Intențiile pe care Emil Molt vrea să le realizeze prin școala Waldorf au legătură cu niște concepții absolut precise despre sarcinile sociale ale prezentului și viitorului apropiat. Din aceste concepții trebuie să se nască spiritul în care urmează să fie condusă această școală. Ea funcționează pe lângă o întreprindere industrială. Felul în care industria modernă s-a situat în evoluția vieții sociale conferă caracteristicile sale practicii noilor mișcări sociale. Părinții care își vor încredința copiii acestei școli nu pot să se aștepte la altceva decât ca acești copii să fie educați și învățați în așa fel încât să devină în mod plenar destoinici pentru viață, așa cum o cere această mișcare. De aceea, la întemeierea școlii trebuie să se pornească de la niște principii pedagogice care să-și aibă rădăcinile în imperativele de viață ale prezentului. Copiii trebuie să fie educați și învățați pentru viață, astfel încât să devină niște oameni ce corespund cerințelor în slujba cărora orice om se poate pune, indiferent căreia dintre clasele sociale tradiționale îi aparține. Ceea ce cere de la om viața practică a prezentului trebuie să se oglindească în instituirile acestei școli. Ceea ce trebuie să acționeze în această viață, ca spirit dominant, trebuie să fie stimulat în copii prin educație și învățământ.
Ar fi o nenorocire dacă în concepțiile pedagogice fundamentale pe care urmează să fie clădită școala Waldorf ar domni un spirit străin de viață. Un asemenea spirit iese astfel foarte ușor la iveală acolo unde oamenii ajung să simtă în ce măsură cufundarea într-o mentalitate și într-un mod de viață materialist a contribuit la zdruncinarea civilizației în cursul ultimelor decenii. Mânați de acest sentiment, ei ar vrea să introducă o mentalitate idealistă în administrarea vieții publice. Iar acela care-și îndreaptă atenția spre dezvoltarea educației și învățământului, va vrea să vadă înfăptuită în primul rând acolo această mentalitate. Un asemenea mod de a gândi este foarte bine intenționat. Că aceste intenții bune vor să fie recunoscute, e de la sine înțeles. Dacă voința ce stă la baza lor va avea posibilitatea să acționeze în mod just, ea va putea face bune servicii atunci când va fi vorba să se adune forțe umane spre a se întreprinde pe tărâm social ceva pentru care trebuie să se creeze premise noi. – Totuși, tocmai într-un asemenea caz este necesar să se atragă atenția asupra faptului că și voința cea mai bună eșuează inevitabil dacă trece la realizarea unor intenții fără a ține seama în deplină măsură de premisele date de înțelegerea lucrului respectiv.
Cu aceasta am caracterizat una dintre cerințele care intră azi în considerare la întemeierea unei instituții de felul aceleia care trebuie să fie școala Waldorf. În spiritul ei pedagogic și metodic trebuie să acționeze idealismul; dar un idealism care să aibă puterea de a trezi în omul în creștere forțele și facultățile de care va avea nevoie mai târziu în viață, spre a munci cu destoinicie în una dintre societățile umane din epoca actuală și a avea pentru sine reazem de nădejde în viață.
Pedagogia și metodica școlară vor putea să aducă la îndeplinire o asemenea cerință numai dacă vor avea o cunoaștere reală a omului în creștere. Unii oameni înzestrați cu înțelegere pretind astăzi o educație și un învățământ care să lucreze nu în sensul transmiterii unor cunoștințe unilaterale, ci în acela al dezvoltării unor facultăți; nu în sensul cultivării exclusive a predispozițiilor intelectuale, ci al formării unei voințe puternice. Justețea acestei idei nu poate fi pusă la îndoială. Numai că nu putem educa nici voința, nici simțirea sănătoasă ce stă la baza ei, dacă nu dezvoltăm înțelegerea care trezește în simțire și voință imbolduri active. O greșeală care se face adeseori astăzi în această direcție nu constă în faptul că se introduc prea multe noțiuni în omul în creștere, ci faptul că se cultivă înțelegeri cărora la lipsește forța dătătoare de elan pentru viață. Acela care crede că poate forma voința fără a cultiva înțelegerea care-i dă viață, se dedă unei iluzii. Sarcina pedagogică din epoca actuală este tocmai aceea de a vedea clar în această privință. Această vedere clară este precedată de o cunoaștere de viață a întregii ființe umane.
Așa cum este concepută deocamdată, școala Waldorf va fi o școală elementară, care-și va educa elevii în așa fel încât scopurile didactice și planul de învățământ să aibă la bază înțelegerea vie, care va trebui să existe, în fiecare dascăl, a ființei umane întregi, în măsura în care acest lucru va fi posibil în condițiile actuale. Este de la sine înțeles că, pe diferitele trepte școlare, copiii vor trebui să fie duși până acolo încât să poată corespunde cerințelor care se impun conform cu concepțiile actuale. În interiorul acestui cadru însă, scopurile didactice și planurile de învățământ trebuie concepute așa cum rezultă ele din cunoașterea, caracterizată deja, a omului și a vieții.
Copilul va fi încredințat școlii elementare la o vârstă la care dispoziția sufletească se află într-un important proces de transformare. În perioada de la nașterea omului și până la șase sau șapte ani, omul este predispus să se dăruiască ambianței lui umane cea mai apropiată și să modeleze pe baza instinctului de imitare propriile forțe în devenire. Începând cu acest moment, sufletul se deschide spre a primi conștient ceea ce acționează asupra copilului dinspre educator sau dascăl, în virtutea unei autorități de la sine înțelese. Copilul acceptă autoritatea din sentimentul nedefinit că în cel care educă și predă trăiește ceva care trebuie să trăiască și în el. Nu poți fi educator sau învățător fără să te raportezi la copil cu deplină înțelegere, în așa fel încât să ții seama, în cea mai largă măsură, de această transformare a instinctului de imitare a lucrurilor în facultatea însușirii lor pe baza raportului autoritar de la sine înțeles. Concepția omenirii moderne despre lume, bazată doar pe înțelegerea naturii, nu abordează în deplină conștiență asemenea realități ale dezvoltării omului. Dar le poate acorda atenția necesară numai acela care are un simț pentru a sesiza manifestările de viață cele mai subtile ale ființei umane. Un asemenea simț trebuie să domnească în arta educării și învățării. El trebuie să alcătuiască planul de învățământ; el trebuie să trăiască în spiritul care-i unește pe educatori și pe elevi. Ceea ce face educatorul nu poate să depindă decât într-o măsură foarte mică de ceea ce este stimulat în el prin normele generale ale pedagogiei abstracte; mai degrabă el trebuie să se nască din nou, în fiecare clipă a activității lui, din sânul cunoașterii vii a omului în devenire. Se poate obiecta, firește, că o asemenea educare și învățare plină de viață eșuează în cazul claselor cu un număr mare de elevi. Între anumite limite, această obiecție este desigur îndreptățită; acela care o ridică însă, în afara acestor limite, dovedește prin aceasta numai că vorbește de pe pozițiile unei pedagogii a normelor abstracte, căci o artă a educării și învățării vii, bazată pe o cunoaștere adevărată a omului, se pătrunde cu o forță care stimulează în fiecare elev participarea, astfel încât nu e nevoie să-l menținem la obiect în mod corespunzător prin prelucrarea sa „individuală” nemijlocită. Putem plăsmui ceea ce facem în activitatea de educație și învățare în așa fel încât elevul, însușindu-și lucrurile pe care noi i le transmitem, să le sesizeze el însuși în mod individual pentru sine. Pentru aceasta este necesar numai ca ceea ce face dascălul să fie suficient de viu. Pentru acela care posedă simțul cunoașterii autentice a omului, omul în devenire devine într-o asemenea măsură și enigmă a vieții pe care el trebuie s-o dezlege, încât, în încercarea de a o dezlega, trezește participarea vie a elevilor. Și o asemenea participare este mai rodnică decât o simplă prelucrare individuală, care ușor îl paralizează pe elev cu privire la activitatea autentică proprie. Și, între anumite limite, ne este îngăduit să afirmăm că clasele mai numeroase, având niște dascăli care sunt plini de viață stimulată de cunoașterea adevărată a omului, vor obține succese mai mari decât clasele mai puțin numeroase, cu dascăli care, pornind de la o pedagogie a normelor, nu sunt în stare să dezvolte o asemenea viață.
O transformare mai puțin clar conturată, dar la fel de importantă pentru arta educării și învățării ca și transformarea structurii sufletești de pe la șase sau șapte ani, e sesizată de către cunoașterea pătrunzătoare a ființei umane în jurul momentului când copilul împlinește vârsta de nouă ani. Acum sentimentul Eu-lui ia o formă care-i dă copilului o asemenea legătură cu natura și cu restul lumii înconjurătoare încât i se poate vorbi mai mult despre raporturile reciproce dintre lucruri și procese, pe când înainte el dezvolta un interes aproape exclusiv pentru raporturile lucrurilor și proceselor față de om. Acela care educă și predă trebuie să ia seama cu toată grija la asemenea realități ale dezvoltării omului. Căci dacă introducem în lumea de reprezentare și simțire a copilului ceea ce într-o anumită perioadă a vieții coincide tocmai cu direcția forțelor dezvoltării, noi fortificăm întregul om în dezvoltare, în așa fel încât această fortificare rămâne de-a lungul întregii vieți un izvor de forță. Dacă într-o anumită perioadă a vieții lucrăm împotriva direcției dezvoltării, îl slăbim pe om.
În cunoașterea cerințelor particulare ale diferitelor perioade ale vieții, avem temelia unui plan de învățământ adecvat. În ea avem însă și cealaltă temelie, pentru modul de tratare a materiei de predat în perioadele succesive de viață. Până la împlinirea vârstei de nouă ani, noi trebuie să fi făcut în așa fel încât copilul să fi făcut cunoștință, până la un anumit grad, cu tot ceea ce s-a revărsat în viața umană sub influența dezvoltării culturii și civilizației. De aceea, primii ani de școală va trebui să-i folosească pe bună dreptate pentru învățarea scrisului și cititului; dar va trebui să dăm acestei predări o asemenea formă încât entitatea dezvoltării la această perioadă de vârstă să-și primească drepturile. Dacă predăm lucrurile în așa fel încât solicităm în mod unilateral intelectul copilului și stimulăm numai însușirea abstractă a unor deprinderi, natura volitivă și cea afectivă se pipernicesc. Dacă însă copilul învață în așa fel încât întreaga sa ființă participă la activitatea lui, atunci el se dezvoltă în mod multilateral. Când copilul desenează, ba chiar când face primele încercări de pictură elementară, omul întreg ajunge să dezvolte interes pentru ceea ce face. De aceea ar trebui să facem în așa fel încât scrisul să ia naștere din desen. Să facem ca formele literelor să se dezvolte din formele în care se pune în valoare simțul copilăresc-artistic al copilului. Să dezvoltăm scrisul dintr-o activitate care, în calitate de activitate artistică îl atrage de la sine pe omul întreg, scrisul care duce la un element intelectual plin de sens. Și de-abia din scris să dezvoltăm cititul, care concentrează puternic atenția în domeniul intelectual.
Dacă înțelegem cât este de necesar ca elementul intelectual să se nască din educarea artistică a copilului, atunci vom fi înclinați să acordăm artei locul cuvenit în cadrul învățământului din primele clase. Vom introduce în mod just în sfera predării arta muzicală și arta sculpturii și vom uni în mod corespunzător cu elementul artistic cultivarea exercițiilor corporale. Vom face din gimnastică și din jocurile de mișcare expresia sentimentelor care sunt stimulate de către muzică si recitare. Mișcarea euritmică, plină de sens, va lua locul celei care se clădește numai pe anatomia și fiziologia corpului. Se va vedea ce forță puternică de dezvoltare a voinței și simțirii zace în învățământul artistic. Vor putea însă educa și preda în mod cu adevărat rodnic, în felul sugerat aici, numai acei dascăli care vor întrezări, printr-o cunoaștere pătrunzătoare a omului, legătura dintre metoda lor și forțele de evoluție ce se revelează într-o anumită perioadă a vieții. Nu este dascăl și educator adevărat acela care și-a însușit pedagogia drept știință despre felul cum trebuie testați copiii, ci acela în care pedagogul s-a trezit datorită cunoașterii omului.
Pentru formarea simțirii este important ca înainte de a împlini nouă ani, copilul să-și dezvolte legătura cu lumea așa cum este omul înclinat să o plăsmuiască într-un mod plin de fantezie. Dacă educatorul nu este el însuși un om cu tendințe spre fantezie, el nu va putea transforma nici copilul într-un asemenea om, atunci când va face să trăiască în simțirea copilului, sub formă de povești, fabule și altele asemenea, lumea plantelor, a animalelor, a aerului și a stelelor.
Dacă, pe baza unei mentalități materialiste, vrem să extindem asupra a tot felul de lucruri predarea pe bază de material ilustrativ, cu siguranță justificată între anumite limite, înseamnă că nu ținem seama de faptul că în entitatea umană vor să fie dezvoltate și forțe care nu pot fi transmise doar prin materialul ilustrativ. Astfel, însușirea pur memorativă a anumitor lucruri se află în legătură cu forțele de dezvoltare de la șase-șapte până la paisprezece ani. Și pe temelia acestei însușiri a naturii umane trebuie să clădim predarea aritmeticii. Această materie poate fi folosită foarte bine pentru cultivarea forței amintirii. Dacă nu ținem seama de aceasta, poate că tocmai la predarea aritmeticii vom da întâietate, în mod ne-pedagogic elementului ilustrativ, în detrimentul celui de formare a memoriei.
Putem cădea în aceeași greșeală dacă la fiecare ocazie ne străduim temători, dincolo de măsura justă, ca elevul să înțeleagă tot ce-i transmitem. Fără îndoială că la baza acestei tendințe se află o intenție bună. Dar aceasta nu știe ce înseamnă pentru om ca mai târziu în viață să re-trezească în sufletul său niște lucruri pe care și le-a însușit într-o perioadă anterioară, pe cale memorativă, și să constate acum că prin maturitatea dobândită ajunge la înțelegerea lor din el însuși. Va fi, în orice caz, necesar ca la însușirea memorativă a unui material de învățat, lipsa de participare a elevului, de care mulți se tem, să fie eliminată prin modul viu de a lucra la clasă al dascălului. Dacă dascălul este angajat cu întreaga lui ființă în activitatea de predare, el poate să-l învețe pe copil și lucruri pentru care acesta va găsi cu bucurie înțelegerea deplină când le va retrăi mai târziu. În această retrăire înviorătoare se află întotdeauna o fortificare a conținutului vieții. Dacă dascălul poate acționa în sensul acestei fortificări, el îi dă copilului, pe drumul vieții, o comoară de neprețuit. Și prin aceasta el va evita, de asemenea, ca prin excesul de ajustare la „înțelegerea” copilului, „predarea ilustrativă” să cadă în banalitate. Aceasta poate ține seama de activarea forțele proprii ale copilului; numai că roadele ei devin necomestibile odată cu trecerea copilăriei; forța trezitoare pe care focul viu din sufletul dascălului o aprinde în copil în legătură cu lucrurile care, într-o anumită privință, încă îi depășesc înțelegerea, acționează pe parcursul întregii vieți.
Dacă, după ce copilul a împlinit nouă ani, începem cu descrieri de natură din lumea animalelor și a plantelor, și dacă facem aceasta în așa fel încât din formele și procesele de viață ale lumii exterioare să devină forma umană și manifestările de viață ale omului, atunci putem trezi în elev acele forțe care, în această perioadă a vieții, tind să se nască din adâncurile ființei umane. Caracterul pe care îl ia în această epocă a vieții sentimentul Eu-lui îi corespunde un mod de a privi regnurile animal și vegetal, care face ca însușirile și activitățile repartizate din aceste regnuri, asupra multor specii, să se reveleze în ființa umană drept culme a lumii vii, într-o unitate armonioasă.
În jurul vârstei de doisprezece ani apare încă un punct de răscruce în dezvoltarea omului. Acum omul devine matur pentru a dezvolta acele facultăți prin care el este condus într-un mod favorabil pentru el, spre înțelegerea a ceea ce trebuie înțeles absolut fără raportarea la om: regnul mineral, lumea realităților fizice, a fenomenelor meteorologice etc.
Din cunoașterea naturii diferitelor perioade de vârstă rezultă faptul că, din cultivarea unor asemenea exerciții, care sunt plăsmuite în întregime pe baza imboldului uman spre activitate, fără luarea în considerare a scopurilor vieții practice, trebuie să se dezvolte altele care sunt un fel de învățământ prin muncă. Ceea ce am sugerat aici, în legătură cu unele părți izolate ale materialului de predat, se poate extinde la tot ceea ce trebuie să-i dăm copilului până la vârsta de cincisprezece ani.
Nu trebuie să ne temem că elevul va părăsi școala elementară cu o constituție sufletească și trupească străine de viața exterioară, dacă privim în modul descris principiile educării și învățării care rezultă din dezvoltarea lăuntrică a ființei umane. Căci viața umană este ea însăși plăsmuită pa baza acestei dezvoltări lăuntrice și omul va intra în modul cel mai bun în viață dacă, prin dezvoltarea predispozițiilor sale, se întâlnește cu ceea ce alții au integrat înaintea lui evoluției culturii și civilizației, pe baza unor predispoziții umane asemănătoare. În orice caz, pentru a le armoniza pe amândouă: dezvoltarea elevului și dezvoltarea exterioară a culturii și civilizației, e nevoie de dascăli care să nu se închidă cu interesul lor între limitele unei practici specializate a educării și învățării, ci care să participe din plin la toate aspectele vieții. Asemenea dascăli vor găsi posibilitatea de a trezi la omul în creștere simțul pentru conținuturile spirituale ale vieții, dar și înțelegerea pentru organizarea vechii practici. Dacă învățământul va lua acest aspect, omul de paisprezece-cincisprezece ani nu va fi lipsit de înțelegere pentru esențialul care, din agricultură, din industrie, din circulație, slujește vieții omenirii întregi. Cunoștințele și deprinderile pe care și le-a însușit îl vor face să se simtă orientat în viața care-l primește în sânul ei. Dacă e ca școala Waldorf să atingă scopurile ce stau în fața sufletului întemeietorului ei, atunci ea va trebui să fie clădită pe metodica pedagogiei ale căror baze le schițez aici. Astfel va putea să ofere un program introductiv-educativ care va face ca trupul elevului să se dezvolte în mod sănătos, conform cu necesitățile lui, pentru că sufletul, a cărui expresie este acest trup, este ajutat să înflorească în direcția forțelor sale de evoluție. Înainte de deschiderea școlii am încercat să formăm corpul profesoral într-un asemenea mod încât școala să poată lucra în direcția unui scop de felul celui indicat aici. Prin faptul că și-au impus acest scop, cei care se ocupă de întemeierea școlii cred că vor aduce pe tărâmul de viață pedagogic ceea ce este corespunzător modului de gândire social al prezentului. Ei simt responsabilitatea care este legată de o asemenea încercare; dar ei cred că, față cu solicitările sociale ale prezentului, este o datorie să întreprindă așa ceva, dacă există posibilitatea.
