat în ele și se exprimă prin ele, iar de altă parte, însușiri care sunt tăinuite în ele, pentru a se exterioriza de abia pe o treaptă superioară până la care evoluează lucrurile. Pentru monist există numai ceea ce el observă și nimic mai mult. Iar când obiectul observat evoluează mai departe și crește calitativ în cursul dezvoltării, atunci formele sale ulterioare vor fi prezente de abia din clipa în care se arată cu adevărat.
Cât de ușor se poate interpreta greșit monismul haeckelian pe această direcție ne-o demonstrează obiecțiile făcute de foarte spiritualul Bartholomäus von Carneri, care, altminteri, a acumulat merite nepieritoare în ceea ce privește construirea unei etici a acestei concepții asupra lumii. În scrierea sa: „Simțire și conștiență. Reflecții moniste”, apărută în 1893, el este de părerea că teza: „Nu există spirit fără materie, dar nici materie fără spirit – ne-ar îndreptăți să extindem această constatare asupra vegetalelor și asupra primei stânci întâlnite pe drum”, atribuindu-le și acestora spirit. Este însă în afară de orice îndoială că, în acest fel, ar fi creată o adevărată harababură. Căci nu trebuie pierdut din vedere că nașterea conștienței poate avea loc numai prin activitatea celulelor din scoarța cerebrală cenușie. „Convingerea că nu există nici un fel de spirit fără materie, adică cum că întreaga activitate spirituală ar fi legată de o activitate materială și că ea își află sfârșitul o dată cu sfârșitul acesteia, se întemeiază pe experiență, în timp ce nici o experiență nu demonstrează o posibilă legătură a spiritului cu materia”. Cel ce ar atribui un suflet materiei – care nu trădează prezența unui spirit în ea – s-ar asemăna cu acela care, făcând abstracție de mecanismul ceasului, i-ar atribui deja metalului din care este confecționat ceasul capacitatea de a indica ora.
Înțeleasă corect, concepția lui Haeckel nu este atinsă de reflecțiile lui Carneri. Ea este apărată de faptul că se urmăresc îndeaproape datele observației. În scrierea sa: „Enigmele Lumii”, Haeckel spune: „Eu însumi nu am adoptat niciodată ipoteza existenței unei conștiențe a atomului... Dimpotrivă, am subliniat clar că activitățile psihice elementare ale simțirii și ale voinței ce pot fi atribuite atomilor, mi le reprezint ca fiind inconștiente”. Haeckel nu vrea nimic altceva decât ca în explicarea fenomenelor naturii să nu fie admisă producerea de salturi, ca modul complicat cum apare spiritul prin activitatea creierului, să fie urmărit retrospectiv până la modul cel mai simplu prin care masa se atrage și se respinge. Haeckel consideră că una dintre cele mai importante descoperiri ale științei moderne este descoperirea organelor gândirii de către Paul Flechsig. Acesta a subliniat că în zona cenușie a scoarței cerebrale se află situate patru organe de simț centrale, patru „sfere de simțire lăuntrice”, și anume sfera senzorială corporală pentru percepțiile interne, sfera mirosului, sfera văzului și sfera auzului. Între aceste patru centre senzoriale se află centrele gândirii, adică „organele reale al vieții spirituale”; ele sunt uneltele cele mai importante ale activității psihice, care mijlocesc gândirea și conștiența... Aceste patru centre ale gândirii, deosebite de centrele senzoriale situate între ele prin structuri nervoase specifice, extrem de complicate, sunt adevăratele organe cugetătoare, singurele organe ale conștienței noastre. În timpul din urmă, Flechsig a dovedit că, într-o parte a acestora, la om se află în plus niște structuri nervoase extrem de complicate, care lipsesc la restul mamiferelor și care explică superioritatea conștienței umane”.
Astfel de expuneri arată destul de clar că pentru Haeckel nu este vorba – așa cum este pentru cei ce explică natura în mod idealist – să introducă spiritul încă de pe treptele inferioare ale existenței materiale, spre a-l regăsi apoi pe treptele superioare ale existenței, ci este important ca, pe baza observării, să urmărească fenomenele simple până la cele complicate, pentru a demonstra modul în care activitatea materiei, ce se manifestă în domeniul primitiv ca atracție și respingere, crește până la gradul de activități spirituale superioare.
Haeckel nu caută un principiu spiritual general pentru că nu s-ar putea descurca numai cu legitatea generală a fenomenelor spiritului și ale naturii; pentru necesitățile sale este absolut suficientă tocmai această legitate generală. Legitatea ce se exprimă prin acțiunile spirituale este pentru el de același fel ca și ceea ce iese la iveală prin atracția și respingerea părticelelor atomice de masă. Când spune că atomii sunt însuflețiți, acest lucru are un sens cu totul diferit decât când același lucru este făcut de un adept al unei concepții idealiste asupra lumii. Idealistul pornește de la spirit, ducând reprezentările dobândite prin contemplarea spiritului în jos, în acțiunile simple ale atomilor, când îi gândește ca fiind însuflețiți. Așadar idealistul explică fenomenele naturii prin entitățile pe care el însuși le-a introdus în acestea. Haeckel pornește de la contemplarea celor mai simple fenomene ale naturii și le urmărește pe acestea în sus, până la acțiunile spirituale. El explică aici fenomenele apariției spiritului pe baza unor legi pe care le-a observat la cele mai simple fenomene ale naturii.
Imaginea cosmică haeckeliană se poate naște într-un suflet care se rezumă numai la observarea proceselor și făpturilor naturii. Un astfel de suflet va vrea să înțeleagă legătura dintre aceste procese și făpturi. Idealul său poate deveni înțelegerea a ceea ce spun procesele și făpturile spirituale ele însele despre devenirea și colaborarea lor, dar și de a respinge ceea ce este adăugat de afară, prin gândire, pentru explicarea evenimentului și a efectului modului pe care-l produce. Un astfel de ideal procedează cu natura întreagă cam așa cum procedăm și noi când explicăm mecanismul unui ceasornic. Nu trebuie să știm nimic despre cel ce l-a făcut, despre dibăciile sale sau despre gândurile care l-au frământat cu ocazia confecționării ceasornicului. Mersul mecanismului ceasornicului îl vom înțelege când vom putea stăpâni cu mintea legile mecanice ale interacțiunii părților sale. Între anumite limite, printr-o astfel de înțelegere s-a făcut tot ce este necesar pentru explicarea mersului ceasornicului. Da, trebuie să ne fie clar că ceasornicul însuși – ca atare – nu poate fi explicat, dacă admitem un alt mod de explicare. Dacă,de exemplu, în afara forțelor și legilor mecanice, vom mai născoci și anumite forțe spirituale speciale, care ar împinge înainte arătătoarele ceasurilor în conformitate cu mersul aparent al Soarelui. Lui Haeckel, orice forțe inventate și adăugate proceselor naturii îi par a fi toate asemănătoare unei anumite forțe vitale, sau unei forțe care acționează pentru o adecvare a ființelor. El nu vrea să gândească nimic altceva despre procesele naturii, decât ceea ce prezintă ele însele spre a fi observate. Construcția sa de gânduri trebuie să fie obținută prin ceea ce s-a perceput în natură. Pentru cercetarea evoluției concepției asupra lumii, această construcție de gânduri se prezintă, într-o oarecare măsură, ca un dar contrar făcut de știința naturii concepției hegeliene despre lume, care, în tabloul său construit din gânduri, nu vrea să aibă preluat nimic din natură, ci totul din suflet. Când concepția lui Hegel asupra lumii spunea: Eul conștient de sine se află pe sine însuși prin trăirea pură în sine a gândului – concepția haeckeliană asupra naturii ar putea să răspundă: Această trăire a gândului nu este altceva decât un rezultat al fenomenelor naturii, este produsul lor suprem. Iar când concepția hegeliană asupra naturii nu se simțea satisfăcută de o astfel de replică, concepția haeckeliană asupra naturii putea să pretindă: Arată-mi astfel de trăiri lăuntrice ale gândului, care nu apar ca o oglindire a ceea ce se întâmplă în afara gândului. La o astfel de pretenție, filosofia trebuie să arate cum poate învia gândul în suflet și să creeze acolo cu adevărat o lume care să nu fie o pură reflectare, gândită, a lumii exterioare. Gândul ce este numai gândit, nu-i poate opune nimic concepției haeckeliene asupra naturii. Comparativ, aceasta poate să susțină: Doar nici în ceasornic nu poate fi aflat nimic ce ar permite tragerea unei concluzii asupra persoanei, gândurilor, dibăciei și așa mai departe, ale ceasornicarului. Concepția lui Haeckel asupra naturii este pe cale de a arăta că, atât timp cât ne aflăm numai în fața naturii, nu vom putea spune despre ea nimic mai mult decât ceea ce spune ea însăși despre sine. Aceasta ne arată importanța rolului jucat de concepția asupra naturii promovată de Haeckel și în mersul evoluției concepției asupra lumii. Ea demonstrează că filosofia trebuie să-și creeze un domeniu de activitate ce se află dincolo de gândurile dobândite prin contemplarea naturii, în domeniul autocreator al vieții gândului. Ea trebuie să facă acel pas ce-l depășește pe Hegel, pas despre care am vorbit într-un capitol anterior. Ea nu poate consta numai într-o simplă metodă care se oprește pe același teren care este și acela al științei naturii. Desigur, Haeckel nu simte nici cea mai mică nevoie de a atrage atenția asupra unui astfel de pas al filosofiei. Concepția lui asupra lumii permite gândurilor să învie în suflet, însă numai în măsura în care viața gândului este stimulată prin observarea fenomenelor naturii. Îi revine însă unei concepții mai înalte asupra lumii sarcina de a-i adăuga concepției haeckeliene ceea ce poate crea gândul ca imagine cosmică, atunci când învie în suflet fără această stimulare. Căci trebuie, bunăoară, să fie depășit ceea ce spune ceasornicul însuși dacă vrem să ajungem să cunoaștem aspectul feții ceasornicarului. De aceea, nu avem dreptul să afirmăm despre concepția haeckeliană asupra naturii că aceasta ar trebui să vorbească despre natura însăși altfel decât cum vorbește Haeckel atunci când expune ceea ce a observat cu certitudine despre procesele și esența naturii.
