În Franța secolului al nouăsprezecelea, Auguste Comte (1798-1857) a încercat să obțină numai pe baza cunoștințelor științelor exacte o concepție generală asupra lumii și vieții. Această întreprindere, care a scos la lumină o imagine cuprinzătoare a lumii, prin cele șase volume de „Cours de philosophie positive” (1830-1842) ale lui Comte, se află într-o opoziție accentuată față de părerile idealiste ale lui Fichte, Schelling, Hegel, din prima jumătate a secolului și, chiar dacă mai puțin dură, totuși destul de clară și cu toate construcțiile intelectuale ce decurg din ideile despre evoluție ale lui Lamarck și Darwin. Observarea și cuprinderea propriului spirit al omului care, după Hegel, se află în centrul oricărei concepții asupra lumii, este respinsă cu totul de Comte. El își spune: dacă spiritul omului ar vrea să se observe pe el însuși, ar trebui să se dividă de-a dreptul în două personalități; el ar trebui să se strecoare afară din el însuși, pentru a se opune lui însuși. Comte nu acceptă nici psihologia care nu se epuizează prin observații fiziologice ci ia în considerare fenomenele spirituale. Tot ceea ce vrea să devină obiect al cunoașterii trebuie să se refere la conexiuni obiective ale faptelor reale, trebuie să se prezinte tot atât de obiectiv ca și legile științelor matematice. De aici provine și opoziția lui Comte față de încercările lui Spencer și ale cugetătorilor ce se sprijineau pe ideile științific-naturaliste ale lui Lamarck și Darwin, cu imaginile lor despre Univers. Pentru Comte, specia umană este dată a fi imuabilă, de nemodificat; el nu vrea să știe nimic despre teoria lui Lamarck. Legile naturii, simple, transparente, așa cum le aplică fizica în fenomenele ei, sunt pentru Comte idealuri ale cunoașterii. Atâta timp cât o știință încă nu lucrează cu asemenea legi simple, ea rămâne nesatisfăcătoare ca domeniu al cunoașterii pentru Comte. El este un cap matematic. Iar ceea ce nu poate fi tratat transparent și simplu ca o problemă matematică, este pentru el încă nematurizat pentru știință. Comte nu sesizează deloc necesitatea unor idei, cu atât mai pline de viață cu cât ne înălțăm mai mult de la procesele pur mecanice și fizice la formațiile superioare ale naturii și la om. În acest fel, concepția lui despre lume dobândește un caracter mort, încremenit. Lumea întreagă este prezentată ca mecanismul format din roți dințate ale unei mașini. Comte trece pretutindeni cu vederea viul; el exclude viața și spiritul din lucruri, explicând apoi numai însușirile lor mecanice, mașinale. Viața istorică, bogată în conținut, a omului, se înfățișează în prezentarea lui ca imaginea concretă pe care o schițează astronomul despre mișcările corpurilor cerești. Comte a construit o scară în trepte a științelor. Pe treapta cea mai de jos se află matematica; urmează apoi fizica, chimia, biologia; încheierea o constituie sociologia, cu cunoașterea societății umane. Năzuința lui este de a aduce toate aceste științe la simplitatea matematicii. Fenomenele cu care se ocupă științele individuale sunt mereu altele; legile ar fi în fond totdeauna aceleași.
*
Valurile stârnite de gândurile lui Holbach și Condillac mai pot fi sesizate cu claritate în prelegerile despre „Raportul sufletului cu trupul”, de Pierre Jean Georges Cabanis (1757-1808), între anii 1797-1798, la Universitatea înființată de Convenție la Paris. Cu toate acestea, ele pot fi considerate drept începutul dezvoltării concepției franceze despre lume din secolul al nouăsprezecelea. Se exprimă în ele o conștiență clară despre faptul că modul de abordare al lui Condillac privind fenomenele vieții sufletești, ar fi modelate prea mult după concepțiile despre modul cum iau naștere procesele pur mecanice ale naturii anorganice. Cabanis analizează influența vârstei, sexului, modului de viață, temperamentului asupra modului de gândire și simțire a omului. El formează reprezentarea că spiritul și trupul nu-și stau față în față ca două entități ce nu au nimic comun unul cu celălalt, ci că ele formează o singură unitate indisolubilă. Ceea ce-l deosebește de precursorii săi, nu este concepția sa fundamentală, ci modul în care o construiește. Înaintașii săi transpun direct concepțiile dobândite din lumea anorganică în lumea spirituală; Cabanis însă, își spune: Să examinăm în primul rând lumea spiritului, la fel de lipsiți de prejudecăți ca și atunci când privim anorganicul; atunci ea ne va dezvălui poziția ei față de restul fenomenelor naturii. – Într-un mod asemănător a procedat și Destutt de Tracy (1754-1836). Și el a vrut să abordeze procesele spirituale mai întâi fără idei preconcepute, observându-le cum se prezintă când le abordăm fără prejudecăți filosofice sau ale științei naturii. După opinia acestui cugetător, ne lăsăm cuprinși de o eroare fundamentală dacă ne reprezentăm sufletul în mod atât de mecanicist cum a făcut Condillac și discipolii săi. Acest caracter automat al sufletului nu poate fi menținut, dacă ne analizăm în mod sincer pe noi înșine. Nu aflăm în lăuntrul nostru nici un fel de automat sau o ființă, călăuzită din afară ca de niște hățuri. Găsim în noi întotdeauna independență și propria noastră ființă. Ba mai mult chiar, noi n-am ști nimic despre acțiunile lumii de afară dacă nu am sesiza în propria noastră viață o perturbare produsă de ciocnirile noastre cu lumea exterioară. Ne trăim pe noi înșine; dezvoltăm din noi activitatea noastră; însă în timp ce facem acest lucru, ne lovim de o rezistență; observăm că în afara noastră mai există ceva ce ne opune rezistență, o lume exterioară.
Cu toate că a pornit de la Destutt de Tracy, observarea de sine a sufletului a călăuzit doi gânditori pe drumuri cu totul diferite: Maine de Biran (1766-1824) și André-Marie Ampére (1775-1836). Biran este un observator delicat al spiritului uman. Ceea ce izbucnește la Rousseau în mod tumultos, ca un mod de abordare produs de un capriciu arbitrar, la Biran ne întâmpină ca o gândire clară, bogată în conținut. Ceea ce este omul prin natura ființei sale, prin temperamentul său, și ceea ce face el din sine prin intervenție activă, caracterul său: ambii acești factori ai vieții lăuntrice a omului sunt ceea ce este luat de profundul psiholog Biran drept obiect al meditațiilor sale. El caută ramificațiile și metamorfozele vieții lăuntrice; el descoperă în lăuntrul omului, izvorul cunoașterii. Forțele ce ajungem să le cunoaștem în lăuntrul nostru sunt cunoștințe intime ale vieții noastre; iar o lume exterioară, o cunoaștem numai în măsura în care aceasta se dezvăluie a fi mai mult sau mai puțin asemănătoare și înrudită cu lumea noastră lăuntrică. Ce am ști despre forțele naturii de afară dacă în sufletul activ prin sine nu am ajunge să cunoaștem cu adevărat o forță ca trăire, și dacă n-am putea-o compara cu ceea ce ne întâmpină asemănător cu o forță în lumea exterioară. Din această cauză, Biran este neobosit în căutarea fenomenelor ce au loc în însuși sufletul omului. El își îndreaptă privirea asupra involuntarului, inconștientului din viață lăuntrică, asupra proceselor spirituale care sunt deja în suflet atunci când în el se aprinde lumina conștientului. Căutările lui Biran, pentru a descoperi înțelepciune în lăuntrul sufletului, l-au condus în anii lui târzii la o mistică ciudată. Când extragem înțelepciunea cea mai profundă din suflet, trebuie să ajungem și în cea mai mare apropiere a cauzelor primordiale ale existenței când ne adâncim în noi înșine. Trăirea celor mai adânci procese sufletești este, așadar, sinonimă cu o transpunere în izvorul primordial al existenței, în Dumnezeu din noi.
Calitatea atrăgătoare a înțelepciunii lui Biran constă în modul intim în care o expune. El nici nu a aflat o formă mai potrivită de prezentare decât cea a unui „Jurnal intim”. Scrierile lui Biran, care conduc în profunzimile lumii gândurilor sale, au fost editate abia după moartea lui, de E. Naville, „Maine de Biran. Sa vie et ces pensées, 1857, și Oevres inédites de M. de Biran”, editate de Naville. Cabanis, Destutt de Tracy – ca oameni mai vârstnici, aparțineau unui cerc restrâns de filosofi, în mijlocul cărora se afla și tânărul Biran. – Printre cei care încă în timpul vieții lui Biran erau cu totul inițiați în concepțiile acestuia, era și Ampère, care, ca cercetător al naturii, este important prin lărgirea observațiilor făcute de Oersted în legătură cu relația dintre electricitate și magnetism (vezi mai sus). Modul de abordare al lui Biran este mai intim; cel al lui Ampère este mai științific-metodic. Acesta urmărește, pe de o parte, modul în care se înlănțuie în suflet percepțiile cu reprezentările, iar pe de altă parte, cum ajunge spiritul să dobândească, cu ajutorul gândirii sale, o știință a fenomenelor cosmice.
Importanța acestui curent al concepției despre lume – ce se înfățișează temporal ca o continuare a învățăturilor lui Cordillac – trebuie căutată în faptul că viața proprie a sufletului este subliniată cu hotărâre, că autonomia personalității lăuntrice umane trece pe primul plan al observării și că, cu toate acestea, spiritele ce pot fi luate aici în considerare depun eforturi în vederea dobândirii unor cunoștințe într-un sens strict naturalist-științific. Ele cercetează spiritul din punct de vedere al științelor naturii; însă aparițiile sale nu vor să le așeze a priori pe picior de egalitate cu celelalte fenomene din natură. Și din începuturile lor mai mult materialiste rezultă la sfârșit o năzuință de a formula o concepție despre lume, care înclină net spre spirit.
Victor Cousin (1792-1867) a întreprins mai multe călătorii prin Germania, făcând acolo cunoștință personală cu spiritele conducătoare ale epocii idealiste. Cea mai adâncă impresie au făcut-o asupra lui, Hegel și Goethe. El a adus idealismul lor în Franța. El putea acționa în favoarea acestui idealism prin fascinantul său talent oratoric, cu care făcea o impresie profundă, la început ca profesor de la „Ecole Normale” (începând din 1814), iar mai târziu la Sorbona. Cousin a preluat din viața spirituală idealistă gândul că un punct de vedere satisfăcător al concepției despre lume nu poate fi dobândit prin observarea meditativă a lumii exterioare, ci prin aceea a spiritului uman; aceasta a adus-o Cousin din viața spirituală idealistă. El a fundamentat, ceea ce a vrut să spună, pe autoobservarea sufletului. Și de la Hegel a preluat afirmația că spiritul, ideea, gândul nu acționează numai în lăuntrul omului, ci și afară, în natură, precum și în continuitatea vieții istorice, că există rațiune în adevăr, în realitate. El propovăduia că însăși caracteristica unui popor, a unei epoci nu sunt dominate numai de aproximație oarbă, numai de arbitrarul voinței unor oameni izolați, ci că în acestea se exprimă un gând necesar, o idee adevărată, ba chiar și că un om mare apare în lume numai ca mesager al unei idei mari, pentru a o realiza în cadrul mersului istoriei. Asupra auditorului său francez, care trebuia să înțeleagă furtunile fără egal ale istoriei mondiale în cele mai timpurii faze de dezvoltare a poporului lor, expunerea făcută de un orator strălucit a produs, desigur, o profundă impresie când a auzit vorbindu-se despre raționalitatea devenirii istorice pe baza marilor gânduri ale concepției despre lume.
Energic, sigur de sine, așa se situează Auguste Comte în mersul evoluției franceze a concepției despre lume, cu teza lui principală, conform căreia: Punctul de plecare pentru formarea unei concepții asupra lumii trebuie căutat numai într-o mentalitate științifică dominată de adevăruri matematice și observate, cum sunt fizica sau chimia. El poate considera drept matură numai o astfel de gândire umană, care a reușit să pătrundă, luptând, până la dobândirea acestei concepții. Pentru a ajunge până acolo, omenirea a trebuit să parcurgă două epoci ale imaturității: una în care a crezut în zei și o epocă ulterioară, în care ea s-a dăruit ideilor abstracte. Comte vede drept mers necesar al evoluției umanității în trecerea de la concepția teologică asupra lumii, prin cea idealistă, până la concepția științifică despre lume. În primul stadiu, omul a introdus prin gând, în procesele naturii, divinități asemănătoare cu el, care dau naștere fenomenelor naturii într-un mod la fel de arbitrar cum își rezolvă și omul treburile sale. Mai târziu, omul a înlocuit divinitățile cu idei abstracte, cum sunt: forță vitală, rațiunea generală universală, sensul cosmic și așa mai departe. Însă și această fază a evoluției trebuie să-i facă loc uneia mai înalte. Trebuie să se recunoască cum că o explicare a fenomenelor cosmice poate fi aflată numai prin observarea și abordarea lor strict matematică și logică. În vederea formării unei concepții asupra lumii, gândirea trebuie să adune și să stabilească legături numai între cele cercetate în acest fel de fizică, chimie și știința ființelor vii (biologie). La ceea ce a fost cercetat de științele individuale, nu mai trebuie adăugat nimic – așa cum procedează teologia cu entitățile ei divine și filosofia idealistă cu gândurile ei abstracte. Și concepțiile despre mersul evoluției omenirii, despre conviețuirea oamenilor în state în societate, etc., vor deveni abia atunci cu adevărat clare, când vor căuta legi ca cele ale științelor exacte ale naturii. Cauzele pentru care sunt înființate familii, uniuni, concepții juridice, organizații statale, trebuie căutate în același fel ca cele care determină căderea corpurilor solide la pământ sau care explică de ce organele digestive ale animalelor își fac treaba. Știința care se ocupă cu conviețuirea socială, cu dezvoltarea omenirii, sociologia, era tratată cu cea mai mare grijă de Comte. El încearcă să-i dea acestei științe caracterul exact pe care l-au adoptat treptat celelalte științe. El are, în această privință, un înaintaș în persoana lui Claude-Henri de Saint-Simon (1760-1825). Acesta exprimase părerea că omul va deveni numai atunci un conducător deplin al destinului său, când își va concepe și organiza viața în stat, în societate, în decursul istoriei în sens strict științific și în sensul unei deveniri natural-științifice legice. Comte a întreținut un timp legături de strânsă prietenie cu Saint-Simon. S-a despărțit însă de el, când acesta a părut că se pierde în tot felul de vise și utopii lipsite de orice temei. Odată intrat pe direcția trasată, Comte a activat cu o rară sârguință. Al său „Cours de psihologie positive” este o încercare, făcută într-un stil străin de spirit, de a construi o concepție despre lume pe baza cuceririlor științifice ale timpului său, printr-o simplă asamblare orientativă și prin perfecționarea sociologiei, fără a recurge la ajutorul unor gânduri teologice sau idealiste. Filosofilor, Comte nu le-a trasat altă sarcină decât cea a realizării unei astfel de asamblări orientative. El nu mai are nimic de adăugat din partea sa la cele stabilite de științe privind legăturile dintre faptele reale. În acest fel, a fost exprimată în modul cel mai clar părerea că, atunci când este vorba de construirea și perfectarea unei concepții despre lume, numai științele, cu observarea pe care o fac ele asupra realității, cu metodele lor, au dreptul să vorbească.
*
În cadrul vieții spirituale germane s-a manifestat, ca un vajnic apărător al ideii că gândirea științifică este singura care est justificată, Eugen Dühring (1833-1921), când și-a publicat, în anul 1866, lucrarea: „Dialectica naturii”. În anul 1875, el a prezentat lumii părerile sale într-o redactare mai amplă, în cartea „Curs de filosofie ca și concepție asupra lumii și modelare a vieții strict științifice și a vieții”, precum și în numeroase alte scrieri matematice, de științe ale naturii, filosofice, de istoria științelor și de economie politică. Întreaga creație a lui Dühring a luat naștere dintr-o mentalitate matematică și mecanicistă în cel mai strict sens al cuvântului. Dühring este demn de admirație prin regândirea a tot ceea ce poate fi atins în fenomenele Universului prin legile matematice. Însă acolo unde o astfel de gândire nu poate ajunge, el pierde orice posibilitate de a se orienta în viață. Această caracteristică spirituală a lua Dühring explică arbitrarul, lipsa de obiectivitate cu care judecă atât de multe lucruri. Acolo unde trebuie judecat în funcție de idei superioare, cum sunt relațiile complicate ale conviețuirii umane, el nu are alt punct de sprijin, decât simpatiile și antipatiile implantate în el prin relații personale întâmplătoare. El, creierul matematic-obiectiv, cade pradă bunului său plac când încearcă să evalueze activitățile umane ale trecutului istoric sau ale prezentului. Mentalitatea lui matematică prozaică l-a determinat bunăoară să ponegrească o personalitate de talia lui Goethe, spunând că este capul cel mai neștiințific al timpului mai nou, a cărui singură importanță, după părerea lui, ar constitui-o numai câteva producții lirice. În adevăr, nu se poate merge mai departe cu subaprecierea a tot ceea ce depășește realitatea lucidă, decât cum a făcut-o Dühring în cartea sa: „Figurile proeminente ale literaturii moderne”. Cu toată unilateralitatea sa, Dühring rămâne totuși una dintre figurile cele mai stimulatoare ale evoluției moderne a concepției despre lume. Nimeni dintre cei ce s-au adâncit în citirea cărților sale pline de idei, nu-și poate mărturisi altceva decât că a primit prin ele influențe profunde.
Dühring rezervă expresiile cele mai grosolane pentru toate concepțiile despre lume care pornesc de la alte puncte de vedere decât cele strict științifice. Astfel de moduri neștiințifice de a gândi „se află în stadiul imaturității copilăriei, în accesele febrile sau în atrofieri ale senectuții; ca atare, ele pot bântui întregi epoci și părți ale omenirii, sau ocazional elemente izolate, precum și straturi decăzute ale societății, însă ele țin tot timpul de domeniul imaturității, a patologicului sau a supramaturității cuprinse deja de putrezire” („Curs de filosofie”, pag. 44). Ceea ce au produs Kant, Fichte, Schelling, Hegel este condamnat și etichetat de Dühring drept o elucubrație a înțelepciunii profesorale șarlatanești; idealismul, ca o concepție asupra lumii, este pentru el o teorie a nebuniei. El vrea să creeze o filosofie a realității, singura conformă cu natura, pentru că ea „înlătură fanteziile artificiale și contrare naturii, transformând pentru întâia oară noțiunea realității într-o măsură a concepției ideale”; realitatea este gândită de ea într-un mod care exclude orice veleitate spre o reprezentare a lumii cu caracter de vid și limitată subiectiv” („Curs de filosofie”, pag. 13).
Să ne transpunem în modul de a gândi al mecanicului adevărat, al fizicianului calificat, care se lasă condus numai de ceea ce sesizează simțurile, care pot combina logic prin rațiune și pot efectua calcule. Tot ceea ce trece dincolo de acestea este numai un joc cu noțiunile. Aceasta își spune Dühring. Dar el vrea să ajute acestei gândiri să ajungă în drepturile ei. Cel ce se lasă condus numai de o astfel de gândire poate fi sigur că ea îi oferă deslușiri cu privire la realitate. Orice meditare asupra faptului dacă putem pătrunde cu ajutorul gândirii noastre în tainele evenimentelor cosmice, toate cercetările, care vor să îngrădească, ca și cele ale lui Kant, capacitatea de cunoaștere sunt izvorâte dintr-o absurditate logică. Să nu cădem pradă autocontestării rațiunii care se sacrifică pe sine, care nu îndrăznește să stabilească ceva pozitiv despre lume. Ceea ce putem ști este o prezentare reală, netulburată a adevărului. „Întregul lucrurilor are o organizare sistematică și o consecvență logică lăuntrică. Natura și istoria au o constituție și evoluție a căror esență corespunde în mare parte condițiilor logice generale ale tuturor noțiunilor. Însușirile și relațiile generale ale noțiunilor gândirii cu care se ocupă logica trebuie să fie valabile și pentru cazul izolat, evidențiat în mod particular, și anume că obiectul ei ar constitui integritatea existenței cu principalele ei forme. Deoarece gândirea cea mai generală decide într-un cerc larg ce poate să fie și cum poate să fie, principiile fundamentale și formele principale ale logicii trebuie să dobândească importanța decisivă pentru orice adevăr și formele acestuia („Curs de filosofie”). Realitatea și-a creat în gândirea umană un organ prin care se creează din nou pe sine în mod spiritual, într-o imagine ideală. Natura este dominată pretutindeni de o legitate generală, justificată prin sine, și care nu poate fi criticată. Cum ar putea avea vreun sens să fie criticată eficiența gândirii, a organului naturii. Este o nebunie ca natura să fie bănuită că și-ar crea un organ prin care s-ar gândi pe sine însăși în mod nedesăvârșit sau cu lipsuri. Din această cauză, ordinea și legitatea de afară, din realitate, trebuie să-i corespundă ordinei și legității din gândirea umană. „Sistemul ideal al gândurilor este imaginea sistemului real al adevărului obiectiv; cunoașterea desăvârșită are în forma gândurilor aceeași înfățișare pe care o au lucrurile în forma existenței reale”. În ciuda acestei concordanțe generale dintre gândire și adevăr, există totuși posibilitatea ca gândirea să depășească realitatea. Gândirea continuă, prin idee, acțiunile impuse de realitate. În cadrul realității orice corp este divizibil, însă numai până la o anumită limită. Dar gândirea nu se oprește la această limită, ci divide în idee mai departe. Gândul hoinărește dincolo de granițele realității; el admite o divizibilitate infinită a corpului, alcătuit din infinit de multe componente mici. Însă, în realitate, acest corp se compune numai dintr-un număr finit de părți mici, nu din infinit de multe părți mici. În acest fel iau naștere toate noțiunile infinitului ce depășesc realitatea. De la orice eveniment se trece la un alt eveniment care este cauza primului; de la această cauză se trece la cauza acesteia și așa mai departe. De îndată ce gândirea părăsește solul realității, ea și hoinărește într-un infinit. Ea își închipuie că fiecărei cauze trebuie să-i fie căutată din nou o cauză, că lumea ar fi fără început în timp. Gândirea procedează în mod asemănător și cu umplerea spațiului. Când măsoară spațiul ceresc, ea găsește mereu, dincolo de stelele cele mai îndepărtate, încă alte stele; ea trece dincolo de acest fapt real și-și imaginează spațiul umplut la infinit cu un număr infinit de corpuri cerești. Dühring este de părere că ar trebui să ne fie clar că toate reprezentările despre infinități de acest fel nu au nimic de-a face cu realitatea. Ele iau naștere numai prin aceea că gândirea depășește, cu metodele care sunt deplin corespunzătoare realității în cadrul acesteia, domeniul realului și ajunge într-un domeniu fără limite.
Când gândirea rămâne conștientă de ruperea ei de realitate, atunci, potrivit părerii lui Dühring, ea nu trebuie să fie reținută față de transferul de noțiuni împrumutate de la activitatea omului asupra naturii. Plecând de la astfel de puncte de vedere, Dühring nu se sfiiește nici măcar de a-i recunoaște naturii fantezie în creația ei, așa cum o recunoaște și omului în creațiile sale. „Fantezia se extinde în natura însăși, ea se înrădăcinează, ca, în general, întreaga gândire, în impulsuri care preced conștiența finisată și ea nu formează nici un element al senzației subiective” („Cursul de filosofie”). Gândul apărat de Comte – că orice concepție asupra lumii nu trebuie să fie altceva decât o punere în ordine a faptelor reale – îl stăpânește într-atât pe Dühring, încât el transferă fantezia în lumea faptelor reale, pentru că el crede că, dacă aceasta s-ar prezenta numai în domeniul spiritului uman, atunci ar trebui pur și simplu să-i tăgăduiască existența. Plecând de la aceste reprezentări, el ajunge la transpunerea altor noțiuni împrumutate din activitatea omului în domeniul naturii. El gândește, bunăoară, că nu numai omul poate face în activitatea lui experiențe ratate, la care până la urmă renunță din cauză că nu-și ating scopul, ci că și în acțiunile naturii pot fi sesizate încercări făcute într-o direcție sau alta. „Caracterul de încredere în modelări nu este străin realității și nu se recunoaște de ce, din amabilitate față de o filosofie superficială, paralelei dintre natura din exteriorul omului cu cea din lăuntrul omului i se acordă valabilitate numai pe jumătate. Dacă eroarea subiectivă a gândirii și imaginării rezultă din izolarea și independența relativă a acestei sfere, atunci de ce nu ar putea fi și o eroare sau greșeală practica naturii obiective și necugetătoare, consecința unei izolări și înstrăinări reciproce relative ale diferitelor ei părți și forțe motoare? O filosofie adevărată ce nu se sperie de prejudecățile obișnuite va recunoaște, până la urmă, paralelismul complet și unitatea generală a constituției în ambele părți. („Curs de filosofie”).
Dühring nu este deci rigid când este vorba ca noțiunile produse de gândire în ea însăși să fie transpuse asupra realității. Însă, pentru că prin întreaga sa predispoziție el are simț numai pentru reprezentările matematice, până la urmă și imaginea ce o schițează despre Univers dobândește o amprentă matematic-schematică. El respinge modul de abordare ce s-a concretizat prin munca lui Darwin și Haeckel și nu are nici o înțelegere pentru cercetarea cauzelor care au determinat dezvoltarea unei ființe din alta. Matematicianul pune și el una lângă alta formațiunile: triunghi, pătrat, cerc, elipsă; de ce nu ne-am mulțumi atunci și în natură cu o astfel de juxtapunere schematică? Dühring nu-și îndreaptă atenția asupra procesului devenirii din natură, ci asupra întruchipărilor solide realizate de natură prin combinarea forțelor sale, așa cum matematicianul ia în considerație formațiunile sale spațiale strict delimitate. Și Dühring nu consideră că ar fi nepotrivit să îi atribuie naturii depunerea unui efort folosit pentru crearea unor astfel de formațiuni solide. Dühring nu-și imaginează, această năzuință a naturii orientată spre un scop, acționând ca la om; însă ea se află întipărită tot așa de clar în acțiunea naturii, ca și celelalte legități naturale. Părerea lui Dühring este, așadar, în această privință, antipodul concepției reprezentate de Friederich Albert Lange; acesta declară noțiunile superioare, adică tot ceea ce este creat cu aportul fanteziei, drept o operă poetică justificată; Dühring contestă orice contribuție poetică la formarea noțiunilor, însă atribuie în schimb realitate faptică unor idei ce îi sunt indispensabile. Apare deci a fi cât se poate de consecventă intenția lui Lange de a sustrage morala de sub acțiunea tuturor ideilor ce își au rădăcinile în realitate (compară mai sus pag. 308) și tot pe atât de consecventă este și tendința lui Dühring de a aplica și naturii ideile ce le consideră a fi valabile în domeniul moralei. El este cu totul convins că ceea ce are loc în om și prin om se desfășoară tot așa de firesc ca și procesele din lumea neînsuflețită. Ca atare, ceea ce este just în viața umană nu poate fi greșit în natură. Astfel de considerațiuni au contribuit la a face din Dühring un oponent energic al teoriei darwiniste a „Luptei pentru existență”. Dacă lupta tuturor împotriva tuturor ar fi în natură condiția perfecționării, atunci ar trebui să se întâmple la fel și în viața oamenilor. „O astfel de reprezentare, care se pretinde în plus a fi și științifică, este cea mai imorală din toate câte pot fi imaginate. Caracterul naturii este interpretat în acest fel în sens antimoral. Ea nu apare a fi deci indiferentă numai față de morala umană superioară, ci de-a dreptul consonantă și legată de imoralitatea practicată de borfași”. Ceea ce este resimțit de om drept impulsuri morale, trebuie să fie – în sensul concepției lui Dühring – predispus deja în natură. În natură trebuie să fie observată o tendință înspre moralitate. După cum natura creează alte forțe care se combină apoi în mod util în plăsmuiri solide, la fel introduce ea în om și instincte de simpatie. Prin acestea îi este determinată comportarea în conviețuirea sa cu aproapele său. Așadar, în om se continuă la un nivel superior activitatea naturii. Dühring le atribuie forțelor mecanice lipsite de viață capacitatea de a forma în mod mașinal sensibilitatea. „Cauzalitatea mecanică a forțelor naturii este, ca să spunem așa, subiectivistă în simțirea fundamentală. Este evident că faptul acestui proces elementar de subiectivizare nu poate fi explicat mai amănunțit; pentru că undeva și în anumite condițiuni, mecanica lipsită de conștiență a Universului trebuie să ajungă la sentimentul de sine” (Curs de filozofie, pag. 147). Însă când ea ajunge pe această treaptă, nu începe să activeze o legitate nouă, o împărăție a spiritului, ci are loc numai continuarea a ceea ce există deja sădit în mecanica lipsită de conștiență. Această mecanică este, așadar, lipsită de conștiență, fiind totuși înțeleaptă, pentru că „Pământul, cu tot ce produce, împreună cu cauzele menținerii vieții aflate în exterior, și anume, în Soare, ca și în general, cu toate influențele ce provin din întreaga lume înconjurătoare, această întreagă structurare și organizare, trebuie să fie creată ca fiind esențială pentru om, adică trebuie gândită în concordanță cu binele său”.
*
Dühring îi atribuie naturii gânduri, ba chiar și țeluri și tendințe morale, fără însă a admite, că prin aceasta o idealizează. Pentru a explica natura sunt necesare idei care depășesc realitatea; însă, după părerea lui Dühring, așa ceva nu trebuie să existe; ca urmare, el le reinterpretează ca fapte reale. Ceva asemănător există și în concepția despre lume a lui Julius Heinrich von Kirchmann, care a debutat cu opera lui „Filosofia cunoașterii” aproximativ în același timp (1864) în care a apărut și Dühring cu „Dialectica naturală”.
Kirchmann pornește de la gândul că este real numai ceea ce este perceput. Prin capacitatea lui de a percepe, omul se află în legătura cu existența. El trebuie să excludă din cunoașterea realității tot ceea ce nu provine din percepție. Acest lucru el îl obține prin respingerea a tot ceea ce este contradictoriu. Cea de a doua teză fundamentală a lui Kirchmann este: „Contradicția nu există”; în timp ce prima lui teză fundamentală sună „Ceea ce este perceput, există”.
Kirchmann admite drept stări sufletești ale omului numai sentimentele și dorințele care au o existență în sine. El opune cunoașterea acestor stări existente ale sufletului. „Cunoașterea formează o contradicție față de celelalte două stări sufletești: simțirea și dorința... La temelia cunoașterii s-ar putea afla un proces de natură spirituală, ba poate și ceva asemănător cu o presiune, cu o tensiune; însă concepută în acest fel, cunoașterea nu este cuprinsă în esența sa. Cunoașterea trebuie cercetată aici numai ca atare, căci ea își ascunde propria ei existență și se transformă numai în oglinda unei existențe străine. Nu există nici o comparație mai bună pentru acest fapt decât oglinda. Așa după cum oglinda este cu atât mai perfectă cu cât se lasă mai puțin văzută ea însăși, ci oglindește numai o existență străină – la fel ce întâmplă și cu cunoașterea. Esența acesteia este oglindirea pură a unei existențe străine, fără adăugarea stării sale existențiale”. În orice caz este imposibil de imaginat un antagonism mai categoric față de modul de prezentare al lui Hegel decât această concepție despre cunoaștere. În timp ce la Hegel esența unui obiect apare în gând, adică în ceea ce sufletul adaugă percepției prin propria lui activitate, Kirchmann elaborează un ideal al cunoașterii prin aceea că aceasta este o oglindire a percepțiilor eliberată de toate adaosurile proprii ale sufletului.
Dacă vrem să apreciem corect poziția lui Kirchmann în cadrul vieții spirituale, trebuie să luăm în considerare marile greutăți cu care era confruntat cineva care simțea în sine impulsul de a construi o concepție proprie asupra lumii. Rezultatele cercetărilor întreprinse de științele naturii, care trebuiau să exercite o influență profundă asupra evoluției concepției asupra lumii, erau încă recente. Starea în care se afla era suficientă numai pentru zdruncinarea încrederii în concepția idealistă clasică asupra lumii, a cărei semeață construcție trebuise să fie înălțată fără contribuția științei mai noi a naturii. Nu era însă ușor ca, în fața avalanșei de rezultate izolate, să se poată ajunge într-o formă nouă la gânduri fundamentale orientative. În cercuri largi se pierduse firul conducător care putea călăuzi de la cunoașterea științifică a faptelor reale la o concepție generală nouă despre lume. Mulți cercetători au fost dominați de o anumită dezorientarea în problemele concepției despre lume. Înțelegerea pentru un avânt al gândirii, asemănător celui ce trăise în concepția lui Hegel despre lume, abia mai putea fi găsit.
