Celui care examinează modalitățile în care se realizează concepțiile filosofice asupra lumii până în prezent i se pot dezvălui, în căutările și năzuințele personalităților gânditorilor, subdiviziuni de concepții care, într-o măsură oarecare, nu ajung la o exprimare conștientă, ci trăiesc instinctiv. În aceste curente acționează puteri care conferă ideilor cugetătorilor direcția, și adeseori și forma, asupra cărora însă privirea lor spirituală cercetătoare nu vrea să se îndrepte nemijlocit. Acești gânditori par a fi impulsionați de puteri ascunse, de care ei nu vor să se ocupe, ba mai mult, în fața cărora se retrag de-a dreptul înspăimântați. Astfel de puteri trăiesc în lumea gândurilor unor: Dilthey, Eucken, Cohen. Ceea ce este afirmat în aceste lumi ale gândurilor este expresia unor forțe ale cunoașterii de care filosofii sunt dominați în mod inconștient, dar care nu-și găsesc deloc dezvoltarea conștientă în eșafodajul ideilor lor.
În multe construcții de idei este căutată siguranța, certitudinea cunoașterii. Direcția urmată își are punctul de plecare, mai mult sau mai puțin, în reprezentările lui Kant. În modelarea expresiei gândurilor, contribuie în mod hotărâtor, în mod conștient sau inconștient, mentalitatea specifică științelor naturii. Însă mulți intuiesc faptul că izvorul din care urmează a fi extrasă cunoașterea în vederea dobândirii explicării și a lumii extrasufletești, se află în „sufletul conștient de sine”. Și aproape toți sunt stăpâniți de întrebarea: Cum ajunge sufletul conștient de sine să considere că ceea ce trăiește în el este revelarea unor realități adevărate? Lumea senzorială cotidiană s-a transformat în „iluzie”, pentru că, în decursul dezvoltării filosofice, Eul conștient de sine s-a aflat, cu trăirile sale lăuntrice, tot mai mult izolat în el însuși. S-a ajuns până acolo încât să se considere că și percepțiile sunt numai trăiri lăuntrice, care nu trădează prezența în ele a unei puteri prin care le-ar fi garantată existența și menținerea în cadrul realității. Se simte cât de mult depinde de găsirea unui punct de sprijin pentru cunoaștere în Eul conștient de sine. Însă prin cercetarea stimulată de acest sentiment se ajunge la concepții care nu oferă mijloacele necesare cufundării cu Eul într-o lume capabilă de a prezenta existența într-un mod mulțumitor.
Cel ce caută explicarea acestei stări de fapt, o poate afla în felul în care s-a raportat față de realitate, esența sufletească eliberată – datorită dezvoltării filosofiei –, de înlănțuirea ei de realitatea lumii exterioare. – El se simte înconjurat de o lume ce i se revelează în primul rând prin simțuri. Sufletul și-a îndreptat însă atenția și asupra propriei sale activități, asupra trăirii sale creatoare lăuntrice. El percepe ca pe un adevăr de nezdruncinat faptul că fără ochiul sensibil la culoare, la lumină, nu se poate manifesta nici un fel de lumină sau culoare. Astfel, el simte creativitatea în chiar activitatea ochiului. Însă dacă ochiul produce autocreator culoarea – așa trebuie să gândim în sensul acestei filosofii –, atunci unde voi afla ceva ce există prin sine însuși, ceva ce nu-și are existența numai datorită propriilor mele puteri creatoare? Dacă chiar și revelațiile simțurilor sunt numai manifestări ale puterii sufletului, nu trebuie atunci să fie mai degrabă gândirea cea care vrea să dobândească reprezentări ale unei realități adevărate? Nu cumva gândirea este condamnată la a produce imagini-reprezentări ce-și au rădăcinile în caracterul vieții sufletești, însă care nu vor putea tăinui nicicând în ele însele ceva ce ar garanta o oarecare certitudine înaintării noastre până la izvoarele existenței? Astfel de întrebări irump pretutindeni din dezvoltarea mai nouă a filosofiei.
Atât timp cât se nutrește credința că prin lumea care ni se revelează prin simțuri ne este dat ceva desăvârșit, ceva întemeiat pe sine însuși care trebuie să fie cercetat pentru a putea ajunge la cunoașterea propriei sale esențe lăuntrice, nu ne vom putea elibera din confuzia ce rezultă din întrebările la care am făcut aluzie. Sufletul uman își poate produce cunoștințele sale numai în mod autocreator, în el însuși. Aceasta este o convingere care s-a format justificat din presupunerile expuse în capitolul „Lumea ca iluzie” și cu ocazia prezentării gândurilor lui Hamerling. După aceea însă, dacă vom adera la această convingere, nu vom putea trece dincolo de o anumită dilemă a cunoașterii, atât timp cât ne vom imagina că lumea senzorială ar cuprinde în ea însăși adevăratele baze ale existenței sale; și ar trebui să replăsmuim cumva, cu ceea ce producem în sufletul însuși, ceva ce se află în afara sufletului.
Această dificultate va putea fi depășită numai de o cunoaștere care are în fața ochiului spiritual faptul că tot ceea ce percep simțurile nu reprezintă, prin propria entitate, ceva ca un adevăr închegat, închis în sine, ci ca un lucru neterminat într-o oarecare măsură, ca o jumătate de realitate.
De îndată ce presupunem că prin percepțiile lumii simțurilor am avea în fața noastră o realitate deplină, nu mai putem ajunge nicicând să aflăm un răspuns întrebării: Ce au de adăugat la această realitate, prin cunoaștere, produsele autocreate ale sufletului nostru? Va trebui atunci să ne oprim la părerea kantiană că omul trebuie să-și considere cunoștințele ca produse proprii ale organizării sale sufletești, și nu ca ceva ce i se revelează ca o realitate adevărată. Dacă realitatea este situată în afara sufletului sub o formă proprie, atunci sufletul nu poate produce ceea ce corespunde acestei realități, ci numai ceva ce se revarsă din propria lui organizare.
Totul se schimbă de îndată ce recunoaștem că organizrea sufletului uman nu se îndepărtează de realitate împreună cu ceea ce produce în mod autocreator în cunoaștere, ci că în viața ce o desfășoară înaintea oricărei cunoașteri își creează ca prin farmec o lume care nu este cea reală. Sufletul uman este situat în lume în așa fel încât, din cauza propriei sale entități, face lucrurile altfel decât sunt ele în realitate. Într-o măsură oarecare este justificată părerea lui Hamerling: „Anumite excitații produc mirosul în organul nostru olfactiv. Deci trandafirul nu este parfumat dacă nu-l miroase nimeni... Dragul meu cititor, dacă aceasta nu ți se va părea evident și dacă mintea ta se va revolta împotriva acestei realități, atunci nu mai citi nici măcar un rând; lasă necitită cartea aceasta precum și toate celelalte cărți care tratează chestiuni filosofice; căci pentru aceasta îți lipsește capacitatea necesară înțelegerii imparțiale și a reținerii în gândirea ta a unui fapt real”. Modul în care apare lumea senzorială când omul îi stă nemijlocit în față depinde, fără îndoială de entitatea sufletului său. Dar nu rezultă oare din aceasta că el pricinuiește apariția în acest fel a lumii tocmai prin sufletul său? Însă o cercetare obiectivă ne arată modul în care caracterul nereal al lumii exterioare senzoriale provine din aceea că, prin confruntarea lui nemijlocită cu lucrurile, omul înăbușă anumite caracteristici care le aparțin în realitate. Iar dacă, ulterior, el desfășoară autocreator viața lui lăuntrică, va lăsa ca din adâncurile sufletului să se înalțe ceea ce dormitează în aceste profunzimi, adăugând la ceea ce a perceput cu simțurile sale ceva în plus, care preface, în cunoaștere, semirealul în realitatea cunoașterii. Ține de esența sufletului să stingă la prima vedere a lucrurilor ceva din ceea ce aparține realității lor. Acesta este motivul pentru care lucrurile sunt pentru simțuri așa cum nu sunt în realitate, ci așa cum le modelează sufletul. Însă aparența lor (sau simpla lor apariție) se întemeiază pe aceea că sufletul a înstrăinat mai întâi ceva din ceea ce le aparține. Însă în timp ce omul nu rămâne la prima vedere a lucrurilor, prin cunoaștere le adaugă ceea ce revelează în primul rând deplina lor realitate. Sufletul nu adaugă lucrurilor ceva prin cunoaștere, ceea ce ar fi pentru ele un element nereal, ci a luat, încă înaintea cunoașterii, ceva din caracteristicile care aparțin adevăratei lor realități. Va fi sarcina filosofiei de a recunoaște că lumea ce se manifestă omului este o „iluzie” înainte ca el să i se opună cunoscând, dar că drumul cunoașterii indică direcția spre realitatea deplină. Ceea ce produce omul în mod autocreator prin cunoaștere, apare a fi o revelare lăuntrică a sufletului numai datorită faptului că omul, înainte de a avea trăirea cunoașterii, trebuie să se închidă față de ceea ce vine din esența lucrurilor. El nu poate vedea încă aceasta la lucruri când, mai întâi, li se opune. În cunoaștere el își dezvăluie, prin activitate proprie, ceea ce mai întâi i se ascunde. Dacă omul consideră că ceea ce a perceput mai întâi este o realitate, ceea ce el produce cunoscând îi va apărea ca și cum el l-ar fi adus la această realitate. Dacă el recunoaște că trebuie să caute în lucruri ceea ce numai aparent a fost produs de el însuși și că mai departe el a ținut-o departe numai de privirea lucrurilor de către el, atunci va resimți cum cunoașterea este un proces al realității prin care sufletul concrește treptat cu existența lumii, un proces prin care trăirea lui lăuntrică izolată este lărgită spre a deveni o trăire a lumii.
Într-o scriere mică, intitulată Adevăr și știință, ediția întâi, pag. 84, care a apărut în anul 1892, autorul acestei cărți a făcut o încercare modestă de a fundamenta din punct de vedere filosofic ceea ce a fost expus mai sus în mod aluziv. El vorbește acolo de perspective pe care trebuie să și le deschidă filosofia actuală, dacă vrea să depășească dificultatea ce a rezultat, în mod firesc, din dezvoltarea mai nouă. În scrierea amintită este prezentat un punct de vedere filosofic, prin cuvintele: „Nu cea dintâi formă cu care adevărul întâmpină Eul este cea adevărată, ci ultima, cea pe care Eul o face din prima. Acea primă formă este lipsită de orice importanță pentru lumea obiectivă, ea este semnificativă și are o importanță numai ca temelie pentru procesul cunoașterii. Așadar nu forma lumii, pe care o dă teoria, este cea subiectivă, ci mai degrabă cea care îi este dată Eului prima dată”. O expunere ulterioară asupra acestui punct de vedere o formează încercarea filosofică de mai târziu a autorului, Filosofia libertății, apărută în anul 1894 (ediția a 12-a, din ediția operelor complete, Dornach, 1962). În această lucrare, autorul se străduiește să ofere temeiurile filosofice ale unei concepții, indicate în susnumita carte prin cuvintele: „Nu de natura obiectelor ține faptul că ele ne sunt date mai întâi fără noțiunile corespunzătoare, ci de organizarea noastră spirituală. Ființa umană, în totalitatea ei, funcționează în așa fel încât, pentru fiecare lucru al realității, elementele conlucrează din două direcții: dinspre percepție și dinspre gândire. Pentru natura obiectelor nu are nici o importanță felul în care suntem organizați spre a le putea cuprinde. Deosebirea dintre percepție și gândire există de abia din clipa în care eu, contemplatorul, mă aflu în fața obiectelor...”. Și în continuare, la pag. 247: „Percepția este partea realității care ne este dată obiectiv, în schimb conceptul este ceea ce ne este dat subiectiv, prin intuiție. Organizarea-spirit a noastră rupe realitatea în acești doi factori. Unul dintre factori i se înfățișează percepției, celălalt, intuiției. De abia legătura dintre cele două, percepția incorporată legic în Univers, constituie realitatea deplină. Dacă examinăm și ținem cont numai de percepție în sine, nu vom avea nici un fel de realitate, ci numai un haos neorganizat; dacă ținem seama numai de legitatea percepțiilor ca atare, vom avea de a face numai cu concepte abstracte. Realitatea nu este cuprinsă în concepte abstracte, ci în observarea cugetătoare, care nu ține seama unilateral nici numai de concept și nici numai de percepție în sine, ci de legătura dintre ambele elemente”.
Cel ce își poate însuși punctele de vedere indicate aici, dobândește posibilitatea de a gândi – cu ajutorul vieții sale sufletești – adevărul rodnic, în Eul conștient de sine. Aceasta este concepția spre care tinde evoluția filosofică de la epoca greacă încoace și care și-a păstrat primele urme clar sesizabile în concepția lui Goethe despre lume. Se recunoaște în general că Eul conștient de sine nu se trăiește pe sine izolat în sinele său și situat în afara lumii obiective; că eliberarea lui de lumea aceasta este un fenomen numai al conștienței, fenomen ce poate fi depășit prin aceea că se recunoaște că avem în calitatea noastră de oameni, pe o anumită treaptă a dezvoltării, o modelare trecătoare a Eului, datorită excluderii din conștiență a puterilor care leagă sufletul cu lumea. Dacă aceste puteri ar acționa neîntrerupt în conștiență, atunci nu s-ar ajunge la o conștiență de sine viguroasă, ancorată în ea însăși. În acest caz nu ne-am putea trăi pe noi înșine ca Eu conștient de sine. Dezvoltarea conștienței de sine depinde deci direct de posibilitatea de a i se oferi sufletului percepția lumii, fără acea parte a realității pe care Eul conștient de sine, aflat pe o anumită treaptă, și anume cea situată înainte de cunoașterea sa, o stinge. – forțele cosmice ale acestui membru al realității acționează, așadar, în așa fel asupra esenței sufletului, că se retrag în ascunzișuri pentru a permite aprinderea viguroasă a Eului conștient de sine. Ca urmare, Eul conștient de sine este silit să recunoască că datorează propria sa cunoaștere de sine unui fapt real ce așterne un văl asupra cunoașterii lumii. Prin aceasta este condiționat în mod necesar că tot ceea ce sufletul aduce la trăirea energică a Eului acoperă temeliile mai adânci în care este înrădăcinat acest Eu. Însă întreaga cunoaștere a conștienței obișnuite este de așa natură încât realizează vigoarea Eului conștient de sine. Omul se percepe pe sine însuși ca un Eu conștient de sine prin aceea că prin simțurile sale percepe o lume exterioară, că se trăiește pe sine în afara acestei lumi exterioare și că se află cu această lume exterioară într-un astfel de raport încât, pe o anumită treaptă a cercetării științifice, permite apariția „lumii ca iluzie”. Dacă toate acestea nu s-ar manifesta în felul acesta, atunci Eul conștient de sine nu ar apărea. Așadar, dacă năzuim numai să realizăm prin cunoaștere o copie a ceea ce este observat deja înainte de cunoaștere, atunci nu se obține o adevărată trăire în realitatea deplină, ci numai o copie a „jumătății de realitate”.
Dacă admitem că lucrurile stau în acest fel, atunci răspunsurile date enigmelor filosofiei nu pot fi căutate în trăirile sufletului, așa cum se oferă acestea conștienței obișnuite. Această conștiență este chemată să fortifice Eul conștient de sine; tinzând să atingă acest țel, perspectiva legăturii Eului cu lumea obiectivă va trebui să fie învăluită, deci nu se poate arăta cum este legat sufletul cu lumea adevărată. – Prin acestea, se face trimitere la cauza pentru care o năzuință de a cunoaște, care urmărește să înainteze cu ajutorul mijloacelor de reprezentare ale științelor naturale sau ale filosofiei, va trebui să ajungă întotdeauna la un punct în care ceea ce se urmărește în cunoaștere se prăbușește. A fost o sarcină a acestei cărți de a indica această prăbușire la mulți gânditori ai timpului mai nou. Căci, în fond, întreaga năzuință științifică a timpului mai nou operează cu mijloacele științifice ale gânditorilor, mijloace care servesc emancipării Eului conștient de sine de tutela adevăratei realități. Iar măreția și forța științei mai noi, respectiv a științei naturii, se întemeiază pe aplicarea fără rezerve a acestor mijloace emancipatoare ale gândirii.
Filosofi izolați ca Dilthey, Eucken și alții îndreaptă contemplarea filosofică asupra observării de sine a sufletului. Însă obiectul cercetărilor îl constituie acele trăiri sufletești care formează temelia existenței Eului conștient de sine. În acest fel, cercetările nu pătrund până la acele izvoare ale lumii, din care trăirile sufletului țâșnesc din realitatea adevărată. Aceste izvoare nu se pot afla acolo unde sufletul, observându-se în primul rând pe sine însuși, se confruntă cu conștiența obișnuită. Dacă sufletul vrea să ajungă la aceste izvoare, el va trebui să iasă din această conștiență obișnuită. El trebuie să trăiască în sine ceva ce nu-i poate fi dăruit de această conștiență. O astfel de trăire, îi pare cunoașterii obișnuite a fi, în primul rând, cel mai deplin nonsens. Sufletul trebuie să se trăiască pe sine în mod conștient într-un element, fără să ducă cu sine conștiența sa în acest element. Trebuie să se sară peste conștiență, rămânând în același timp totuși conștient! Și totuși: ori se va ajunge întotdeauna în străduințele filosofice la imposibil, ori va trebui să fie deschisă o înțelegere a faptului că „nonsensul total” la care s-a făcut aluzie mai sus este numai aparent de neînțeles și că totuși el va fi acela care va indica drumul pe care va trebui căutat ajutorul, în vederea rezolvării enigmelor filosofiei.
Va trebui să fie recunoscut faptul că drumul spre „interiorul sufletului” trebuie să fie cu totul altul decât cel ales de unele concepții ale timpului mai nou asupra lumii. – Atâta vreme cât trăirile sufletești vor fi considerate în felul în care ele se prezintă conștienței obișnuite, nu se va putea pătrunde în profunzimile sufletului. Ne oprim în fața a ceea ce este împins în afară de aceste profunzimi. Concepția lui Eucken asupra lumii se află în această situație. – Trebuie să năzuim să ajungem sub suprafața sufletului. Însă o astfel de afundare nu poate fi rezolvată cu mijloacele obișnuite ale trăirii sufletești, ale căror tărie constă tocmai din menținerea sufletului în conștiența obișnuită. – Mijloace pentru pătrunderea mai adânc în suflet ne sunt oferite dacă ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce colaborează, de fapt, în conștiența obișnuită, însă această activitate nu intră în această conștiență. Când omul cugetă, conștiența lui este îndreptată asupra gândurilor sale. Prin gândurile sale, el vrea să reprezinte ceva; el vrea, înțeles în sens obișnuit, să gândească just. Însă atenția poate fi îndreptată și spre altceva. Activitatea gândirii ca atare, poate fi cuprinsă în ochiul spiritual. În centrul conștienței poate fi împins, bunăoară, un gând care nu se referă la nimic exterior, care este gândit ca un simbol, fără a ține seama de faptul că el este o oglindire a ceva de dinafară. Se poate însă și persevera în păstrarea unui astfel de gând. Și în timp ce perseverăm în acest fel ne putem transpune cu totul numai în acțiunea lăuntrică a sufletului. Însă prin aceasta nu este vorba să trăim în gânduri, ci de a trăi acțiunea de a gândi. În acest fel, sufletul se eliberează de ceea ce el face în timp ce gândește în mod obișnuit. Dacă va continua astfel de exerciții lăuntrice o perioadă destul de îndelungată, va observa după un timp că ajunge să aibă trăiri care-l desprind de gândirea și reprezentarea legată de organele trupului. Ceva asemănător poate fi realizat și cu simțirea și voința sufletului, ba mai mult, chiar și cu simțirea, cu percepția lucrurilor exterioare. Pe această cărare se obține ceva numai dacă nu vom da înapoi de la a recunoaște că autocunoașterea sufletului nu poate fi dobândită de-a dreptul prin scrutarea spre interior care este tot timpul prezentă, ci mai degrabă spre ceea ce abia va trebui descoperit datorită unei lucrări sufletești lăuntrice. Printr-o lucrare sufletească ce ajunge prin exercițiu la o astfel de persistență în activitatea lăuntrică a gândirii, simțirii și voirii, încât aceste trăiri ajung într-un anumit sens să se „densifice” pe plan spiritual. „Ele își dezvăluie atunci, în această stare de „densificare”, esența lor lăuntrică, care nu poate fi conștientizată în starea obișnuită de conștiență. Printr-o astfel de lucrare sufletească se descoperă faptul că, pentru realizarea stării de conștiență obișnuită, puterile sufletești trebuie să se dilueze, precum și că, în starea aceasta de diluare, ele devin imperceptibile. Lucrarea sufletească indicată aici constă în intensificarea nemărginită a capacităților sufletești, cunoscută de altfel și de conștiență obișnuită, care încă nu o folosește într-o astfel de amplificare. Acestea sunt însușirile atenției și dăruirii de sine iubitoare către cele trăite de suflet. Pentru atingerea acestor obiective, capacitățile amintite trebuie amplificate în așa măsură, încât ele să acționeze ca puteri sufletești cu totul noi.
Procedând în acest fel, punem stăpânire în suflet pe o trăire adevărată, a cărei esență proprie se dezvăluie a fi independentă față de organele fizice. Aceasta este o viață spirituală care, ca noțiune, nu trebuie confundată cu ceea ce Dilthey și Eucken numesc lumea spirituală. Căci această lume spirituală este trăită de om numai în timp ce este legat de organele trupului său. Viața spirituală la care ne referim aici este inexistentă pentru sufletul legat de trup.
Și, ca o primă experiență a acestei vieți spirituale nou cucerită, se prezintă cunoașterea adevărată a vieții sufletești adevărate. În realitate, nici aceasta nu este produsă prin trup, ci se desfășoară în afara trupului. Când văd o culoare, când aud un sunet, nu trăiesc culoarea sau sunetul ca un rezultat al acțiunii trupului, ci în calitatea mea de Eu conștient de sine, cu culoarea, cu sunetul, în afara trupului. Sarcina trupului este de a acționa în așa fel încât să-l putem compara cu o oglindă. Dacă în starea conștientă obișnuită sunt legat cu o culoare numai sufletește, atunci, din cauza organizării specifice a acestei conștiențe, nu pot percepe nimic din culoare, așa cum nu-mi pot vedea propriul obraz dacă privesc drept înainte. Însă dacă în fața mea se află o oglindă, eu percep acest obraz ca pe un corp. Dacă nu stau în fața oglinzii, eu sunt corpul, mă trăiesc ca atare. Dacă stau în fața oglinzii eu conștientizez trupul ca imagine reflectată. La fel se întâmplă și cu perceperea senzorială (insuficiența unei comparații trebuie să fie, desigur, luată în considerare). Trăiesc împreună cu culoarea în afara trupului meu; datorită activității trupului (a ochiului, a sistemului nervos), culoarea devine pentru mine o percepție conștientă. Trupul uman nu este un creator de percepții, de sufletesc în general, ci un aparat de reflectare a ceea ce are loc pe plan spiritual-sufletesc în afara lui.
Printr-o astfel de concepție, învățătura despre cunoaștere este așezată pe o bază plină de perspective. „Vom putea ajunge la o reprezentare a Eului pe cale epistemologică, dacă nu ni-l imaginăm (Eul), ca aflându-se înăuntrul organismului trupesc, lăsându-l să primească impresiile de afară, ci dacă transferăm acest Eu în legitatea însăși a lucrurilor, considerând organismul trupesc numai ca oglindă care reflectă activitatea extracorporală a Eului în adevărata esență a Cosmosului pe care o resimte ca reflectare, prin activitatea organică a trupului”. Cu astfel de cuvinte a încercat autorul prezentei cărți să caracterizeze perspectiva unei învățături despre cunoaștere ce îi plutea pe dinaintea ochilor, în conferința elaborată de el, pentru congresul de filosofie, ținut în anul 1911 la Bologna, cu titlul: „Bazele psihologice și poziția epistemologică a științei spiritului”
Interacțiunea de reflectare dintre trup și suflet este întreruptă în timpul somnului uman; „Eul” viețuiește numai în activitatea spiritual-sufletească. Pentru conștiența obișnuită nu există însă o trăire a sufletului când trupul nu oglindește trăirile, motiv pentru care somnul se desfășoară în stare de inconștiență. Prin exercițiile sufletești la care s-a făcut aluzie, ca și prin altele asemănătoare, se ajunge până acolo că sufletul dezvoltă o altă stare de conștiență decât cea obișnuită. Din această cauză, sufletul obține capacitatea de a avea nu numai trăiri sufletești-spirituale, ci și de a întări în sine cele trăite, în așa fel încât acestea să se reflecte în sine fără ajutorul trupului, ajungând astfel la percepția spirituală. Și, abia prin cele trăite în acest fel, sufletul se poate recunoaște într-adevăr pe sine însuși, se poate trăi în mod conștient, în propria lui esență. – După cum amintirea aduce la suprafață din adâncurile sufletului diferite fapte trăite fizic în trecut, în același fel se prezintă în fața sufletului – care s-a pregătit pentru aceasta prin activitățile descrise mai înainte –, din adâncurile sale, evenimente importante care nu aparțin lumii existenței senzoriale, dar care fac totuși parte dintr-o lume în care sufletul își are esența de bază. Este ușor de înțeles de ce adeptul unor modalități contemporane de reprezentare aruncă lumea care își face apariția aici în domeniul erorilor de memorizare, al iluziilor, halucinațiilor, autosugestiilor și al altora asemănătoare. La așa ceva se poate replica doar: că o strădanie sufletească serioasă – care lucrează pe calea indicată – va afla mijloace sigure în structurarea lăuntrică a spiritului, pe care o obține prin autoeducație, pentru a deosebi iluzia de realitatea spirituală, la fel cum în viața obișnuită, având o constituție sufletească sănătoasă, poate deosebi o percepție reală de o plăsmuire a fanteziei. Degeaba se vor căuta dovezi teoretice care să demonstreze că lumea spirituală descrisă este adevărată; așa ceva nu există însă nici pentru adevărul lumii percepute. Modul cum trebuie judecat în această chestiune îl hotărăște numai trăirea însăși, atât într-un caz, cât și în celălalt.
Ceea ce îi reține pe mulți de la întreprinderea pasului care, conform cu cele expuse, este singurul dătător de speranță în domeniul enigmelor filosofice, este faptul că ei cred că prin acest pas se cade într-o zonă a unei mistici nebuloase. Cel ce nu are în sufletul său de la bun început atracția pentru o astfel de mistică nebuloasă, acela își va deschide, pe calea descrisă, accesul la o lume a trăirii sufletești care este în sine de o claritate cristalină, așa cum este edificiul ideilor matematice. În orice caz, dacă avem pornirea de a căuta spiritualul în „necunoscutul întunecat” sau în „ceea ce nu se lasă explicat”, atunci nu ne vom putea descurca nici ca oameni cunoscători și nici ca oponenți ai drumului descris.
De asemenea, este ușor de înțeles faptul că personalități care admit că numai modul de reprezentare de care se servește știința naturii pentru cunoașterea lumii senzoriale ar fi singurul drum cu adevărat științific, vor protesta energic împotriva celor indicate aici. Totuși, cel ce va respinge o astfel de vedere unilaterală, va putea constata că tocmai în atitudinea cu adevărat naturalist-științifică găsește baza pentru admiterea celor descrise aici. Ideile atribuite în această carte modului mai nou de reprezentare a științelor naturii reprezintă cele mai potrivite gânduri de antrenament cărora li se poate dărui sufletul și asupra cărora poate stărui, pentru ca, prin trăirea lor lăuntrică, să se poată elibera de trup. Cel care aplică aceste idei ale științelor naturii pentru a proceda cu ele în felul descris mai sus, va descoperi că astfel de gânduri, care la originea lor par a fi menite numai pentru reproducerea fenomenelor naturii, eliberează cu adevărat sufletul de trup, prin antrenarea lăuntrică a spiritului, și că din acest motiv, știința spiritului, la care se face aici referire trebuie să constituie o continuare a modului adevărat de gândire trăit sufletește corect.
*
Dacă o căutăm pe drumul descris mai sus, adevărata esență a sufletului uman este trăită știind. Evoluția concepțiilor filosofice asupra lumii a condus, în epoca greacă, la nașterea gândului pe terenul acestor concepții asupra lumii. Progresul acestei evoluții s-a îndreptat mai târziu spre aceea că, prin trăirea gândurilor, a condus reflecția filosofică la Eul conștient de sine. Goethe s-a străduit, în Eul conștient de sine, să aibă astfel de trăiri, care, fiind elaborate de sufletul uman, situează în același timp acest suflet în domeniul unei realități inaccesibile simțurilor. Când Goethe se străduiește să cunoască o idee a plantei care nu poate fi văzută cu ajutorul simțurilor, și care cuprinde totuși esența suprasensibilă a tuturor plantelor, în așa fel încât, plecând de la ea, să poată fi imaginate plante care să fie viabile, el se situa cu o astfel de mentalitate pe terenul indicat aici. După aceea, Hegel a văzut, în trăirea gândurilor de către sufletul uman, „situarea în adevărata esență a lumii”; pentru el, lumea gândurilor adevărate a devenit esența lăuntrică a lumii. – O urmărire fără prejudecăți a evoluției filosofice ne arată că trăirea gândurilor era, de fapt, elementul prin care Eul conștient trebuia să fie așezat pe el însuși, dar și că viața în gânduri trebuie să progreseze la o astfel de trăire sufletească care să conducă dincolo de conștiența obișnuită. Pentru că și trăirea hegeliană a gândurilor se desfășoară încă în domeniul acestei conștiențe de sine obișnuită.
În suflet se deschide în acest fel perspectiva unei realități inaccesibilă simțurilor. Ceea ce este trăit în suflet, prin pătrunderea în această realitate, se înfățișează drept esența mai profundă a sufletului. Însă cum se prezintă relația acestei esențe mai profunde a sufletului cu lumea exterioară, trăită prin mijlocirea trupului? Eliberat de trup în modul arătat, sufletul liber se trăiește pe sine într-o țesere spiritual-sufletească. El se află împreună cu elementul spiritual în afara trupului. Și el știe că și în viața obișnuită se află în afara acestui trup, care îi aduce numai trăirile sale spiritual-sufletești spre percepere, ca un aparat de reflectare. Prin aceasta, trăirea spirituală se ridică pentru el atât de mult, încât în realitate i se revelează un element nou. Reflecțiuni asupra lumii spirituale, făcute în maniera lui Dilthey sau Eucken, găsesc că lumea spirituală este suma trăirilor culturale ale omenirii. Cu această lume, în calitatea ei de singură lume spirituală sesizabilă, ne aflăm pe terenul care se arată a corespunde mentalității științelor naturale. Totalitatea ființelor lumii se rânduiește din punctul de vedere al științelor naturii în așa fel, încât omul fizic în existența individuală pare a fi o recapitulare, o unitate spre care arată toate celelalte fenomene și ființe ale naturii. Lumea culturii este ceea ce este creat prin acest om. Însă ea nu este o unitate individuală superioară în comparație cu individualitatea omului. Știința spiritului, la care se face aici referire, indică o trăire pe care sufletul o poate avea independent de trup. Și această trăire se revelează a fi ceva individual. Ea se prezintă ca un fel de om superior, care se raportează la omul fizic ca la o unealtă a sa. Ceea ce este resimțit prin trăirea spirituală a sufletului eliberat de corpul fizic este o ființă omenească spiritual-sufletească unitară, care îi aparține lumii spirituale așa cum trupul aparține elementului fizic. Dacă sufletul își trăiește această esență spirituală a sa, atunci el recunoaște și faptul că această esență se află într-un anumit raport cu trupul. Acesta apare, pe de o parte, ca o desprindere de esența spiritual-sufletească, aproximativ în așa fel încât putem îndrăzni să facem comparația cu cochilia melcului, care, învăluind melcul, devine un fel de copie a corpului său. Pe de altă parte, elementul spiritual-sufletesc apare în trup ca suma forțelor din plantă, care, după ce planta s-a desfășurat, după ce și-a desăvârșit dezvoltarea prin formarea frunzelor și a inflorescenței, se concentrează în germene spre a forma planul unei noi plante. Omul sufletesc-spiritual nu poate fi trăit fără ca să știe în același timp prin trăire că în acest om este cuprins ceva ce vrea să ia forma unui nou om fizic. Un om, care prin trăirea în corpul fizic a adunat forțe ce nu pot fi valorificate în corpul său fizic actual. Acest corp fizic actual i-a dat desigur sufletului posibilitatea de a avea trăiri în legătură cu lumea exterioară, trăiri care-l fac pe omul sufletesc-spiritual să fie altcum decât a fost atunci când și-a început viețuirea în acest corp fizic; totuși acest trup este construit într-o măsură oarecare prea solid, pentru ca omul psihic-spiritual să-l mai poată remodela în funcție de trăirile de care a avut parte în lăuntrul său. Astfel, în om este ascunsă o ființă sufletesc-spirituală care conține schema structurală pentru un nou om.
La astfel de gânduri pot fi făcute aici numai aluzii. Ceea ce cuprind ele deschide perspectiva unei științe a spiritului care, în ființa ei lăuntrică, este construită după modelul științei naturii. Cel ce elaborează o astfel de știință a spiritului procedează ca un botanist. Acesta urmărește planta cum își înfige rădăcina în sol, își desfășoară tulpina și frunzele, se dezvoltă în inflorescență și fruct. În fruct, botanistul va conștientiza germenul noii vieți vegetale. Și când va vedea ivindu-se o plantă nouă, el caută originea ei în germenul ce provine de la o altă plantă. Omul de știință a spiritului va urmări cum o viață de om, făcând abstracție de partea lui exterioară, dezvoltă și o ființă lăuntrică; el va găsi că trăirile exterioare sunt trecătoare asemenea frunzelor și inflorescențelor plantelor; însă, în interior, va urmări germenul spiritual-sufletesc care ascunde schema unei noi vieți umane. În omul care intră în viață prin naștere, omul de știință a spiritului va vedea revenind în lumea senzorială ceea ce anterior a ieșit din aceasta prin moarte. El va învăța să observe cum ceea ce îi este transmis omului, prin curentul ereditar fizic, de la strămoșii lui, constituie numai materia brută pe care omul spiritual-sufletesc o modelează practic pentru a transpune în existența lui fizică ceea ce a fost preformat în germene într-o viață anterioară.
Din punctul de vedere al acestei concepții asupra lumii, unele amănunte ale științei sufletului vor fi văzute într-o lumină nouă. Multe lucruri s-ar putea spune în această privință. Vom face însă aluzie la un singur lucru. Să observăm cum se metamorfozează sufletul uman prin trăiri, care reprezintă într-un anumit sens o reîntoarcere a unor trăiri anterioare. Dacă am citit o carte importantă la vârsta de douăzeci de ani și o recitim la vârsta de patruzeci de ani, conținutul cărții este trăit parcă de un alt om. Și dacă încercăm să ne explicăm în mod obiectiv cauzele acestui fenomen, va rezulta că ceea ce a fost asimilat în al douăzecilea an de viață continuă să trăiască lăuntric, devenind o parte a entității cititorului. În componenta sa sufletesc-spirituală este inclusă puterea care se află în carte; iar la recitirea într-al patruzecilea an de viață, în om se află și această putere pe care a asimilat-o cititorul cu douăzeci de ani mai devreme. La fel se întâmplă și cu experiențele vieții. Ele devin însuși omul. Ele trăiesc în „Eul” său. Însă mai poate fi observat că, în cursul aceleiași vieți, această fortificare a omului superior trebuie să rămână de natură sufletesc-spirituală. Dar se mai conștientizează și altceva, și anume că acest om năzuiește să devină destul de puternic pentru a-și putea dezvolta forțele în corpul său fizic. Pentru a realiza acest lucru, rigiditatea trupească din aceeași viață este un obstacol. Însă în lăuntrul omului viețuiește, sub formă de schemă structurală, germenul care, împreună cu cele dobândite, vrea să formeze o nouă viață de om, după cum în lăuntrul plantei viețuiește germenul unei plante noi.
La acestea se adaugă faptul că familiarizarea sufletului cu lumea independentă de trup a spiritului îi evocă în conștiență elementul spiritual-sufletesc adevărat, într-un mod asemănător cu fenomenul reapariției în memorie a unor întâmplări trecute. Totuși, acest element spiritual-sufletesc se arată a fi extins deasupra vieții individuale. Așa cum ceea ce port acum în conștiență cuprinde în sine rezultatele trăirilor mele fizice anterioare, la fel i se revelează sufletului care a parcurs exercițiile indicate întreaga trăire fizică, cu modelarea deosebită a trupului plăsmuit de ființa sufletesc-spirituală care a premers formării trupului. Și această viață ce a premers formării trupului se anunță a fi una desfășurată într-o lume pur spirituală, în care a trăit sufletul mai înainte ca să fi putut dezvolta schemele germinale dintr-o viață fizică anterioară într-o viață fizică nouă. Trebuie să ne închidem față de posibilitatea atât de lămuritoare că puterile sufletului uman sunt apte de dezvoltare, dacă ne opunem la recunoașterea faptului că un suflet care își exprimă experiența, în sensul că prin lucrarea sa lăuntrică a ajuns cu adevărat să aibă cunoștință de existența unei lumi spirituale în lăuntrul unei conștiențe diferite de cea obișnuită, spune adevărul. Și această cunoaștere conduce la înțelegerea spirituală a unei lumi, din care devine evident că adevărata esență a sufletului se află dincolo de trăirea obișnuită; și că această esență adevărată se menține în mod spiritual și dincolo de moarte, așa cum germenul plantei se menține fizic după moartea ei. Se ajunge astfel la cunoașterea faptului că sufletul omului trăiește în vieți pământești repetate, precum și că între aceste vieți pământești se află numai o existență pur spirituală.
Dintr-un astfel de punct de vedere rezultă adevăr în acceptarea existenței unei lumi spirituale. Însăși sufletele umane sunt cele care poartă cuceririle unei epoci culturale în epocile ulterioare. Sufletul apare în viața fizică cu o anumită constituție lăuntrică, a cărei prezență o conștientizăm numai dacă nu suntem atât de stăpâniți de prejudecăți încât să vrem să vedem în această desfășurare numai rezultatul transmisiei ereditare fizice. Ceea ce se prezintă ca o lume spirituală în viața culturală la care se referă Eucken și Dilthey, este plăsmuit în așa fel încât ceea ce urmează se leagă nemijlocit de ceea ce precede. Totuși în această evoluție se intercalează sufletele umane care aduc cu ele rezultatul vieților lor precedente sub forma unei predispoziții sufletești lăuntrice, care însă trebuie să-și însușească prin învățare exterioară ceea ce s-a dezvoltat în lumea culturală fizică în timp ce se aflau într-o existență pur spirituală.
Într-o expunere istorică nu poate fi oferită dezbaterea exhaustivă a problemelor la care s-a făcut aici referire. Celui ce caută așa ceva, îmi permit să-i atrag atenția asupra scrierilor mele în legătură cu știința spiritului, la care m-am referit aici. Chiar dacă acestea năzuiesc să ofere, într-un mod de expunere pe cât posibil general accesibil, concepția despre lume ale cărei puncte de vedere și țeluri sunt schițate aici, cred totuși că este posibil să se recunoască chiar și în forma acestui mod de expunere cum această concepție despre lume este fundamentată pe o bază filosofică serioasă și că, pornind de la aceasta, năzuiește să se situeze în lumea pe care o poate vedea în mod clarvăzător sufletul uman, atunci când își dobândește, prin lucrare interioară, capacitatea observării în afara trupului.
Unul dintre maeștrii instructori al acestei concepții despre lume este însăși istoria filosofiei. Studiul acesteia ne arată că mersul muncii filosofice tinde spre adoptarea unei concepții ce nu poate fi cucerită în starea de conștiență obișnuită. În expunerile făcute de personalitățile reprezentative de cugetători, se arată în variate forme cum a fost încercată cercetarea Eului conștient de sine, în toate direcțiile, cu mijloacele conștienței obișnuite. O analiză teoretică a cauzei pentru care aceste mijloace trebuie să ajungă la niște puncte de vedere nesatisfăcătoare nu-și are locul în prezentarea istorică. Cu toate acestea, faptele istorice, ele însele, exprimă clar cum conștiența obișnuită, care cercetează în toate direcțiile, nu poate ajunge la rezolvarea unor probleme pe care trebuie totuși să le formuleze. Și motivul pentru care conștienței obișnuite ca și obișnuitei conștiențe științifice trebuie să-i lipsească mijloacele necesare prelucrării acestor probleme, aceasta trebuia s-o arate, pe de o parte, acest capitol final. Pe de altă parte, trebuia să expună spre ce năzuiesc, fără să-și dea seama, concepțiile despre lume. – Dacă, dintr-un anumit punct de vedere, acest ultim capitol nu mai aparține propriu-zis istoriei filosofiei, dintr-un alt punct de vedere va părea a fi totuși justificat pentru cel căruia rezultatele acestei cărți îi sunt revelatoare. Și asta deoarece rezultatele respective au constat în faptul că această concepție despre lume elaborată pe bazele științei despre spirit apare ca și cum ar fi stimulată de curentul filosofic mai nou, ca un răspuns la întrebările puse de acesta. Pentru a conștientiza acest lucru, curentul filosofic amintit va trebui să fie examinat din diferite puncte de vedere caracteristice, izolate. În „Psihologia” lui Franz Brentano se vorbește de modul în care acest curent a fost deviat de la tratarea enigmelor mai adânci ale sufletescului. În cartea lui, poate fi citit: „Între timp, oricât de aparentă este necesitatea îngrădirii domeniului cercetării în această direcție, totuși poate că nu este mai mult decât aparentă. David Hume, la timpul său, s-a pronunțat cu toată hotărârea împotriva metafizicienilor, care susțineau a fi descoperit o substanță purtătoare a stărilor psihice în sine. «În ceea ce mă privește», spune el, «când pătrund destul de adânc în ceea ce numesc în mine însumi, mă izbesc mereu de una sau alta dintre avertismentele mele împotriva căldurii sau frigului, a luminii sau umbrei, a iubirii sau urii, a durerii sau plăcerii. Oricât aș încerca, nicicând nu voi putea pune mâna pe sinele meu fără vreo reprezentare, și nicicând nu pot descoperi ceva în afara reprezentării. Dacă, pentru un timp oarecare, reprezentările mele sunt suspendate – ca în cazul somnului sănătos – în acest timp nu pot simți nimic din propriul meu sine, și s-ar putea spune în adevăr că atunci eu nici nu exist» (Brentano, Psihologie, pag. 20). Hume recunoaște numai o cercetare a sufletului care se îndreaptă spre suflet fără o lucrare lăuntrică a sufletului. O astfel de introspecție nu poate înainta până la esențialitatea sufletului. Însă Brentano, referindu-se la enunțurile lui Hume, continuă, spunând: „Același Hume observă totuși că într-o concepție ca a sa toate argumentele pentru existența nemuririi mai au aceeași forță de convingere ca și presupunerile contrare, tradiționale”. La acestea trebuie însă adăugat că nu cunoașterea, ci numai credința ar putea să se cramponeze de vorbele lui Hume, dacă ar fi justă părerea lui, cum că în suflet nu s-ar afla nimic altceva decât ceea ce este indicat de el. Căci ce ar putea garanta existența în continuare a ceea ce este găsit de Hume drept conținut al sufletului? Brentano continuă: „Căci chiar dacă cel ce neagă existența substanței sufletești nu poate vorbi firește despre o nemurire propriu-zisă a sufletului, este totuși just că problema nemuririi pierde orice sens prin tăgăduirea unui purtător substanțial al fenomenelor psihice. Acest lucru devine clar de îndată ce ținem seama că, fără sau cu substanță sufletească, nu poate fi totuși negată o anumită persistență a vieții noastre psihice aici, pe Pământ. Dacă cineva neagă existența unei substanțe sufletești, atunci nu-i mai rămâne decât presupunerea că pentru o dăinuire ca aceasta nu este nevoie de un purtător substanțial. Iar întrebarea în privința dăinuirii vieții noastre psihice și după nimicirea întrupării noastre fizice va fi, din această cauză, pentru el ca și pentru alții, lipsită de sens. Este propriu-zis o pură inconsecvență când cugetătorii acestei direcții de gândire resping problema nemuririi, în baza afirmațiilor menționate până și în acest sens esențial al ei, în care ar putea fi numită, în orice caz, mai bine nemurire a vieții decât nemurirea sufletului” (Brentano, Psihologia – pag. 21). Această părere a lui Brentano nu poate fi susținută dacă se dorește pătrunderea în concepția asupra lumii schițată aici. Căci unde ar trebui să fie aflate motive pentru acceptarea faptului că fenomenele psihice ar persista după dizolvarea trupului, dacă se vrea rămânerea la conștiența obișnuită? Această conștiență nu poate totuși dura decât atât timp cât există aparatul său de reflectare, corpul fizic. Ceea ce poate dăinui fără acest aparat de reflectare nu poate fi numit substanță; trebuie să fie o altă conștiență. Această altă conștiență poate fi descoperită numai prin lucrarea sufletească interioară care se face liberă de corp. Aceasta ne învață să cunoaștem că sufletul poate avea conștiență și fără mijlocirea corpului. Prin această lucrare, sufletul găsește, printr-o contemplare suprasenzorială, starea în care se află când își depune trupul. Și sufletul mai află că în timp ce își poartă trupul, tocmai acesta este cel ce întunecă cealaltă conștiență. Prin întruparea în corpul fizic, acesta acționează așa de puternic asupra sufletului, încât în viața obișnuită nu mai poate dezvolta cealaltă conștiență. Este ceea ce se dezvăluie când exercițiile sufletești despre care am amintit în acest capitol sunt încununate cu succes. Sufletul trebuie să reprime atunci în mod conștient puterile care, emanate de trup, sting conștiența lipsită de trup. Această stingere nu mai poate avea loc după dizolvarea trupului. Așadar cealaltă conștiență descrisă este cea care se menține de-a lungul vieților succesive ale sufletului și în cursul vieții pur spirituale dintre moarte și naștere. Și, din acest punct de vedere, nu se vorbește despre o substanță sufletească nebuloasă oarecare, ci se arată, printr-o reprezentare asemănătoare cu ideile științelor naturii, cum sufletul dăinuie din cauză că într-o anumită viață este pregătită, în stare de germen, o viață următoare, așa cum se întâmplă cu germenul vegetal în plantă. În viața actuală se află temelia vieții viitoare. În acest fel se arată adevărul, ceea ce se perpetuează când moartea descompune trupul.
Prin știința spiritului despre care vorbim aici nu ne aflăm nicăieri în contradicție cu reprezentările științelor mai noi ale naturii. Va trebui numai să se recunoască că domeniul vieții spirituale nu poate fi cunoscut prin modul de reprezentare al științelor naturii. Dacă se recunoaște realitatea unei alte conștiențe decât cea obișnuită, vom afla că prin această conștiență suntem conduși spre formarea unor reprezentări despre lumea spirituală, care produc un context legic cu totul asemănător celui ce rezultă din cercetările științelor naturii pentru lumea fizică.
Este important să se țină departe de știința spiritului credința că cunoștințele ei ar fi împrumutate de la vreo formă religioasă mai veche. Putem fi foarte ușor ademeniți să credem așa ceva, pentru că, bunăoară, concepția vieților pământești repetate este un element component al anumitor mărturisiri de credință. Însă pentru cercetătorul modern al spiritului nu poate exista un astfel de împrumut de la alte confesiuni de credință. El află că cucerirea unei conștiențe care ajunge în lumea spirituală poate deveni un fapt pentru un suflet care se dăruiește anumitor lucrări pe care le-am descris. Ca rezultat al acestei conștiențe, el învață să recunoască faptul că sufletul își are, în modul descris, sălașul în lumea spirituală. Pentru contemplarea lui, în istoria filosofiei se arată, începând cu aprinderea gândului în timpul vechilor greci, calea dobândirii prin filosofie a convingerii că aflăm adevărata esență a sufletului atunci când considerăm trăirile sufletești obișnuite drept suprafață sub care trebuie să coborâm. Gândul s-a dovedit a fi educatorul sufletului. El a adus sufletul în situația de a se afla absolut singur în Eul conștient de sine. Însă prin conducerea sufletului la această izolare, gândul i-a oțelit forțele, astfel că sufletul poate deveni capabil să se adâncească în sine în așa fel încât, aflându-se în temeliile sale, se află în același timp și în adevărul mai profund al lumii. Pentru că din punctul de vedere al concepției științei despre spirit, despre lume, descrisă aici, nu este întreprinsă încercarea de a se ajunge prin simpla reflectare (ipotetizare) dincolo de lumea simțurilor. Se recunoaște faptul că, pentru conștiența obișnuită, lumea suprasenzorială trebuie să fie voalată, și că sufletul, prin propria lui transformare lăuntrică, trebuie să se situeze în lumea suprasenzorială, dacă vrea să dobândească o conștiență despre aceasta.
Pe această cale se recunoaște, de asemenea, că originea impulsurilor morale se află în acea lume care privește spre sufletul eliberat de trup. Din această lume pătrund în viața sufletească impulsurile care nu-și au originea în natura corporală a omului, ci determină acțiunile acestuia în mod independent.
Dacă ne familiarizăm cu faptul că „Eul” trăiește împreună cu lumea lui spiritual-sufletească în afara trupului, cu faptul că Eul aduce chiar evenimentele lumii exterioare spre acest trup, atunci vom găsi și calea spre o înțelegere cu adevărat conformă spiritului, a tainei destinului. În trăirile sale sufletești, omul este înlănțuit cu totul de ceea ce trăiește ca destin. Pentru a înțelege acest lucru, n-avem decât să examinăm conținutul sufletesc al unui om de treizeci de ani. Conținutul real al ființei sale lăuntrice ar fi total diferit dacă în anii precedenți ar fi trăit cu totul alte lucruri decât cele trăite de el în realitate. „Eul” său este de neimaginat fără aceste trăiri. Și chiar dacă ele l-au atins ca lovituri dureroase ale destinului, el a devenit, tocmai datorită lor, ceea ce este de fapt. Ele aparțin puterilor ce acționează în Eul său, și nu-l lovesc pe acesta din afară. Așa cum omul trăiește pe plan sufletesc-spiritual împreună cu o culoare, iar aceasta îi este adusă ca percepție numai prin oglindirea efectuată de trup, la fel trăiește el într-o unitate cu destinul său. Împreună cu culoarea, suntem legați sufletește, însă o putem percepe numai dacă este reflectată de trup; cu cauzele unei lovituri a sorții, omul constituie o unitate esențială încă dintr-o viață anterioară, totuși el o trăiește prin aceea că sufletul său s-a implicat într-o existență pământească nouă, în care s-a avântat în mod inconștient în evenimente care corespund acestor cauze. În conștiența lui obișnuită, el nu-și știe voința legată de această soartă; în conștiența liberă de trup dobândită, el poate descoperi că nu s-ar putea voi pe el însuși dacă, împreună cu acea parte a sufletului său ce se află esențialmente în lumea spiritului, nu ar vrea toate amănuntele destinului său. Nici enigma destinului nu se dezleagă în așa fel încât să născocim în legătură cu ea ipoteze, ci prin aceea că învățăm să înțelegem cum să concreștem cu destinul nostru printr-o trăire a sufletului ce emană din conștiența obișnuită. Atunci recunoaștem și faptul că în schema structurală germinală care aparține vieții pământești anterioare se află și cauzele pentru care avem parte de trăirea cutărui sau cutărui eveniment, potrivit destinului nostru. Așa cum se înfățișează conștienței obișnuite, destinul nu are forma sa adevărată. Destinul nostru se desfășoară ca o consecință a vieții noastre pământești anterioare, a cărei vedere nu este dată conștienței noastre obișnuite. A recunoaște că loviturile sorții constituie legătura noastră cu viața anterioară, înseamnă totodată a ne împăca cu destinul nostru.
Pentru expunerea mai amplă ca aceasta a unor enigme ale filosofiei, recomand citirea lucrărilor mele despre știința spiritului. Aici pot fi discutate numai rezultatele mai importante ale acestei științe, fără a mai fi indicate cu de-amănuntul căile care conduc la convingerea că ele sunt juste.
Filosofia călăuzește pe căi proprii la cunoașterea faptului că ea ar trebui să treacă de la contemplarea lumii la trăirea lumii pe care o caută. În contemplarea lumii, sufletul trăiește ceva la care nu se poate opri dacă nu vrea să-și fie neîncetat lui însuși o enigmă. De fapt, lucrurile stau cu această contemplare ca și cu bobul de sămânță care se dezvoltă în plantă. După ce s-a maturizat, aceeași plantă poate urma două căi. Ea poate fi folosită pentru hrana omului. Cercetând planta cu referire la această utilizare a ei, se iau în considerare alte puncte de vedere decât cele ce rezultă din calea progresivă a bobului introdus în sol, unde el devine germen al unei plante noi. Ceea ce este trăit sufletește de către om are, într-un mod asemănător, o dublă cale. El intră, pe de o parte, în serviciul contemplării unei lumi exterioare. Dacă cercetăm trăirea sufletească din acest punct de vedere, atunci vom elabora acele concepții despre lume care vor întreba mai cu seamă: cum pătrunde cunoașterea în esența lucrurilor? Ce poate realiza contemplarea lucrurilor? O astfel de cercetare poate fi comparată cu stabilirea valorii nutritive a bobului de sămânță. Putem însă contempla trăirea sufletească și în măsura în care aceasta nu este abătută spre exterior, ci acționează în continuare în suflet, și îl călăuzește pe acesta de la o treaptă a existenței la alta. Atunci trăirea sufletească este cuprinsă și înțeleasă în forța motrice răsădită în ea. Ea este recunoscută ca un om superior sălășluit în om și care pregătește într-una dintre vieți, pe cealaltă. Se va ajunge astfel la înțelegerea faptului că această forță motrice este impulsul fundamental al trăirii sufletești, și că relația cunoașterii cu acest impuls fundamental este ca și cea dintre folosirea bobului de sămânță ca aliment, față de calea progresivă a acestui bob, care îl transformă în germen al unei plante noi. Dacă nu se ia în considerare acest lucru, trăim în eroarea că în esența trăirii sufletești poate fi căutată esența cunoașterii. În acest fel am cădea într-o greșeală asemănătoare aceleia care s-ar naște dacă am cerceta bobul de sămânță numai din punct de vedere chimic, privitor la valoarea lui nutritivă, și am vrea să găsim prin rezultatele acestei cercetări esența lăuntrică a bobului de sămânță. Știința spiritului descrisă aici încearcă ocolirea acestei erori, prin dezvăluirea esenței lăuntrice proprii trăirii sufletești, care poate intra pe propria sa cale de evoluție și în serviciul cunoașterii, fără să aibă în această cunoaștere contemplativă natura ei primordială.
„Conștiența sufletului liberă de trup” descrisă aici, nu trebuie confundată cu acele stări sufletești care nu sunt cucerite prin lucrarea sufletească proprie, ci rezultă dintr-o viață spirituală atenuată în clarvederea ca de vis, în hipnoză, etc. În aceste stări sufletești nu avem de-a face cu o adevărată trăire a sufletului într-o conștiență eliberată de trup, ci cu o legătură dintre trup și suflet deviată de la viața obișnuită. Adevărata știință a spiritului poate fi cucerită numai dacă sufletul găsește, prin lucrare lăuntrică proprie, trecerea de la conștiența obișnuită la o alta, cu care se trăiește clar pe sine situându-se în lumea spiritului.
Printr-o astfel de lucrare lăuntrică, sufletul uman poate atinge țelul spre care aspiră filosofia. Din această cauză, importanța filosofiei nu este într-adevăr insignifiantă, deoarece ea nu poate ajunge, la ceea ce vrea să obțină, pe căile pe care merg majoritatea celor ce o elaborează. Căci mai importante decât înseși rezultatele filosofice sunt puterile sufletești care pot fi cucerite prin munca filosofică. Iar aceste puteri trebuie să conducă până la urmă totuși acolo unde filosofiei îi este posibilă recunoașterea „vieții sufletești eliberate de trup”. Acolo va recunoaște că enigmele lumii nu pot să fie gândite doar științific, ci că ele vor să fie trăite de sufletul uman, după ce acesta s-a transpus mai întâi într-o stare în care este posibilă o astfel de trăire.
Se impune însă întrebarea: să se renege oare pe sine cunoașterea obișnuită și cea deplin științifică și să fie valorificată, pentru o concepție despre lume, cea care îi este oferită de un domeniu aflat în afara celui ce-i este propriu? Însă trăirile conștienței fiind deosebite de cea obișnuită, sunt lămuritoare și pentru conștiența obișnuită, în măsura în care aceasta nu-și ridică singură obstacole prin aceea că vrea să se închidă în domeniul ei propriu. Adevărurile suprasenzoriale pot fi găsite de sufletul care se așază în domeniul suprasenzorial. Dacă aceste adevăruri au fost găsite aici, ele pot fi apoi înțelese pe deplin de conștiența obișnuită. Căci ele se asociază în mod necesar cunoștințelor ce pot fi cucerite pentru lumea senzorială.
Este de netăgăduit că în decursul evoluției concepției asupra lumii, se ivesc, în repetate rânduri, anumite puncte de vedere care sunt asemănătoare celor asociate, în acest capitol final, cu studiul progresului strădaniilor filosofice. Totuși în epocile anterioare ele apar ca niște căi lăturalnice ale căutării filosofice. Aceasta a trebuit mai întâi să pătrundă*** tot ceea ce poate fi considerat ca o continuare a aprinderii gândului în cultura greacă, pentru ca, din propriile sale impulsuri, prin simțirea a tot ce poate și nu poate atinge, să indice calea cuceririi conștienței suprasensibile. În timpurile străvechi, calea dobândirii unei astfel de conștiențe era lipsită de justificare filosofică; ea nu era cerută de filosofie. Însă filosofia actuală o pretinde prin ceea ce a fost parcurs fără ea, ca o continuare a evoluției filosofice anterioare. Filosofia actuală a reușit, fără ea, să gândească cercetarea spirituală în direcții care, urmărite firesc, se termină cu recunoașterea existenței conștienței suprasenzoriale. Acesta este motivul pentru care la începutul prezentului capitol final nu a fost indicat modul în care se exprimă sufletul la adresa suprasenzorialului, când se situează, fără alte condiții preliminare, pe terenul lui, ci a fost încercată urmărirea în mod filosofic a direcțiilor ce rezultă din noile concepții asupra lumii. Și s-a făcut aluzie la modul în care urmărirea acestor direcții, prin sufletul ce viețuiește în ele însele, conduce la recunoașterea esenței suprasensibile a elementului sufletesc.
