Când se discută despre cauzele mișcării sociale moderne, se atrage atenția, printre altele, asupra faptului că nici posesorul mijloacelor de producție, nici acela care muncește cu acestea, nu sunt în stare să transmită produsului ceva care să provină dintr-un interes personal nemijlocit pentru aceasta. Posesorul mijloacelor de producție face să fie fabricate produsele pentru că-i aduc câștig; muncitorul, pentru că trebuie să-și întrețină existența. O satisfacție provocată de produsul fabricat, în sine, nu simte nici unul, nici celălalt. Atingem într-adevăr o parte esențială a problemei sociale atunci când atragem atenția în acest fel asupra absenței unui raport personal, în cadrul ordinii economice moderne, dintre producători și produsele lor. Dar va trebui să devenim conștienți, de asemenea, de faptul că această absență este consecința tehnicii moderne și a mecanizării legate de aceasta, a modului de producție, de a lucra. Ea nu poate fi înlăturată în cadrul vieții economice înseși. Ceea ce se produce într-o întreprindere mare, cu o largă diviziune a muncii, nu-i poate fi la fel de aproape producătorului, cum îi era meseriașului medieval produsul său. Va trebui să ne împăcăm cu faptul că pentru o mare parte a muncii umane acel fel de interes care exista mai demult s-a pierdut. Ar trebui să ne fie clar, de asemenea, că omul nu poate munci fără interes. Dacă viața îl constrânge la aceasta, el simte că existența îi este pustie, nesatisfăcătoare.
Acela care are intenții oneste cu mișcarea socială, trebuie să se gândească a găsi în locul interesului care a pierit un altul. Nu va reuși însă nimeni dintre aceia care vor să facă din procesul economic singurul conținut al organismului social, iar din ordinea juridică și din viața spirituală un fel de anexe ale acestuia. Într-o mare întovărășire economică reglementată după principiile marxiste, cu ordine juridică și viață spirituală drept „structură ideologică”, totala lipsă de interes față de muncă ar transforma în mod inevitabil viața umană în chin. Cei care vor să înfăptuiască o asemenea întovărășire mare nu se gândesc că, ce-i drept, se poate trezi un oarecare entuziasm, prin atractivitatea năzuinței spre un asemenea scop, doar că, de îndată ce acesta a fost atins, atractivitatea dispare și că înhămarea într-un asemenea mecanism social impersonal ar pompa afară din om tot ceea ce se manifestă drept voință de a trăi. Dacă un asemenea scop nu poate entuziasma largi mase populare, aceasta se întâmplă numai pentru că odată cu dispariția interesului pentru produsele muncii nu s-a putut dezvolta un alt interes. Sarcina de a trezi un asemenea interes ar trebui să și-o propună aceia care în prezent, prin partea din cultura spirituală pe care au moștenit-o, mai sunt în stare să se gândească, dincolo de nevoile pur economice ale omului, la niște bunuri sociale. Aceștia ar trebui să-și ia osteneala de a înțelege că două cercuri de interese trebuie să ia locul celui vechi, al interesului față de muncă. Într-o orânduire socială bazată pe diviziunea muncii, chiar dacă munca nu satisface prin ea însăși, ea poate să satisfacă prin faptul că omul o efectuează de dragul interesului pe care îl are față de aceia pentru care o efectuează. Acest interes trebuie însă dezvoltat în cadrul unei comunități vii. O ordine juridică în sânul căreia omul individual este situat ca egal printre egali, trezește interesul pentru semeni. În cadrul unei asemenea ordini lucrezi pentru ceilalți, fiindcă pui tu însuți în mod viu bazale raportului tău față de ei. Prin situarea în cadrul ordinii economice, un om își dă seama numai de ceea ce ceilalți cer de la el; în cadrul ordinii juridice vii, el devine prețios pentru ceilalți din izvoarele naturii umane, care nu se epuizează în faptul că oamenii au nevoie unii de alții pentru a crea bunurile corespunzătoare spre satisfacerea necesităților.
Acestui cerc de interese, care rezultă dintr-o ordine juridică independentă de viața economică, trebuie să i se adauge un altul. O existență umană al cărei conținut spiritual urmează să rezulte din ordinea economică, dacă este absent interesul pentru produsele muncii, nu poate să satisfacă nici chiar atunci când prin ordinea juridică este cultivat interesul unui om față de celălalt. Căci în cele din urmă nu se poate ca oamenii să nu-și dea seama măcar vag că desfășurăm, unii pentru alții, o activitate economică numai de dragul activității economice. Activitatea economică își dobândește sensul numai dacă dovedește că este în slujba unui conținut de viață umană care depășește activitatea economică însăși și care se manifestă în mod absolut independent față de aceasta. Munca ce nu satisface prin ea însăși, devine prețioasă dacă este efectuată într-o viață care, dintr-un punct de vedere mai înalt, spiritual, poate fi concepută în sensul că omul năzuiește spre niște țeluri față de care viața economică este numai un instrument. Un asemenea punct de vedere spiritual poate fi dobândit numai pe baza unei componente spirituale independente a organismului social. O viață spirituală care este „suprastructura” orânduirii economice, pare a fi doar instrumentul vieții economice.
Complexitatea activității economice moderne, cu mecanizarea muncii umane, face necesară, drept pol care s-o compenseze, viața spirituală liberă, de sine stătătoare. Epocile mai vechi din viața omenirii au suportat contopirea intereselor economice cu imboldurile spirituale pentru că economia încă nu căzuse în faza mecanizării. Dacă e ca să nu sucombe din cauza acelei mecanizări, sufletul omului trebuie să se poată ridica oricând în mod liber, în timp ce se află încadrat în ordinea mecanică a muncii, la marile contexte spirituale în care el se simte transpus, printr-o viață spirituală liberă.
Este miop acela care, atunci când i se atrage atenția asupra vieții spirituale libere și asupra ordinii juridice independente, cerute de egalitatea oamenilor, ripostează: acestea două totuși nu pot birui ceea ce apasă cel mai mult, inegalitatea economică. Căci ordinea economică a epocii moderne a dus la această inegalitate din cauză că încă n-a avut alături ordinea juridică și cultivarea spiritului, de care are nevoie. Gândirea marxistă crede că fiecare formă de producție economică o pregătește prin sine însăși pe cea următoare, drept una superioară ei și că, atunci când acest proces de pregătire s-a încheiat, în virtutea „evoluției” această formă superioară trebuie să ia locul celei inferioare. În realitate, noua formă de producție nu s-a dezvoltat din vechea activitate economică, ci din formele juridice și din modurile de reprezentare spirituale ale unei epoci vechi. Dar acestea, în timp ce au înnoit forma economică, au îmbătrânit și au nevoie să fie întinerite. Dintre toate superstițiile, cea mai rea este aceea care afirmă că putem face să se nască dreptul și spiritul din forma de producție economică. Căci această superstiție nu întunecă numai atitudinea de reprezentare umană, ci viața însăși. Ea împiedică spiritul să se adreseze izvorului său, pentru că vrea să-i descopere un izvor aparent în ceva ne-spiritual. Omul însă se lasă prea ușor amăgit atunci când i se spune că spiritualul ia naștere de la sine din ne-spiritual; căci prin această amăgire el se crede scăpat de efortul pe care trebuie să-l recunoască necesar atunci când își dă seama că spiritualul nu poate fi elaborat decât de către spiritual.
