Ideile bine intenționate, totuși, nu produc pâine. Acesta este sâmburele acelei înțelepciuni care poate fi astăzi auzită adeseori, când se vorbește de niște idei ca acelea care stau la baza cerinței de a se realiza tripartiția organismului social. Față cu gravitatea situației din epoca actuală, am vrea să așezăm această înțelepciune alături de alta, pe care, în zilele noastre, de asemenea, o putem auzi adeseori: de-abia atunci când oamenii vor munci din nou, problema socială va dobândi o altă înfățișare.
Acela care nu îmbrățișează în prezent aceste două înțelepciuni nu-și pleacă urechea la limba care, în multe cercuri, a devenit cea obișnuită. Chiar dacă nu sunt exprimate în mod direct, ele se fac totuși auzite, răzbătând din multe din lucrurile care se spun în mod deschis.
De aceea poți răzbate atât de greu, cu ideile cerute de epocă, împotriva obiecțiilor care provin din izvoarele de înțelepciune amintite, pentru că aceste obiecții sunt atât de incomparabil de evidente. Nu trebuie decât ca cineva să spună: infirmă-mi aceste obiecții; și cel mai bun gânditor va fi nevoit să-și mărturisească neputința. Căci ele, firește, nu pot fi infirmate. Ele sunt, bineînțeles, juste.
Dar oare în viață esențialul este numai să spui, într-o situație oarecare, ceva just? Nu depinde mai degrabă totul de gândirea ideilor care să poată pune în mișcare stările de lucruri reale? Faptul că oamenii nu vor să-i asocieze gândirii simțul realității, este un fenomen al actualei vieți publice, care-i dăunează acesteia în modul cel mai grav.
Iar această lipsă a simțului realității se așează ca piedică, în calea încercării de a o scoate la capăt prin idei rodnice, în impasurile sociale ale epocii prezente. Dar oamenii s-au deprins de mult cu o gândire care dă semnul acestui neajuns. Acum este cu adevărat nevoie, tocmai în acest punct al vieții umane, să ne dezbărăm de vechile deprinderi și să învățăm ceva nou.
Trebuie numai să vedem mai întâi cum de am putut să alunecăm într-o asemenea gândire. Trebuie să ne aducem în fața ochilor unele raționamente preferate ale epocii moderne.
Un asemenea raționament preferat este, pe tărâm social, acela care rezultă din deprinderile de viață ale popoarelor primitive. Se caută să se constate că „în vremuri originare” a domnit un anumit comunism și altele asemenea, și de aici se trag anumite concluzii cu privire la ceea ce trebuie făcut astăzi. În unele scrieri care se ocupă de problema socială, un asemenea raționament a devenit foarte obișnuit. Și de aici a pus stăpânire pe niște cercuri foarte largi ale oamenilor. El trăiește în multe din lucrurile pe care tocmai masele le gândesc în legătură cu „problema socială”.
La acest raționament s-ar fi putut ajunge cu adevărat mai ușor decât au ajuns mulți. S-ar fi putut compara viața socială a oamenilor cu obișnuințele de viață ale unor specii animale ce trăiesc în sălbăticie. S-ar fi constat atunci că organizările instinctive duc la satisfacerea nevoilor vieții, și că aceste organizări instinctive sunt orientate spre însușirea corespunzătoare a ceea ce natura aduce în întâmpinarea acestor nevoi ale vieții.
Esențialul este că omul trebuie să înlocuiască organizarea instinctivă prin gândirea orientată spre scop. El trebuie să pornească de la temelia naturală, ca orice ființă care trebuie să mănânce ca să trăiască. Problema pâinii este o problemă legată de temelia naturală. Dar această problemă există pentru orice ființă care are nevoie de hrană. În privința ei nu se poate vorbi deloc de o „gândire socială”. Aceasta începe de-abia la operațiunile cărora omul le spune temelia naturală prin gândire. Prin gândire el stăpânește forțele naturii, prin gândire se transpune împreună cu alți oameni într-un context de muncă, care întrețese vieții sociale „pâinea” obținută de la natură. Pentru această viață, problema pâinii este o problemă a gândirii. Nu poate fi vorba decât de a se răspunde la întrebarea: care sunt ideile rodnice care, odată înfăptuite, fac ca din munca umană să decurgă satisfacerea nevoilor umane?
Putem da dreptate fiecăruia dintre aceia care, după ce au auzit asemenea explicații, spun: aceasta este cu adevărat o înțelepciune primitivă. La ce să mai fie spuse asemenea lucruri de la sine înțelese? O, am renunța cu multă plăcere să le spunem dacă oamenii, care găsesc că a le spune este inutil, n-ar fi aceiași care, spre paguba gândirii sociale sănătoase, le aruncă în vânt, cu înțelepciunea lor cuprinsă în maxima: „ideile tot nu pot produce pâine”.
Și totuși așa stau lucrurile cu cealaltă înțelepciune, prin care adepții ei ar vrea să evite gravitatea problemei sociale: esențialul este ca oamenii să muncească din nou. Omul muncește dacă în sufletul lui germinează ideea care-l mână spre muncă. Dacă e ca el să muncească în contextul vieții sociale, el își va resimți existența ca fiind demnă de numele de om numai dacă în această viață vor pulsa niște idei care să-l facă să vadă contribuția sa în lumina acestei demnități umane. Anumite cercuri, chiar și unele de orientare socialistă, ar vrea, în orice caz, să înlocuiască acest imbold spre muncă prin constrângerea de a munci. Acesta este felul lor de a evita să înțeleagă necesitatea ideilor sociale rodnice.
Lumea a ajuns în situația în care se află din cauza acelora care, prin ideile lor, se află în imposibilitatea de a acționa, fiindcă fug de ele. O salvare va fi posibilă numai dacă se vor aduna într-o putere mare aceia care mai pot dezvolta în ei o conștiență suficientă despre această stare de lucruri. Acestora nu le e îngăduit, în această epocă gravă, să-și piardă curajul. Astăzi ei vor fi împresurați din toate părțile, ca de niște talazuri, de cuvintele batjocoritoare: idealist, nepractic, fantast, utopic. Ei își vor face datoria dacă vor construi, în timp ce batjocoritorii distrug. Căci are să se prăbușească acea lume în care „au ajuns atât de minunat de departe” aceia care și-au clădit sau mai vor încă să-și clădească „viața practică” sub semnul fugii de idei, pe solul mlăștinos al unei „realități” amăgitoare. Singura gândire a acestora se epuizează astăzi în faptul că-și fac iluzii în legătură cu „activitatea lor practică” și că-și procură o satisfacție lăuntrică ieftină prin batjocorirea adevăratei vieți practice. A vedea clar în privința a ceea ce se oferă în această direcție a minții lipsite de prejudecată, este astăzi cea mai importantă sarcină de viață a tuturor acelora care nu se dau înapoi speriați când e vorba să renunțe la obișnuințele lor de gândire și vor să învețe a gândi într-un mod nou. Viața epocii este însetată după idei creatoare; setea n-are să dispară oricât de tare s-ar îngriji de amăgirea ei dușmanii gândirii.
