Poporul german trebuie într-adevăr să fie raportat la începuturile războiului. El poate extrage din acest adevăr puterea de a acționa care îi este acum necesară. Gravitatea situației prezente permite suprimarea tuturor obiecțiunilor care pot fi ridicate dintr-o parte sau alta împotriva dezvăluirii evenimentelor care au premers în Germania începutului războiului.
Prin publicarea acestor lucruri se realizează o contribuție la expunerea adevărului asupra acestor evenimente. Acest adevăr provine de la acel bărbat care la sfârșitul lui iulie și începutul lui august 1914 s-a aflat în punctul central al evenimentelor desfășurate pe atunci la Berlin, anume de la șeful de stat major, generalul colonel Helmuth von Moltke [Nota 107]. Din aceste contribuții se va vedea cât de justificată este afirmația făcută de acest bărbat că el s-a aflat într-adevăr în punctul central al acestor evenimente.
Văduva domnului von Moltke, doamna Eliza von Moltke, a îndeplinit o sarcină trasată ei de istorie prin faptul că nu a lăsat nepublicate aceste însemnări. Cel care le citește va putea ajunge la părerea că ele reprezintă documentul istoric cel mai important ce poate fi găsit în Germania referitor la începuturile războiului.
Însemnările caracterizează dispoziția sufletească din care războiul era considerat drept inevitabil în cercurile militare. Ele expun temeiurile militare datorită cărora evenimentele și-au preluat începutul desfășurării lor, ceea ce i-a atras poporului german oprobriul întregii lumi.
Lumea dorește o mărturie onestă a poporului german în privința realității. Acest document constituie o astfel de mărturie, redactată de către un bărbat ale cărui însemnări poartă în fiecare frază amprenta cinstei, și care în clipa în care scria – acest lucru se va vedea și din însemnări – nu voia altceva decât ca prin pana sa să lase să se reverse cel mai pur adevăr subiectiv.
Iar acest adevăr redă, dacă este citit corect, condamnarea totală a politicii germane. Este o condamnare care nici nu putea fi mai acerbă. O condamnare ce indică și alte lucruri decât cele care pot fi acceptate de prieteni sau dușmani.
În aceste însemnări nu sunt descrise cauzele propriu-zise ale războiului. Acestea trebuie căutate în evenimente situate, desigur, cu mult timp în urmă. Dar ele duc la a arunca lumina corectă asupra evenimentelor produse la sfârșitul lunii iulie 1914. Surparea „castelului de nisip”, cum este numită politica germană, se arată în această lumină. În această politică se văd participând persoane a căror dovezi că ar fi vrut să evite războiul sunt complet inutile. Putem să acceptăm liniștiți că ar fi vrut să evite războiul. L-ar fi putut evita dacă ele însele nu ar fi ajuns niciodată pe posturile lor. Nu ceea ce au făcut a contribuit la împlinirea dezastrului, ci întreaga esență a personalității lor.
Este zguduitor să citești în aceste însemnări modul în care judecata militară germană se opune judecății politice germane în momentele decisive. Judecata politică se afla întru totul în afara oricărei posibilități de judecată, se afla în punctul de zero al activității sale, rezultând o situație despre care șeful de stat major s-a exprimat astfel: „Dispoziția generală devenea tot mai agitată, iar eu eram singur acolo.”
Reflectați puțin ce se află în aceste însemnări, între această frază și următoarea: „Acum puteți face ce voiți”.
Da, așa au stat lucrurile: Șeful de stat major era întru totul singur. Deoarece politica germană ajunsese în punctul de zero al activității sale, destinul Europei se afla pe 31 iulie și 1 august 1914 în mâinile unui bărbat care trebuia să-și îndeplinească datoria militară. Și a făcut-o cu inima sângerândă.
Cel care vrea să judece ceea ce s-a întâmplat, trebuie să-și pună în mod obiectiv și fără păreri preconcepute întrebarea: cum s-a ajuns la faptul ca la sfârșitul lunii iulie al anului 1914 în Germania să nu mai existe nici o altă putere care să decidă asupra destinului poporului german, decât cea militară? Și pentru că așa au stat lucrurile, războiul a fost, pentru Germania, o necesitate. Apoi, el a fost o necesitate europeană. Iar șeful de stat major, care „era singur”, nu l-a putut evita.
Faptul că totul în Germania era la latitudinea judecății militare în perioada premergătoare începutului războiului, este arătat de nefericitul atac asupra Belgiei, care a fost „o necesitate militară” și o imposibilitate politică. Cel ce redactează acest rânduri l-a întrebat pe domnul von Moltke, cu care a fost prieten ani de-a rândul, în noiembrie 1914, ce a gândit kaiser-ul despre acest atac. Iar răspunsul a fost că în zilele care au premers începutul războiului, acesta nu a știut nimic în această privință. Pentru că era de temut că, în stilul său, keiserul ar fi pălăvrăgit față de întreaga lume, dezvăluind intenția. Or acest lucru nu trebuia să se întâmple, pentru că atacul putea reuși numai dacă adversarii erau nepregătiți. Cancelarul Reich-ului a știut de acest atac? Da, a știut!
Aceste lucruri nu trebuie astăzi trecute sub tăcere de către acela care le cunoaște, chiar dacă nu le împărtășește cu drag. Vreau să remarc doar în mod superfluu că, în conformitate cu discuțiile mele cu domnul von Moltke nu simt nici cea mai mică însărcinare să trec sub tăcere aceste lucruri, căci eu știu că acționez în sensul lui atunci când le împărtășesc. Aceste însemnări arată modul în care a ajuns politica germană în punctul de zero al activității sale.
Trebuie să indicăm aceste lucruri, dacă vrem să vorbim despre „vina” poporului german. Căci această „vină” este cu totul aparte. Este vina unui popor car gândește complet apolitic, și căruia intențiile „conducerii” sale îi sunt ascunse prin văluri impenetrabile. Ca și faptul că din predispozițiile sale apolitice el nici măcar nu presimțea cum ar trebui să fie continuarea politicii sale de război.
Trebuie să apară de neînțeles și faptul că o anumită personalitate a rostit de pe pozițiile oficiale, cu câtva timp înainte de război, cuvinte din care trebuia să se conchidă că în Germania nu există intenția de a încălca vreodată neutralitatea belgiană, pe când domnul von Molte mi-a spus în noiembrie 1914 că această personalitate știa de intenția de intenția marșului în Belgia.
Aceste însemnări răspund întru totul la întrebarea dacă poporul german ar fi putut interveni, în anul 1914, împiedicând izbucnirea războiului. Faptele care ar fi putut determina ca evenimentele acestui an să găsească Germania într-o altă stare decât cea în care s-a aflat, ar fi trebuit să se întâmple cu mult timp în urmă. Odată ce Germania se afla în starea în care era, lucrurile nu s-au putut petrece altfel decât s-au petrecut. Așa trebuie să-și privească în ziua de astăzi poporul german destinul. Iar din puterea pe care i-o conferă această înțelegere trebuie să-și găsească el calea ulterioară. Evenimentele petrecute în timpul îngrozitoarei catastrofe de război nu dovedesc mai puțin acest lucru decât cele conținute în însemnările domnului Moltke asupra începutului războiului. Totuși, eu nu trebuie să vorbesc aici despre aceasta, căci sarcina mea este să fac doar o introducere pentru aceste însemnări.
Din însemnări se vede că determinantă nu a fost presupunerea că Franța sau Anglia ar încălca neutralitatea belgiană în cazul în care Germania nu ar face acest lucru, ci faptul că Franța ar duce un război de defensivă în spatele puternicului său front de est, război care trebuia să fie evitat. Acest punct de plecare a determinat pentru Germania întreaga configurație a războiului, deja cu mulți ani în urmă. Și acest punct de plecare a trebuit să aducă decizia la latitudinea judecăților militare, pentru că nu s-a lucrat de-a lungul aceluiași răstimp la o politică care ar fi putut aduce alte forțe în desfășurare pentru luarea deciziilor. Acest lucru nu s-a petrecut. Ar fi trebuit să se realizeze o dezvoltare care să fi făcut necesar ca în momentele decisive judecata politică să se retragă din fața judecății militare. Ceea ce a fost de fapt determinant s-a aflat în spatele celor pe care le indică însemnările din acest punct. Apelul «Către poporul german și lumea culturală» [Nota 108] a indicat acest lucru. Reichul german a fost „încadrat în contextul mondial fără a avea țeluri esențiale care să-l justifice ca atare”. Aceste țeluri nu trebuia să fie în așa fel încât să fie purtate doar de puterea militară, nu puteau fi îndreptate numai în sensul exterior al cuvintelor, în direcția dezvoltării de forțe. Ele trebuiau să fie îndreptate înspre dezvoltarea interioară a culturii sale. Printr-o asemenea stabilire a țelurilor, Germania nu ar fi trebuit niciodată să-și clădească ființa pe lucruri și situații care urmau să o aducă cu necesitate la concurență și apoi la conflict deschis cu alte națiuni, ce trebuiau totuși să se supună dezvoltării puterii exterioare. Reich-ul german ar fi trebuit să dezvolte o adevărată politică culturală, făcând abstracție de ideea puterii îndreptate spre exterior. În Germania nu ar fi trebuit să apară niciodată gândul că acela care consideră această politică culturală drept singura posibilă, ar fi un „idealist nepractic”. Căci orice desfășurare de putere trebuia să se transforme în final, din cauza situației mondiale generale, în forță militară pură. Iar soarta poporului german nu trebuia lăsată exclusiv în voia acesteia.
Această personalitate determinantă descrie cu modestie, în aceste însemnări, cele viețuite și împlinite la sfârșitul lui iulie și începutul lui august 1914; și această descriere aruncă o lumină vie asupra tragismului destinului german. Ea arată cum „politica germană era pe atunci ca un castel de nisip, iar prin ajungerea ei în punctul zero al activității sale, orice decizie în privința faptului dacă și cum trebuie început războiul, trebuia să rămână la latitudinea judecății militare. Iar cel care avea pe atunci un rol determinant în cadrul conducerii militare nu putea acționa altfel, pornind de la punctele de vedere militare, decât așa cum s-a acționat, pentru că din aceste puncte de vedere situația putea fi văzută numai așa cum a fost văzută. Căci în afara sectorului militar se ajunsese la o situație care nu mai putea permite nici acțiune.” *
* Vezi Puncte centrale ale problemei sociale, Editura Greiner&Pfeiffer, Stuttgart 1919.
În însemnările lui Helmuth von Moltke se află dovada completă a acestui fapt. Acolo vorbește un om care vedea „războiul viitor” ca pe cea mai mare nenorocire a poporului german și a popoarelor europene; și în fața sufletului căruia, și în clipele decisive, a stat ideea că își va încălca datoria militară dacă va amâna războiul chiar și numai câteva ore. Am putut vedea, de-a lungul multor ani înainte de război, modul în care acest om se îndrepta cu un dor arzător înspre ideile spirituale cele mai înalte, cum dispoziția sa lăuntrică era astfel încât cea mai mică durere a unei ființe îl afecta dureros; l-am auzit spunând lume lucruri, dar aproape niciodată ceva considerabil în privința aspectelor militare. Și, într-adevăr, nu el, ci modul militar de gândire se exprimă prin el în fraza următoare din însemnări: „Cea mai înaltă artă a diplomației nu constă, după părerea mea, în a menține pacea în orice circumstanțe, ci în aceea de a configura continuu situația politică a statului, în așa fel încât el să fie în măsură să poată intra într-un război sub premisele cele mai favorabile”. Iar gândirea militară întunecă explicațiile pe care Helmuth von Moltke și le dă lui însuși la redactarea acestor însemnări despre evoluția istorică a omenirii și a Europei.
Se poate înțelege de ce în însemnările sale este înscrisă, pornind de la astfel de premise, următoarea frază: „Nu Germania a declanșat războiul, ea nu a intrat în el din spirit de cotropire, sau din intenții agresive împotriva vecinilor săi. – Războiul i-a fost impus prin constrângere de către adversari, și noi luptăm pentru existența noastră națională, pentru continuitatea poporului nostru, pentru viața noastră națională.” Nu aș putea avea niciodată vreo altă impresie decât că acest om, lăuntric atât de nobil, s-ar fi retras demult din funcție dacă ar fi trebuit să se raporteze altfel la „viitorul” război, considerat de el ca inevitabil, decât prin ceea ce este exprimat în termenii de mai sus. La modul în care era pe atunci situația, gândirea militară germană nu putea ajunge la o altă judecată. Iar prin această judecată Germania a fost condamnată să ajungă în conflict cu întreg restul lumii. Poporul german trebuie să învețe din nenorocirea trăită că pe viitor gândirea sa trebuie să fie altfel. Din punct de vedere militar, războiul trebuia considerat necesar, din punct de vedere politic nu era justificat și nu se putea prelua răspunderea lui, fiind lipsit de perspective.
Cât de tragică este această situație în care un om este constrâns la fapte a cărui răspundere fac să-i sângereze inima, și pe care el trebuie să le considere ca fiind datoria sa sfântă, și care în afara Germaniei trebuiau să fie considerate cu necesitate drept eroare morală și provocare intenționată a războiului. În felul acesta, evenimentele lumii se ciocnesc între ele într-o sferă a vieții în care ideea de „vină” trebuie văzută într-o cu totul altă lumină decât se întâmplă atât de frecvent la ora actuală, din toate direcțiile.
S-a vorbit despre „instigatorii la război” germani. Și pe drept cuvânt, aceștia au existat. S-a vorbit despre faptul că Germania nu a vrut niciodată acest război. Și acest lucru tot pe bună dreptate, căci poporul german nu l-a voit. Dar instigatorii la război nu ar fi putut provoca în ultimele zile declanșarea războiului, iar strădaniile lor ar fi ajuns la un punct mort dacă gândirea militară nu ar fi fost considerată drept necesară și valabilă. În însemnări se află următoarea frază: „Am convingerea că Führer-ul nu ar fi semnat ordinul de mobilizare dacă depeșa prințului Lichnowsky ar fi ajuns cu o jumătate de oră mai devreme”. Atmosfera politică era împotriva războiului, numai că această atmosferă a fost adusă la zero n fața aprecierilor militare. Ea a fost adusă la zero în fața problemei cum trebuie procedat față de Est și față de Vest. Toate acestea nu au pornit de la cele luate în considerare la momentul respectiv în situația politică, ci de la pregătirile militare. S-a fabulat mult în privința unui consiliu de coroană sau ceva asemănător, care să fi avut loc pe 5 iulie la Potsdam, și la care să se fi pregătit planul de război. Or domnul von Moltke, în voința militară a căruia se afla decizia la sfârșitul lunii iulie, a plecat în iunie la cură la Karlsbad; de unde s-a întors abia la sfârșitul lui iulie. Și el nu a știut nimic până la sfârșitul vieții sale despre un asemenea consiliu de coroană. El a luat decizia de război din puncte de vedere pur militare. Desigur că ceea ce s-a manifestat în iulie 1914 în situația europeană și ceea ce a oferit motivul ca aprecierile militare să fie făcute așa cum au fost făcute, provin din evenimente desfășurate cu mulți ani în urmă. Vin acestor evenimente este purtată de multe personalități germane, dar ele au provocat aceste evenimente pentru că vedeau ființa Germaniei desfășurându-se într-o putere și o strălucire exterioară, și nu pentru că voiau să „instige” la război. iar aceia care au instigat la război ar fi ajuns, în acele zile purtătoare de destin ale lui iulie, să înlăture atmosfera politică pacifistă și strădaniile lor s-ar fi desfășurat orbește dacă după 26 iulie nu ar fi intervenit lucrurile care au provocat din capul locului în Germania lanțul direct al cauzelor de război. Decizia a fost a domnului von Moltke. Și el nu avea nimic de a face – aceasta rezultă din însemnări – cu vreun instigator la război. Cât de des l-am auzit, după retragerea sa din viața militară, rostind cuvinte care afirmau cu claritate că niciodată nu a fost luat în considerare vreun instigator la război, indiferent pe ce poziție s-ar fi aflat el. Referitor la Bernhardi [Nota 109], el s-a exprimat cu claritate că acesta putea să scrie câte cărți ar fi voit el, căci nimeni nu le lua în considerare. Iar eu nu aș scrie aici aceste lucruri dacă însemnările nu ar avea deplină dreptate, și dacă această dreptate nu mi s-ar fi revelat deja din timpul războiului în nenumăratele convorbiri avute cu domnul von Moltke. – După cum am menționat deja, înaintea începerii războiului abia dacă mi-a vorbit vreodată despre problema militară. – Eu știu prin câte canale pot ajunge păreri ca ale lui Bernhardi chiar și la personalitățile determinante, și cât de determinante pot fi unele persoane chiar dacă ele nu sunt investite cu calitatea de „determinantă”. Dar domnul von Moltke era o personalitate determinantă, și ceea ce a făcut el provine din convingerea sa, neinfluențată din afară. Putem face abstracție de orice instigare la război – care nu contestăm că a existat –, căci fluxul nemijlocit al cauzelor care au convers în declarațiile de război ale Germaniei a început prin judecata pe care și-a format-o domnul von Moltke din puncte de vedere pur militare asupra situației europene, imediat după venirea sa la Berlin. Toate celelalte pe care oamenii vor să le socotească printre cauzele nemijlocite ale războiului s-au desfășurat orbește, și nu ar fi putut duce la cele întâmplate.
Deci aceste însemnări constituie dovada pe deplin valabilă a faptului că nu judecata militară ca atare și nici judecata politică cu totul insuficientă din anul 1914 ar fi determinat din partea germană războiul, ci realitatea că nu exista o politică germană care să fi putut împiedica excluderea judecății militare. Numai printr-o astfel de politică s-ar fi putut petrece lucrurile altfel decât s-au petrecut în anul 1914. Astfel încât aceste însemnări nu sunt decât o acuzație clară la adresa acestei politici. Iar cunoașterea acestui fapt nu trebuie să rămână tăinuit.
Împotriva publicării acestor însemnări se va obiecta poate faptul că la sfârșitul lor se află fraza: „Aceste gânduri sunt destinate exclusiv soției mele, și nu trebuie făcute cunoscute niciodată publicității”. Aceste cuvinte au fost scrise de domnul von Moltke în noiembrie 1914, la Homburg, unde au fost redactate și celelalte însemnări. În ceea ce am comunicat aici nu există nimic pe care să nu-l fi auzit în decursul lunii noiembrie și ulterior de la domnul von Moltke, și pentru care nu mi s-a pus niciodată condiția de a le tăinui. Dimpotrivă, mă simt îndemnat de necesitatea comunicării celor ce nu trebuie trecute sub tăcere, chiar dacă eu rețin și acum cele pe care le știu doar eu. Eu trebuia să spun ceea ce se află în aceste comunicări, chiar dacă ele nu ar fi existat, și eu puteam să o fac, pentru că le știam pe toate înainte de a fi citit însemnările. Prin publicarea lor, doamna von Moltke arată că a înțeles o sarcină istorică, și ea știe, din perioada suferințelor sufletești deosebite care au început pentru soțul ei odată cu destituirea lui, că prin publicarea lor acționează în consens cu el, și nu împotriva lui. Acest om a suferit nespus de mult. El a viețuit în sufletul său orice oscilație a destinului de război al poporului său, până la moartea sa. Iar cuvintele prin care indica faptul că însemnările „sunt destinate soției mele” constituie dovada pentru sinceritatea absolută și onestitatea celor scrise. În clipa în care le redacta, acest om credea că scrie doar soției sale; și cum ar fi putut să lase să se reverse cea mai mică inadvertență în însemnări? Eu spun aceste lucruri numai pentru că ele sunt publicate, căci eu l-am cunoscut pe acest om de pe buzele căruia nu a provenit niciodată vreun neadevăr subiectiv.
De ce nu au fost cunoscute însemnările mai devreme? Această întrebare poate fi pusă de unii sau de alții. O, m-am străduit îndelung pentru a forma un auz lăuntric față de conținutul lor la aceia care ar fi trebuit să le audă, pentru a da o direcție bună faptelor lor. Dar ei nu au vrut să audă. Nu s-au interesat de aceste lucruri, căci ele nu făceau parte din „resortul” lor. Acum trebuie date publicității.
