În anul 1858 Herman Grimm [Nota 12] a scris un articol: «Schiller și Goethe». El începe cu aceste fraze: „Adevărata istorie a Germaniei este istoria mișcărilor spirituale din sânul poporului. Numai acolo unde entuziasmul pentru o idee mare a mișcat națiunea și a pus în mișcare forțele încremenite, se săvârșesc fapte care sunt mari și luminătoare”. Și mai departe putem citi în articol: „… numele împăraților și regilor germani nu sunt pietre kilometrice pentru progresul poporului”.
Numai vivifierea acelei dispoziții sufletești pe baza căreia au fost scrise asemenea gânduri pare în măsură să aducă lumină în vremea de criză care a venit asupra poporului german. Speranța, pe care o nutrește cel ce găsește necesar ca tocmai poporul german să se întoarcă acum la niște idei salvatoare, va fi justificată numai dacă ceva din această dispoziție sufletească se va înălța din nou în activitatea și munca epocii prezente. Acela care spune astăzi că trebuie să așteptăm întâi să vedem ce relații, cu popoarele din Apus și din Răsărit, rezultă din situația mondială creată, mai înainte de a ne putea gândi la o temelie rodnică pentru o nouă cultură socială, nu are habar de necesitățile epocii. Dintr-o asemenea concepție s-au născut cele ce am spus în aceste articole despre ideea de tripartiție a organismului social. Cel care scrie aceste rânduri este de părere că în articolele de până acum a răspuns de mult acelora care vin tot mereu cu obiecția: dar trebuie să ne gândim întâi la ceea ce rezultă din relația actuală cu alte popoare, înainte de a ne putea întoarce atenția spre niște idei sociale de felul celor pe care le înfățișează tripartiția. Această obiecție se întemeiază pe o eroare care poate deveni cea mai amară fatalitate pentru poporul german. Căci Germania a ieșit din catastrofa războiului mondial în așa fel încât ea de-abia de acum înainte trebuie să-și creeze temelia pentru o relație viitoare cu celelalte popoare. Forma pe care viața economică ar lua-o dacă, desprinsă din sfera politic-juridică și cea spirituală, ar crea-o, ar putea să o integrreze în economia mondială. Ceea ce am încercat să arăt în aceste articole este că integrarea unei asemenea vieți economice în economia mondială este în interesul celorlalte popoare. O viață spirituală liberă nu poate fi privită de nici un alt popor drept motiv de dușmănie. Iar o viață politico-juridică întemeiată pe egalitatea oamenilor majori, ar putea fi privită, la poporul german, de către un alt popor, drept element dușmănos, numai dacă acesta din urmă ar vrea să-și bată joc de sine însuși.
Numai că o idee, cum este aceea a tripartiției, ar trebui să se prezinte în fața lumii drept impulsul dat voinței în problemele publice. În momentul în care această idee se arată în drumul ei spre faptă, ea ar putea deveni revelatoarea ființei naționale germane, cu care restul lumii se va confrunta, ca pe un teren solid. Față cu raporturile actuale, față cu neîncrederea în eficiența practică a unor idei pline de viață, noi am întrebat însă: unde este ființa germană? Spre poporul german pot răsuna, de la cele mai bune spirite ale trecutului său, idei ca acelea pe care Herman Grimm le-a pus pe hârtie acum 60 de ani. Aceste spirite au intenționat să dea glas, prin aceste idei, voinței celei mai adânci a poporului lor. Oare urmașii acestor spirite să nu aibă urechi pentru a percepe aceste idei?
Acești urmași sunt într-o situație în care cu adevărat nu e suficient doar să ne amintim de ideile înaintașilor, ci mai degrabă este necesar să dezvoltăm mai departe aceste idei, într-un nou mod, adaptat opiniei prezente. Oare germanul vrea să se piardă pe sine, negându-și, prin neîncrederea în idei, propria lui ființă? Căci partea cea mai bună a acestei ființe nu poate consta decât în credința în eficiența ideilor. Iar lumea va trebui să țină seama de o revelare a ființei germane, dacă aceasta se va așeza în fața ei în toată autenticitatea.
Un număr suficient de oameni din sânul poporului german, care ar impregna cu forțele sufletelor lor încrederea, moștenită de la înaintași, în lumea ideilor, trebuie să devină salvarea acestui popor. Germanilor nu le va veni mântuirea de la nici o înfruntare cu lumea exterioară, săvârșită sub semnul neîncrederii în eficiența practică a ideilor. Căci în orice asemenea înfruntare lipsește practic pacea sâmburelui ființial al poporului german.
Ar trebui să amuțească toate obiecțiile care pornesc de la părerea: nu e acum timpul de a ne dărui ideilor. Căci despre un timp care conține, pentru poporul german, germenii unei posibilități de viață reale, se va putea vorbi de-abia atunci când forța ideilor va fi recunoscută de un număr de oameni suficient de mare. Nu e voie ca această credință în idei să fie organizată conform cu ceea ce se întâmplă de obicei; ci această credință în idei trebuie să fie forța motrice în tot ceea ce întreprind germanii. Ceea ce se va întâmpla sub influența acestei credințe, putem aștepta cu încredere; a aștepta în mod inactiv, dând-o la o parte, lăsând, în cadrul unei aparențe de activitate practică, ca nenorocirea să-și urmeze cursul: toate acestea sunt, la german, un păcat împotriva propriei sale ființe, un păcat împotriva spiritului ceasului mondial în care ne aflăm, un păcat împotriva imperativului ca el să cugete într-un mod neprefăcut asupra propriei sale ființe.
Oare nu e adevărat că acest păcat domnește? Nu putem percepe în mod suficient de clar? Oare efectele triste ale acestui păcat nu sunt deja prezente? Oare impasul nu se aude în sunetele care fac acest păcat să poată fi înțeles? Oare în poporul german nu mai există puterea de a recunoaște drept păcat, păcatul împotriva spiritului propriei ființe? Aceste întrebări pot lăsa niște urme asemănătoare celor lăsate prin loviturile de bici în acele suflete care studiază viața publică a poporului german. Ar trebui ca durerea să ducă la trezire. Oare marile spirite din trecut ale poporului german, cu credința lor în idei, au fost niște visători? La asemenea întrebări răspunde numai viața reală. Și cum poate suna răspunsul? Da, ei au fost niște visători, dacă urmașii le trăiesc ca în vis ideile; ei au fost însă niște spirite strălucite înzestrate cu simțul realității, dacă acești urmași preiau în voința trează, vie, forța ideilor lor.
