Printre cele mai importante aspecte care parcurg în prezent, pornind de la catastrofa războiului mondial o transformare în forme cu totul noi, se află democrația. Faptul că democrația trebuie să pătrundă complet viața popoarelor trebuie să devină cunoaștere de la sine înțeles pentru toți aceia care au simțurile deschise față de devenirea istorică. Catastrofa războiului mondial a dovedit incapacitatea dezvoltării în continuare a tot ceea ce tinde să evolueze împotriva democrației. Tot ceea ce a fost antidemocratic s-a condus pe sine la distrugere. Iar pentru aceia care se mai gândesc încă la o formă oarecare de înviere a unei asemenea antidemocrații se pune problema ca înțelegerea lor să realizeze dovada nefastă adusă de realitate față de o astfel de împlinire, prin valurile de sânge.
Dar modul în care trebuie înfăptuită democrația necesită o abordare aparte, care nu putea exista în același mod în răstimpurile trecute. Înainte ca mișcarea socială să intre în stadiul istoric în care se află astăzi, se putea vorbi despre democrație altfel decât trebuie să o facem în ziua de azi. Acum se pune tot mai imperios problema: Cum poate fi integrată Mișcare socială în viața democratică.
În prezent nu se poate pune problema împlinirii cerințelor politice imprecise și formării de idealuri politice din ceea ce interesele unilaterale de viață ale unei grupări sau alta de oameni înalță la nivel de cerințe – ceea ce este, de altfel, lesne de înțeles. O adevărată înțelegere a organismului social devine tot mai necesară pe zi ce trece.
Oamenii în ale căror suflete s-a încuibărit grija în privința a ceea ce va fi când valul social va inunda viața contemporană, nu au fost întotdeauna slujitori ai capitalismului. Pe lângă o majoritate de persoane egoiste, au existat și câteva personalități oneste care au văzut un pericol pentru adevărata democrație tocmai în forma pe care o lua acest val. Cum să fie posibilă o dezvoltare reală a individualităților omenești dacă întreaga viață spirituală devine și în practica vieții o suprastructură ideologică a vieții economice, cum a devenit cea în gândire, care a făcut configurarea socială a vieții dependentă de pătrunderea tuturor oamenilor cu concepția materialist-istorică despre lume. Căci fără a face posibilă dezvoltarea liberă a individualităților omenești, configurarea socialistă a vieții nu va putea scoate cultura din închisoarea sa capitalistă și nu va face decât să o aducă la moarte, fără perspectiva unei revivifieri.
Cel care nu judecă cerințele aflate în Mișcarea socială în conformitate cu interesele ce rezultă din situația sa de viață de până acum, ci care poate vedea în ele o necesitate istorică inevitabilă, acela își pune cu cea mai mare seriozitate întrebarea: Cum pot fi împlinite aceste cerințe fără a duce la suprimarea aptitudinilor omenești individuale pe a căror dezvoltare liberă trebuie să se bazeze și în viitor întreaga evoluție a vieții. Într-o ordine de viață socială întemeiată pe forme economice capitaliste, democratizarea era altceva decât va trebui să fie într-una pătrunsă de impulsuri sociale.
Oamenii vor trebui să resimtă tot mai imperios necesitatea de a căuta posibilități de evoluție ale vieții spirituale omenești care să se poată impune alături de impulsurile sociale. Nu trebuie să ne lăsăm hipnotizați de dogma: Socialismul din cadrul vieți economice va produce ca suprastructură de la sine o viață spirituală sănătoasă. Poate accepta o astfel de dogmă numai acela care nu înțelege că o viață economică autonomă nu se poate menține într-o dezvoltare progresivă fără fecundarea continuă de o viață spirituală întemeiată pe individualitățile omenești libere, ci ea trebuie să încremenească. Ceea ce trebuie să intervină din individualitatea omenească rodnicind viața socială, trebuie extras din entitatea omenească prin impulsuri ce nu pot rezulta din viața economică. Economia constituie baza vieții omenești; dar ființa omenească se înalță deasupra aspectului economic. Forțele vieții economice se dezvoltă în limite mai restrânse decât dezvoltarea întregii naturi omenești. Pe cât de la sine-înțeles este acest aspect pentru înțelegerea omului individual, această de la sine-înțelegere nu s-a înfăptuit în viața contemporană; și la suprafața părerilor oficiale și înainte de toate ale acțiunilor oficiale se ajunge tot mai mult la un mod de gândire care contrazice această de la sine-înțelegere. Oamenii se obișnuiesc cu condițiile de existență, și ei revendică asemenea condiții de existență care ar trebui să le apară drept imposibile dacă ar vrea să reflecteze cu adevărat asupra lor. Ei se ajută în această privință prin faptul că-și adorm conștiența în privința acestei contradicții de viață, prin aceea că evită să o aducă în conștiență.
Din această contradicție se dezvăluie o realitate importantă a vieții. Forțele de judecată și de sentiment care se află ca predispoziție în personalitatea umană și care ar trebui să ajungă să se dezvolte printr-o cultivare sănătoasă a vieții spirituale publice, nu găsesc calea spre organizațiile sociale în care trăiește omul modern. Iar aceste organizații inhibă dezvoltarea liberă a oamenilor individuali.
Această inhibare se manifestă din două direcții: din partea statului și din aceea a vieții economice. Iar omul se revoltă, conștient sau inconștient, împotriva acestei inhibări. În această revoltă se află adevărata cauză a cerințelor sociale ale prezentului. Toate celelalte cerințe constituie val împins la suprafață, care ascunde ceea ce domnește în străfundurile naturii omenești.
Revolta împotriva inhibărilor provocate de stat se exprimă în strădania după adevărata democrație; revolta împotriva inhibărilor provocate de viața economică se exprimă în cealaltă strădanie, cea a diviziunii sociale a vieții economice.
Omenirea revendică democrația, pentru ceea ce a devenit, de trei-patru secole, statul modern. Dacă e ca această democrație să fie o adevărată realitate atunci ea trebuie să fie clădită pe acele forțe din natura omenească ce se pot manifesta cu adevărat democratic. Dacă e ca statele să devină democratice atunci ele trebuie să fie organizații în care oamenii să poată manifesta ceea ce reglează raportul oricărui om adult devenit major, cu oricare alt om. Și orice om adult devenit major trebuie să aibă aceeași participare la această reglare. Administrarea și reprezentarea poporului trebuie realizate în așa fel încât în ele să se manifeste ceea ce rezultă din conștiența unui om, pur și simplu prin faptul că el este un om sănătos din punct de vedere sufletesc, și major.
Poate oare regla o asemenea reprezentare și domnie a poporului și viața spirituală, care trebuie să determine dezvoltarea deplină a aptitudinilor omenești individuale, dacă e ca această dezvoltare să nu fie împiedicată și să nu se atrofieze, în detrimentul vieții sociale? Această dezvoltare se bazează pe faptul că ea se realizează pe un teren pe care se acționează numai așa cum rezultă din înseși impulsurile vieții spirituale. Predispozițiile specifice vor fi recunoscute cu adevărat numai de acei oameni care au avut aceleași predispoziții specifice și le-au dezvoltat, și care pot să le cultive în mod corect. Și drumul în viață va putea fi indicat în mod corect numai dacă cel care îl indică acționează din experiența pe care i-o dă cercul de viață în care trebuie să dea direcția. Pentru o corectă cultivare a unei vieți sociale sănătoase sunt necesare personalități care să cunoască cu exactitate unele ramuri individuale ale vieții printr-o experiență formată în cadrul lor, și care se dezvoltă în sensul de a-și revela experiența în cadrul vieții spirituale. Gândiți-vă numai la cea mai importantă ramură socială a vieții spirituale: la școală, cu fiecare dintre treptele ei. Căci se poate oare ca dezvoltarea forțelor omenești individuale și pregătirea lor pentru viață într-un anumit domeniu să fie realizată într-un mod eficient și de altcineva decât de către o personalitate care are o experiență individuală în acel domeniu? Și poate lua naștere vreodată ceva salutar din punct de vedere social dacă în locul unei asemenea personalități este altceva determinant decât preponderența capacităților sale individuale? Ceea ce se manifestă într-o democrație se poate raporta numai la ceea ce are comun fiecare om major cu toți ceilalți oameni majori. Nu există nicio posibilitate ca prin ceea ce se poate manifesta într-o democrație să se găsească reglarea a ceea ce se află întru totul în cercul ființei omenești individuale. Dacă vrem să realizăm cu adevărat și în mod onest democrația, va trebui să excludem de pe tărâmul ei tot ceea ce aparține de acest cerc. Căci pe tărâmul democratic și în cadrul organizațiilor administrative care pot crește pe acest tărâm nu poate lua naștere nici un impuls care să poată oferi o direcție unei activități umane ce urmează să se reverse în mod liber din geniul individual al omului. Democrația trebuie să-și mărturisească incapacitatea în privința unor asemenea impulsuri, în cazul în care vrea să fie o adevărată democrație. Dacă vrem să configurăm o adevărată democrație din statele de până acum, va trebui să extragem din această democrație și să predăm autoadministrării depline toate cele cărora numai dezvoltarea individuală a fiecărui om în parte le poate da impulsurile corecte, și care nu-și pot afla reglarea prin ceea ce trăiește în orice om doar prin faptul că el este major.
Relațiile sociale în privința cărora orice om devenit major este capabil să emită o judecată sunt relațiile juridice de la om la om. Acestea sunt totodată acele relații de viață care își pot menține caracterul lor social numai prin faptul că rezultă în organizațiile sociale ca voință comună provenită din adevărata colaborare a voințelor omenești individuale. În tot ceea ce urmează să crească pe terenul capacităților omenești individuale nu se poate exprima o voință comună în organizații, ci aceste organizații trebuie să fie în așa fel încât voințele individuale să se poată afirma pe deplin în cadrul lor. Omul individual trebuie să se poată comporta oarecum ca un teren natural. Căci o suprafață de pământ nu poate fi administrată din necesități care fac abstracție de părțile concrete ale acestei suprafețe; noi trebuie să cunoaștem, din esența părților individuale, ce anume pot produce ele. Tot așa, pe tărâm spiritual, inițiativa particulară bazată pe capacitățile individuale trebuie să se poată manifesta social, și ea nu trebuie să fie determinată de conținutul unei voințe generale. Căci o asemenea voință generală trebuie cu necesitate să acționeze asocial, pentru că ea sustrage comunității roadele capacității omenești individuale.
Nu există o altă cale de a aduce la dezvoltare roadele acestor capacități individuale decât cea a autoadministrării. Numai în cadrul acestei autoadministrări poate interveni acea stare prin care să nu ia naștere acea voință generală care să submineze eficiența omului individual pentru viața socială, ci prin care realizările umane individuale să fie preluate în viața colectivă spre binele acesteia.
În cadrul unei asemenea autoadministrări vor rezulta din viața spirituală punctele de vedere prin care oamenii potriviți sunt aduși la locurile potrivite și prin care în locul legii și al prescripției va fi pusă încrederea vie nemijlocită. Căci pentru persoanele care participă la educarea poporului, aceste legi și prescripții nu vor constitui țeluri educatorii; în schimb acestea vor căuta să devină observatori ai vieții și să încerce să perceapă din aceasta ce anume au de modelat. Va putea apărea tendința de a prelua în organizația spirituală persoane încadrate în viața practică ce au adunat de-a lungul anilor experiență într-o ramură oarecare a vieții economice sau a celei juridice. Printre astfel de persoane se vor găsi oameni care pot transforma cele dobândite din experiența practică în element rodnic de predare, într-un raport viu. Pe de altă parte, persoanele încadrate în administrația spirituală vor resimți impulsul de trece temporar din această administrație în viața practică, pentru a corela, în conformitate cu viața, cele dobândite.
Diviziunea organismului social în sensul că în cadrul acestuia se dezvoltă o viață spirituală ce se autoadministrează nu va distruge unitatea vie a acestui organism, ci, dimpotrivă, tocmai că o va întemeia cu adevărat. Căci în felul acesta se divizează numai administrația, iar în viața oamenilor se va putea dezvolta unitatea. Omul nu va mai fi constrâns să se delimiteze într-o atitudine încremenită de viață, și să se încapsuleze. Va putea avea loc o trecere încoace și încolo, din domeniul spiritual în celelalte elemente componente ale organismului social. Căci în viața care s-a configurat ca tradiție și părere publică în organismul spiritual se va afla ceva cu mult mai rodnic decât în sistemul închistat care se constituie atunci când oamenii se delimitează printr-o atitudine încremenită. Diviziunea organismului social urmează să se desfășoare în viitor la modul obiectiv. Iar acest mod obiectiv urmează să dezvolte prin autoadministrare acea forță care acționează atunci când nu îl încorsetează în mod tiranic pe om în plasa sa.
Trebuie să devină limpede și fără nicio îndoială faptul că o viață socială economică și juridică pot lua naștere numai atunci când oamenii vor putea gândi și simți în mod social. Iar faptul că viața spirituală contopită până acum cu statul de drept juridic nu poate face acest lucru, ar trebui să constituie experiența nepărtinitoare a stării actuale. Cel care judecă în prezent din viață, va înțelege cu greu acest lucru, pentru că el se va izbi de constituția sufletească a oamenilor în care nu răsună corzi acordate pe experiența de viață în privința modului de gândire și simțire, ci în care educația statală a introdus un stil abstract, străin de viață. Acei oameni care se consideră cei mai practici sunt de fapt cei mai puțin practici. Ei au dobândit o anumită rutină într-un anumit domeniu limitat de viață, în care s-au implicat. Ei numesc această rutină „simț practic” și privesc cu aroganță, din această constituție sufletească, la orice om care nu și-a însușit această rutină, calificându-l drept nepractic. În tot restul gândirii, simțirii și voinței lor domnește însă o ființă străină de viață, purtată de direcții de forțe abstracte. O asemenea ființă este formată prin educația specifică statului, și în ea nu se poate revărsa o experiență de viață, ci numai o gândire și o simțire abstracte, care pot fi proprii – prin natura umană – oricărui om devenit major, fără vreo experiență specială într-un domeniu oarecare, numai să aibă un teren pe care să poată deveni active. În această realitate este întemeiat faptul că din multe direcții se aduce o înțelegere atât de redusă față de cerințele sociale ale prezentului. Deja punctele de plecare ale simțirii sociale nu au maturitatea necesară față de cerințele organismului social. Oamenii gândesc că mulți cer o nouă configurare a vieții. Și unii cred că vin în întâmpinarea acestei cerințe alcătuind legi și prescripții. Însă noua configurare socială nu se poate îndeplini în felul acesta. Cerințele sociale ale prezentului sunt de așa natură încât nu-și pot afla împlinirea într-o transformare temporară sub imperiul forței. „Problema socială” a ajuns la suprafața dezvoltării istorice a omenirii, și de acum înainte se va afla mereu acolo. Și ea va necesita o direcție a gândirii și simțirii care să aibă drept premisă adaptarea deplină a esenței spirituale la viața socială în ansamblu, și rodnicirea continuă a acestei esențe spirituale din impulsurile vieții generale. Oamenii nu se vor putea socializa pentru a rămâne apoi socializați; ei vor trebui să se socializeze mereu din nou, sau, altfel spus, viața societății trebuie menținută în starea de socializare.
Din direcțiile întemeiate în actuala esență spirituală, în special în esența educațională și școlară, s-a născut simțirea asocială, ba chiar adesea antisocială a acelora care se constituie actualmente ca gânditori socialiști. Viața spirituală străină de realitate a provocat o concepție greșită asupra adevăratei vieți spirituale. Cercuri largi de oameni gândesc la ora actuală că adevăratele impulsuri ale vieții omenești se află în formele economice și că viața spirituală ar fi o „suprastructură” ce derivă din viața economică, o ideologie care se ridică din elementul economic. O asemenea concepție este purtată, mai mult sau mai puțin conștient, de aproape majoritatea proletariatului, care este purtătorul actualelor cerințe ale timpului. Acest proletariat s-a dezvoltat într-o perioadă în care esența spirituală a renunțat la a-și da direcția și țelul din sine însăși și în care configurarea socială a acestei esențe spirituale a devenit un rezultat al vieții economice și statale. Această viață spirituală s-a adus pe sine însăși într-o stare din care nu poate ieși decât prin autoadministrare. Proletariatul, care este întru totul încadrat în viața economică prin tehnică și sistemul de capital crede că simpla transformare a vieții economice ar aduce „de la sine” și noile forme necesare juridice și spirituale. Acest proletariat a trebuit să afle că viața spirituală contemporană a devenit un apendice al vieții economice și de stat, și el și-a format părerea că orice viață spirituală este un asemenea apendice. Or, dacă această concepție s-ar împlini într-un organism social, proletariatul ar trebui să vadă cu o profundă dezamăgire că o viață spirituală provenită exclusiv din configurarea socială și care se configurează numai pe baze economice ar duce la stări și mai lamentabile decât cele actuale. Proletariatul trebuie să răzbată până la cunoașterea faptului că situația actuală nu poate fi îmbunătățită prin simpla transformare a vieții economice, ci prin desprinderea esenței spirituale și a celei juridice de viața economică, prin tripartiția sănătoasă a organismului social. Abia atunci se va situa Mișcarea proletară va ajunge pe terenul corect numai atunci când nu își va mai spune că recenta viață economică a produs o viață spirituală și una juridică ce acționează nesocial, și că trebuie produsă o altă viață economică din care să rezulte o altă esență spirituală și juridică, ci atunci când ea își va spune că viața culturală recentă a dus la un sistem economic ce nu poate fi transformat decât dacă această viață detașează de sine viața juridică și cea spirituală, acordându-le autonomia, pentru a ajunge în felul acesta și la propria sa autonomie. Căci această viață culturală mai recentă a dus la dependența de economie a tot ceea ce nu este economie, iar însănătoșirea acestei situații constă în anularea acestei dependențe, și nu într-o dependență și mai mare. Implicarea proletariatului modern numai în viața economică l-a dus la credința că însănătoșirea poate consta numai în transformarea acestei vieți economice. Ziua în care proletariatul va fi eliberat de această superstiție, ziua în care el va putea recunoaște că viața spirituală și cea juridică nu trebuie să fie ideologie născută din esența economică, ci că nenorocirea timpului actual constă tocmai în faptul că s-a născut o astfel de ideologie, ziua aceea va aduce aurora dimineții pe care o așteaptă atât de mulți oameni.
O viață economică neafectată de participarea statului va putea proveni pe de o parte din experiența economică, și pe de altă parte din bazele economice deosebite pe care s-a constituit viața economică a persoanelor individuale și a grupurilor de persoane. Experiența economică nu se poate manifesta pe terenul pe care urmează să se manifeste ceea ce se află în fiecare om devenit major, ci numai pe terenul corpului economic ce se configurează din sine însuși. Iar valoarea pe care o are un om prin faptul că se află încadrat într-o anumită ramură a vieții economice nu se poate manifesta în structura vieții statale în care trebuie să se înfăptuiască ceea ce este valabil în mod egale pentru toți oamenii, ci numai în acțiunea care pornește de la acest om și se manifestă în alte ramuri ale vieții economice. Oamenii care fac parte dintr-o ramură economică vor trebui să se reunească între ei; apoi vor trebui să se reunească cu alte asociații ale oamenilor din alte ramuri economice. Interesele de consum și producție se vor putea organiza în raporturile vii dintre astfel de asociații și întovărășiri. În circuitul economic își vor putea găsi împlinirea, datorită acestui fapt, numai impulsurile economice.
Omul implicat într-o activitate manuală se va raporta la cel implicat într-o activitate spirituală în așa fel încât între ei să se ia în considerare numai problemele economice, deoarece raportul lor juridic își găsește reglementarea pe tărâmul separat al vieții juridice. Un asociat liber va putea fi conducătorul spiritual al muncitorilor din întreprinderea sa, pentru că se poate pune în discuție numai diviziunea rezultată pe baze economice a celor elaborate în comun, și nu o constrângere economică determinată de situația economică mai bună a conducătorului procesului de producție. Diviziunea asociativă a corpului economic îl va aduce pe muncitor într-un context al vieții sale în care raportul său contractual cu conducătorul spiritual al muncii trebuie să cuprindă cu totul alte puncte de vedere decât poziția sa actuală, care nu îi permite să fie participant la rezultatul producției, ci numai luptător împotriva intereselor întreprinderii sale. Din cunoștințele pe care le dobândește din situația sa economică de consumator, muncitorul va ajunge la aceleași interese față de ramura sa de producție, ca și conducătorul său spiritual, și nu la interese opuse. Această situație nu se poate crea într-o viață economică al cărei impuls îl constituie rentabilitatea proprietarului de capital, ci numai într-o viață economică în care valoarea produselor se poate regla din raporturile ce se echilibrează reciproc dintre consum și producție, al întregii activități sociale. Însă o asemenea comunitate socială este posibilă numai dacă interesele speciale – profesionale, de consum și de producție – își găsesc expresia în asociații ce provin din însăși viața economică a ramurilor separate, și care se înțeleg reciproc în această diviziune generală a corpului economic. Din interesele speciale ale ramurilor economice individuale vor rezulta asociații individuale; în reunirea acestor asociații și în corpul lor administrativ central, care se va constitui din interese economice, vor putea fi cuprinse impulsurile sociale ale formării valorii bunurilor. O întreprindere nu poate fi socializată, căci socializarea poate consta numai în aceea că formarea valorii bunurilor – prin care întreprinderea individuală se încadrează în viața economică generală – nu acționează nesocial. Printr-o adevărată socializare în această direcție, sistemului bazat pe capital i se va sustrage complet acea bază prin care el acționează dăunător în calitatea sa de deținător al proprietății private. (Eu am descris configurarea deosebită a esenței capitalului în organismul tripartit sănătos în cartea mea Puncte centrale al problemei sociale). Ar trebui totuși să fie limpede faptul că nu se poate „aboli” capitalul, în măsura în care el nu constă în altceva decât în mijloacele de producție ce lucrează pentru comunitatea socială. Nu capitalul acționează dăunător, ci administrarea sa bazată pe relațiile de proprietate privată, căci aceste relații de proprietate privată pot face ca structura socială a corpului economic să devină dependentă de ele. Dacă această structură provine în modul caracterizat din esența asociativă economică, atunci capitalului i se sustrage orice posibilitate de a acționa antisocial. O asemenea structură socială va împiedica întotdeauna ca proprietatea capitalistă să se desprindă de administrarea mijloacelor de producție și să devină impulsul strădaniei acelora care nu vor să-și configureze viața prin participarea la procesul economic, ci fără această participare. Se poate, în orice caz, obiecta că pentru aceia care participă la procesul economic nu ar rezulta nimic dacă s-ar împărți veniturile celor care nu lucrează efectiv. Acest lucru este adevărat, însă el învăluie realitatea deoarece valoarea sa de adevăr nu are nici o importanță pentru structurarea organismului social. Căci aspectul dăunător al posesorilor de venituri, care nu lucrează, nu constă în aceea că ei sustrag un cuantum relativ mic de venit celor care lucrează, ci în aceea că prin posibilitatea de a obține venituri fără să lucreze ei pot conferi întregului corp economic o trăsătură cu acțiune antisocială. Corpul economic în care nu sunt posibile venituri fără muncă este altceva în comparație cu unul în care se poate obține venit fără muncă, la fel cum un organism omenesc în care nu se poate forma în nici un loc o tumoare este altceva decât organismul în care starea de nesănătate se descarcă într-un loc prin formarea de tumoră.
Un organism social sănătos, datorită configurațiilor asociative sociale caracterizate, face necesare tot felul de organizații în fața cărora avantajele economice se mai sperie încă. Într-un organism social sănătos, suma mijloacelor de producție va fi epuizat costul lor atunci când ele sunt puse la dispoziția întreprinderii. Aceste mijloace de producție vor putea fi administrate de către producător numai atâta timp cât el poate fi prezent cu capacitățile sale individuale. După care el va trebui să le predea altcuiva, dar nu prin vânzare și nici prin moștenire, ci pur și simplu prin transfer, cuiva care are, la rândul său, capacitățile individuale necesare administrării lor. Aceste mijloace de producție nu trebuie să aibă o valoare de vânzare-cumpărare, deci nici o valoare, în mâinile unei persoane care nu lucrează. Capitalul cu o forță economică autonomă va lucra la producerea de mijloace de producție; el se va dizolva în clipa în care s-a încheiat producerea mijloacelor de producție. Însă capitalul actual constă esențialmente tocmai în „mijloacele de producție produse”.
Valoarea socială corectă a unui bun (a unei mărfi) poate rezulta numai în comparație cu alte bunuri. Ea trebuie să fie egală cu valoarea tuturor celorlalte bunuri de care are nevoie producătorul pentru satisfacerea necesităților sale, până în momentul în care a produs din nou un bun identic prin luarea în considerare a acelor necesități care să satisfacă, prin el, necesitățile altor oameni. (În aceste din urmă necesități trebuie luate, de exemplu, în considerare cele ale copiilor săi, partea pe care trebuie să o realizeze pentru întreținerea oamenilor incapabili de câștig.) Faptul de a se ajunge la o asemenea valoare a bunurilor trebuie intermediat prin organizarea unei vieți economice sănătoase. Aceste organizații pot fi create numai printr-o rețea de corporații care reglează producția din experiența în privința consumului. Desigur că nu poate fi vorba despre o apreciere a justificării necesităților, ci numai de o intermediere între consum și producție sprijinită pe experiența economică și pe raporturile economice reale. Necesitățile care iau naștere fără a putea fi suportate de un cerc economic în ansamblul său nu-și vor putea găsi echivalentul în bunurile pe care le produce acela care are aceste necesități.
Numai un asemenea circuit economic își va putea afla reglarea în acest mod, care ia naștere pe măsuri luate din sprijinirea reciprocă dintre cunoașterea obiectivă și suportul obiectiv al fiecărei cooperații economice. Orice amestec al unei democrații ar trebui să aibă un efect de suprimare a manifestării cunoștințelor obiective. Tot așa însă, tot ceea ce urmează să provină sub influența democrației va acționa distructiv asupra intereselor economice.
Sănătatea organismului social se află în tripartiția acestui organism într-un element component spiritual autonom, un element juridic autonom și într-un element economic tot astfel. Diviziunea nu va fi de maniera că împarte oamenii în trei, ci în așa fel că un om, cu interesele sale general-umane, poate participa la toate cele trei elemente componente. Separarea se va realiza în sensul că, de exemplu, în organismul juridic sau în cel spiritual nu se va putea decide nimic care să provină din cercul intereselor economice. În statul unitar, în care cele trei elemente componente se împletesc între ele, un grup economic va putea face din interesele sale o lege, un drept juridic public. În organismul tripartit, acest lucru nu se va putea întâmpla deoarece interesele economice se pot manifesta numai în circuitul economic și nu există nicio posibilitate ca ele să se amestece în viața juridică.
Reunirea celor trei elemente componente într-o corporație generală, care să fie constituită din delegați ale celor trei administrații centrale și reprezentanțe centrale, va oferi cea mai mare garanție posibilă în sensul că nici unul dintre cele trei domenii nu va fi constrâns de un altul. Căci aceste administrații centrale și reprezentanțe centrale vor trebui să țină cont de ceea ce rezultă în domeniile lor pe baza măsurilor obiective. De exemplu, ele nu vor ajunge în situația de a lăsa să fie influențată în mod nejustificat viața juridică sau viața spirituală de către viața economică, pentru că atunci ar intra în contradicție cu ceea ce se desfășoară în mod obiectiv în fiecare domeniu în parte, independent de celelalte. Dacă este nevoie de influențarea unui domeniu asupra altuia, baza obiectivă a acesteia nu va putea consta în cercul de interese al unui grup, ci numai în acela al unui întreg domeniu.
Nimeni nu trebuie să creadă că printr-o organizație socială ar putea lua naștere ceea ce-și reprezintă el poate drept „stare ideală”. Ceea ce se poate atinge este organismul social sănătos și viabil. Ceea ce trece dincolo de aceasta trebuie găsit de oameni în alt mod decât prin structurarea socială. Sarcina acestei structurări nu poate fi aceea de a întemeia „fericirea” oamenilor, ci de a găsi condițiile de viață ale unui organism social sănătos. Însă în acesta oamenii vor putea căuta ceea ce consideră ei a fi necesar pentru o existență demnă de om. Nici organismul natural sănătos nu creează de la sine ceea ce trebuie să dezvolte sufletul drept cultură lăuntrică; un organism natural bolnav constituie desigur o piedică în acest sens. Iar un organism social sănătos poate crea numai premisele pentru ceea ce vor să dezvolte oamenii în cadrul lui datorită capacităților și necesităților lor individuale.
Cel care condamnă drept utopie sau ideologie ceea ce rezultă ca linie directoare pentru configurarea socială, și vrea să lase în seama evoluției pentru ca aceasta să producă de la sine ceea ce se poate produce, se aseamănă unui om care stă într-o cameră cu un aer închis și care nu vrea să deschidă fereastra ci așteaptă până când aerul închis „evoluează de la sine” într-unul proaspăt.
Cine vrea cu adevărat democrația nu se poate gândi la o adevărată întemeiere a acesteia altfel decât în sensul de a se repartiza autoadministrării ceea ce ar face imposibilă o asemenea întemeiere prin contopirea cu statul de drept; anume viața spirituală și circuitul economic.
