Este timpul să ne dăm seama că programele de partid, care s-au păstrat până în prezent dintr-un trecut mai îndepărtat sau mai apropiat, eșuează în mod inevitabil în fața realităților care au luat naștere din catastrofa războiului mondial. Ar trebui să considerăm că acele programe ai căror susținători au lucrat la edificarea stărilor sociale, au fost infirmate de această catastrofă. Acestor susținători ar trebui să le fie limpede că ideile lor n-au fost capabile să domine evoluția evenimentelor. Aceste evenimente au scăpat de sub controlul gândurilor și ne-au dus la confuzie și descărcări violente. Rezultatul cunoașterii acestui lucru ar trebui să fie ideea că e necesar să tindem spre niște idei care să poată face față mai bine mersului real al lumii.
A fost numită practică ceea ce nu era decât rutină îngustă. Așa numiții oameni ai practicii se obișnuiseră să trăiască într-un domeniu de viață îngust. Pe acesta l-au stăpânit prin rutină. Le-au lipsit înclinația și interesul de a vedea acest domeniu în contextul unor orizonturi de viață mai largi. Ei erau mândri să fie în domeniul lor îngust de viață „oameni practici”. Făceau ceea ce cerea rutina și lăsau ca cele făcute să intre în mașinăria vieții generale. Ei nu se sinchiseau de felul în care lucrurile se desfășurau acolo, înăuntru. Așa încât toate s-au încurcat; și din ghemul încâlcit al realităților s-a născut până la urmă catastrofa mondială. Oamenii se dedaseră numai „practicii” lipsite de idei călăuzitoare. Aceasta a fost soarta cercurilor conducătoare. Acum, când ne aflăm în fața confuziei generale, nu ne putem elibera de obișnuințele de gândire. Ne-am obișnuit să considerăm un lucru sau altul „necesar din punct de vedere practic”; și am pierdut posibilitatea de a înțelege că cele crezute „necesare” din punct de vedere practic sunt ceva putred în lăuntrul lui.
Această alunecare a faptelor în raport cu gândirea umană a ieșit cel mai vizibil în evidență în cadrul orânduirii economice a epocii moderne. În acest domeniu de viață, putreziciunea lăuntrică s-a arătat prin mișcarea proletar-socialistă. În cadrul acestei mișcări a luat naștere celălalt fel de programe de partid. Și anume acela care a provenit din viețuirea nemijlocită a ceea ce era putred și care, fie cerea în mod critic să se schimbe direcția ce ducea spre haos, fie aștepta o salvare de la „evoluția” realităților dezlănțuite. Aceste programe au luat naștere în mod teoretic, pe baza unor cereri generale ale omenirii, fără a ține cont în mod practic de fapte. Reversul acelei practici care nu era decât o rutină ce disprețuiește ideile, erau ideile socialiste, care sunt o teorie fără practică. Acum, când realitățile cer intervenția unor idei care să trăiască în lumea faptelor înseși, aceste „idei fără practică”, teoretice, se dovedesc incapabile să răspundă necesităților. Și ele își vor dovedi incapacitatea din ce în ce mai mult, cu cât va deveni mai necesar să se intervină în mod ordonator cu idei, în realitatea vieții încâlcite, confuze a prezentului.
Față de rutina lipsită de idei și față de programele teoretice lipsite de practică, astăzi este necesar să apară la oamenii care vor cu adevărat să gândească, bunăvoința într-o anumită direcție. Practicienii rutinați, dar în realitate nepractici, ar trebui să se străduiască a înțelege că o continuare neplanificată și negândită a activității economice nu ne va face să ieșim din impas, ci ne va cufunda tot mai adânc în ea. În prezent oamenii mai vor să se amăgească în privința înțelegerii faptului că absența ideilor care a fost confundată cu simțul practic, a dus la confuzie. Cei care au cerut au fost disprețuiți, fiind considerați „idealiști nepractici” și nimeni nu vrea să recunoască faptul că prin aceasta s-a făcut lucrul cel mai nepractic dintre toate: ba chiar ne-au dovedit că sunt „idealiști” în cel mai rău sens al cuvântului.
Pe de altă parte, acolo unde domnesc cererile-program teoretice fără practică, se vrea să se cucerească o existență demnă de numele de om pentru acea clasă de oameni care în prezent nu se simte încă în posesia unei asemenea existențe. Adepții acestei orientări nu văd că vor s-o cucerească fără o înțelegere reală a necesităților vitale ale unei orânduiri armonioase a societății. Ei cred că dacă vor cuceri pentru cerințele lor teoretice înalte, dar nepractice, puterea, atunci vor realiza, printr-un miracol, lucrurile spre care năzuiesc.
Iar acela care are gânduri cinstite în legătură cu omenirea, chiar aflat în sânul acelei clase care formulează aceste cereri-program din mijlocul oprimării proletare și care crede că-și va atinge scopul în felul caracterizat, trebuie să se preocupe de întrebarea: cum vor evolua lucrurile dacă, pe de o parte, se rămâne la programele care au fost infirmate de mersul lumii și, pe de alta, va fi cucerită puterea pentru niște cereri-program care nu caută să înțeleagă ce cere viața însăși pentru edificarea unei orânduiri sociale posibile?
Poate că acum suntem bine intenționați față de proletariat, dar nu suntem cu adevărat cinstiți, dacă nu-l facem să înțeleagă că programele pe care le adoptă nu-l vor duce la salvarea spre care năzuiește, ci la prăbușirea culturii și civilizației europene, cu a căror prăbușire ar fi pecetluită propria sa prăbușire. Suntem cinstiți față de proletariat numai dacă trezim în el înțelegerea faptului că nu va putea să realizeze niciodată lucrurile spre care tinde cu programele pe care le-a adoptat.
Proletariatul trăiește într-o eroare îngrozitoare. El a văzut că în secolele din urmă, treptat, interesele umane au fost înghițite în întregime de economie. El a fost nevoit să observe că formele juridice ale vieții sociale s-au cristalizat din formele puterii și necesitățile economice; că întreaga viață spirituală, în special sistemul școlar și educațional, s-a construit pe baza condițiilor care s-au creat din substraturile economice și din statul dependent de economie. În proletariat a prins rădăcini convingerea că întreaga viață juridică și spirituală ia naștere în mod necesar pe baza formelor economice. Mari cercuri, chiar și de neproletari, sunt deja astăzi pradă acestei superstiții. Ceea ce s-a dezvoltat în ultimele secole drept fenomen specific epocii: dependența vieții spirituale și juridice de cea economică, e considerat o necesitate naturală. Nu se observă acest adevăr: că această dependență a dus omenirea la catastrofă; și oamenii se dedau superstiției că e nevoie numai de o altă orânduire juridică și spirituală. Se vrea numai schimbarea orânduirii economice, în loc să se înțeleagă că trebuie lichidată dependența de economie a vieții spirituale și a celei juridice.
Nu poate fi vorba, în acest moment al evoluției istoriei lumii, de a se tinde spre un alt fel de dependență a vieții spirituale și juridice de viața economică, ci de a se crea o viață economică în cadrul căreia să fie administrate în mod obiectiv numai producerea și circulația bunurilor, în care însă, din locul pe care omul îl ocupă în circuitul economic, să nu decurgă nimic privitor la poziția lui juridică față de alți oameni și la posibilitatea de a-și dezvolta prin educație și școală facultățile existente ca predispoziție în el. În epoca istorică ce s-a încheiat, viață juridică și viața spirituală erau o „suprastructură” a vieții economice. În viitor ele trebuie să fie niște componente independente ale organismului social, alături de circuitul economic. Măsurile care trebuie luate în cadrul acesteia din urmă trebuie să rezulte din experiența economică și din legătura omului cu diferitele tărâmuri economice. Trebuie să se formeze asociații din păturile sociale profesionale, din interesele, împletite între ele, ale producătorilor și consumatorilor, asociații care să aibă sus de tot o administrație economică centrală. Aceiași oameni care aparțin acestei organizații economice formează și o comunitate juridică independentă în ceea ce privește administrarea și reprezentarea, în care este reglementat tot ceea ce cade în sfera de judecată a fiecărui om devenit major. Aici se plăsmuiește, pe o bază democratică, tot ceea ce-l face pe fiecare om egalul oricărui alt om. În cadrul administrației acestei comunități se reglementează, de pildă codul muncii (felul, cantitatea, durata muncii). Cu aceasta, reglementarea iese din cadrul circuitului economic. Muncitorul stă în viața economică drept semnatar liber al contractului în fața acelora împreună cu care trebuie să producă. Asupra participării sale economice la o ramură de producție trebuie să decidă o disciplină economică obiectivă; cu privire la folosirea forței sale de muncă decide și el împreună cu ceilalți, ca om major, pe solul unei jurisprudențe democratice, în afara circuitului economic.
Așa cum viața juridică este reglementată în componenta juridică independentă, independentă de viața economică, a organismului social, tot așa viața spirituală (educația și școala) este reglementată, în deplină libertate, în cadrul componentei spirituale independente a comunității sociale. Căci pe cât de puțin o viață economică sănătoasă poate fi contopită cu componenta juridică a organismului social, în care totul trebuie să se facă prin judecățile tuturor oamenilor deveniți majori, egali între ei, tot pe atât de puțin administrarea vieții spirituale poate supraveghea legile, prescripțiile, rezultate din judecățile oamenilor care pur și simplu au devenit majori. Viața spirituală are nevoie de autoadministrare care ia naștere numai pe baza punctelor de vedere ale pedagogiei mondiale. Numai în cadrul unei asemenea autoadministrări pot fi cultivate cu adevărat, spre a fi puse în slujba vieții sociale, facultățile individuale existente ca predispoziții într-o comunitate umană.
Acela care este în situația de a examina într-un mod lipsit de prejudecăți, în cadrul unei practici de viață reale, condițiile de existență ale organismului social pe actuala treaptă de dezvoltare a omenirii, fără îndoială că nu poate să ajungă la alt rezultat decât la acela că pentru însănătoșirea acestui organism este necesară tripartiția, da, împărțirea într-un sub-organism spiritual, unul juridic și unul economic, fiecare independent de celelalte două. Cu siguranță că prin aceasta nu este periclitată unitatea organismului întreg, căci această unitatea este întemeiată în realitatea pe faptul că fiecare om aparține, cu interesele sale, tuturor celor trei organisme parțiale și că administrațiile centrale pot realiza, în pofida independenței lor, o armonizare a măsurilor pe care le iau.
Că raporturile internaționale nu constituie o piedică, chiar dacă, în primă instanță, și numai un singur stat ia forma de organism social tripartit, despre aceasta vom vorbi în articolul următor.
