„Nici un popor nu trebuie constrâns să trăiască sub domnia altcuiva, căruia el i se opune. Posedarea de proprietăți și întoarcerea în raporturile de suveranitate valabile anterior este permisă numai țărilor în care poporul însuși cere, pentru asigurarea libertății sale, a bunăstării și a fericii viitoare, schimbarea și întoarcerea… Popoarele eliberate de pe întreg Pământul trebuie să se reunească într-o alianță strânsă, într-un adevărat sentiment al comunității, care să poată oferi tuturor, prin unirea forțelor, pacea și justețea în relațiile dintre popoare. Fraternitatea nu trebuie să mai rămână un cuvânt gol, ci trebuie să devină tot mai mult o noțiune recunoscută, care să se bazeze pe stânca realității.”
Așa descrie domnul W. Wilson ceea ce urmează să devină realitate prin participarea Americii la acest război. Sunt cuvinte captivante, față de care se poate afirma că orice om rațional și cu sentimente sănătoase ar trebui să subscrie. Dacă ar fi fost redactate de un scriitor filantrop pentru consolidarea unui cerc de cititori, s-ar putea rămâne la recunoașterea valorii lor de sine-stătătoare. S-ar putea avertiza cu gestul moralizatorului că acela care ar avea ceva de obiectat împotriva lor, nu poate fi prieten al progresului și al libertății. Se pot auzi chiar și astăzi voci care afirmă că acest război a adus următoarea învățătură: Vor practica o politică superioară, conformă cu timpul, numai aceia care recunosc un astfel de ideal sau altele asemănătoare, și-și organizează acțiunile în funcție de ele.
A vorbi despre „concepții” și despre faptul de a trebui să reprezinți o anumită concepție, deoarece crezi în ea, nu duce niciodată la o bază pentru acțiunea practică. În acest caz, util este doar să privești realitatea direct în ochi. Pentru cei care fac parte dintre statele Europei Centrale, nu poate să aibă nici o valoare o expunere despre justificarea „general-umană” a țelurilor Antantei, și anume una relativ la „frumusețea” ei, ci numai cunoașterea adevăratelor raporturi de forțe din viața popoarelor. De aceea, în cele ce urmează vom avea în vedere adevărata caracteristică a țelurilor Antantei, fără a ține cont de faptul că cele pe care le vom spune aici nu vor suna plăcut în urechile conducătorilor acesteia. Numai printr-o gândire astfel orientată se poate ajunge la impulsurile practice. Lucrurile vor fi formulate întru câtva caustic, pentru că, din motivele susmenționate, așa trebuie. Trebuie să subliniem accentuat în mod deosebit, că dispozițiile sufletești existente în cazul acestei formulări, nu au de jucat nici un rol, ci numai observarea riguroasă a realităților din ultimele decenii. Faptul de a vedea ceea ce vrea Antanta, trebuie să fie baza pentru direcțiile conducătoare existente în Europa Centrală; pe când faptul de a te lăsa orbit de ceea ce spune ea duce pe cele mai rele căi greșite.
Este în orice caz o sarcină ingrată aceea de a fi constrâns să trebuiască să vorbești împotriva unor reprezentări care par să fi câștigat în gradul cel mai înalt rațiunea și inima oamenilor. Și care par în plus să fie rezultatul „adevăratei evoluții istorice a omenirii, înspre cea mai nobilă democrație”. Și, cu toate acestea, cele ce urmează trebuie clădite pe temelia faptului că o recunoaștere și o acceptare a voinței lui Wilson nu vor constitui un viciu logic numai pentru popoarele aparținând Europei Centrale și de Est, ci și că în cadrul acestui război și după terminarea lui, orice acțiune și orice măsură vor trebui să fie în așa fel, încât voința lui Wilson și a Antantei să trebuiască să se anuleze de la sine în fața calității și rodniciei acestora.
În expresia pe care a dat-o domnul Wilson voinței sale se amestecă în mod dubios, prin voalarea adevăratului lor chip, țelurile de război ale Antantei. Avem de a face cu acestea din urmă de îndată ce ne preocupă cea dintâi. La o combatere conceptuală abilă a „programului” lui Wilson nu ne propunem să ajungem în aceste timpuri. În prezent nu contează atât de mult dezbaterile care să decidă cine are dreptate și cine nu. Pe terenul pe care îl avem acum în vedere, are valoare numai ceea ce se desfășoară într-adevăr, sau ceea ce poartă în sine germenul pentru această desfășurare. Iar gândurile care sunt gândite și rostite în Europa Centrală ca germeni pentru acțiunile de astăzi și de mâine, au valoare numai dacă sunt concepute în acest sens.
Cuvintele lui Wilson nu sunt rostite de către un scriitor filantrop. Ele reprezintă drapelul faptelor pentru care se înarmează americanii, și pe care le îndeplinește Antanta deja de trei ani împotriva Europei Centrale. Realitatea este că Europa Centrală trebuie să lupte împotriva a ceea ce se află dincolo de aceste drapele, care afirmă că lupta se poartă pentru salvarea omenirii și eliberarea popoarelor. Antanta și Wilson spun pentru ce pretind că luptă. Cuvintele lor au atracția reclamei. Dar atracția lor de reclamă devine tot mai îndoielnică. Există oameni în Europa Centrală care precis că nu vor voi să recunoască faptul că vorbesc ca și Wilson, deși ideile și cuvintele lor sunt asemănătoare cu ale lui.
Acela care cunoaște cauzele acestui război într-un sens mai adânc, nu poate proceda altfel decât să accentueze necesitatea ca programul Antantei și al lui Wilson să fie respins în modul cel mai clar de către Europa Centrală, ca fiind nerealist. Pentru că perspectiva reală a acestui program – pe lângă orbirea sa morală – constă în aceea că el vrea să folosească instinctele popoarelor Europei Centrale și Răsăritene pentru a aduce aceste popoare la dependență economică de anglo-americanism, printr-o luare prin surprindere politic-morală. Dependența spirituală nu ar fi atunci decât consecința reală necesară. Cel care știe că în cercurile inițiatice engleze se vorbea deja din secolul trecut despre „viitorul război mondial” ca despre un eveniment ce urmează să aducă rasei anglo-americane domnia asupra lumii, acela nu poate atribui o valoare deosebită faptului că actualii conducători ai popoarelor Antantei afirmă că au fost surprinși de acest război, sau că au vrut să-l împiedice, chiar dacă aceste asigurări ar trebui să aibă o realitate subiectivă pentru aceia care le formulează momentan. Căci aceia care vorbeau despre „viitorul război mondial” ca despre un eveniment inevitabil, contau pe adevăratele forțe istorice populare din Europa. Ei luau în considerare instinctele popoarelor europene, și în special al celui slav. Și ei voiau să dirijeze și să folosească în așa fel idealurile acestor popoare slave, încât ele să fie puse în slujba egoismului popular anglo-american. Ei au contat de asemenea pe decăderea romanității, pe ale cărui ruine voiau să se extindă. Ei țineau așadar cont de punctele de vedere istoric-populare generale, pe care voiau să le pună în slujba propriilor lor scopuri. Iar aceste scopuri – deși acest lucru este negat cu tărie de către Antanta – conduc la intenția distrugerii formațiunilor statale central-europene.
Este corect să accentuăm cu luciditate că scopul conducătorilor Antantei este distrugerea Europei Centrale, căci numai accentuarea dezvăluirii acestui scop poate fi răspunsul la afirmațiile atât de active ale Antantei; dar un răspuns care este întru câtva negativ pentru că vrea să combată ceea ce se afirmă din partea Antantei, este considerat ca neavând valoare. De aceea răspunsul nostru trebuie formulat într-o afirmație pozitivă, care să indice realitățile ce se opun Antantei de către Europa Centrală.
Numai cunoașterea faptului că așa stau lucrurile poate aduce Europei Centrale acele impulsuri care o pot scoate din haosul prezentului. Configurațiile statale ale Europei Centrale nu se pot situa numai pe punctul de a face inactiv programul Antantei, prin luarea unor măsuri proprii. Acest program al Antantei se bazează pe trei premise, mai mult sau mai puțin exprimate. Acestea sunt:
1. Faptul că formațiunile statale ale Europei Centrale constituite de-a lungul istoriei, nu pot fi recunoscute – din punctul de vedere al Antantei – drept cele cărora le revine sarcina să rezolve problemele popoarelor europene.
2. Faptul că aceste formațiuni statale ale Europei Centrale nu trebuie să intre într-o relație de concurență cu statele anglo-americane, ci într-un raport de dependență față de acestea.
3. Și că raporturile culturale (spirituale) din Europa Centrală și de Est, trebuie configurate în sensul egoismului popoarelor anglo-american.
Numai acela care recunoaște că de fapt aceasta este traducerea celor trei puncte formulate în limbajul lui Wilson și al Antantei, și pe care Wilson le-a comunicat în mesajul său către ruși [Nota 104], numai acela vede despre ce anume este vorba.
S-ar putea ca, datorită caracterului constrictiv al situației reale, să obținem o pace în viitorul apropiat. Asta, poate în cazul în care Anglia va vedea că momentan nu se mai poate menține dacă nu își dă acordul pentru încheierea războiului. Însă asta nu modifică nimic esențial de partea anglo-americană. Dacă partea anglo-americană va considera că este posibil să continue războiul, atunci cele trei puncte de mai sus vor fi îmbrăcate în formula mesajelor wilsoniene: „Noi am tins mereu înspre acest țel, și dacă acum facem economie de sânge și de bani, nu vom ajunge probabil niciodată la unitatea și la forța care sunt necesare în lupta pentru marele obiectiv al eliberării omenirii”. Dacă puterile conducătoare ale Angliei vor fi obligate să pună capăt războiului în viitorul apropiat, atunci politica viitoare, care trebuie să fie orientată în continuare în sensul celor trei puncte de mai sus, va fi îmbrăcată în formula: „Pentru eliberarea omenirii, noi am vrut să jertfim și sânge și bani, și am și făcut-o într-o foarte mare măsură, pe când Puterile centrale au avut doar intenția opusă. Împotriva acestora, noi am putut obține deocamdată doar rezultate parțiale. Țelul nostru rămâne intact în fața ochilor noștri, pentru că el este însuși țelul omenirii.”
Putem aborda într-adevăr cu maturitate realitatea acestor intenții, numai dacă acționăm practic în Europa Centrală cunoscând faptul că în vest dominația anglo-americană este denumită „eliberare a omenirii” și „democrație”. Și pentru că ei vor să-și impună dominația, creează aparența că vor într-adevăr să devină eliberatori ai omenirii.
Împotriva urmărilor acestei opere imense de orbire, împotriva urmărilor unui egoism rasial de la sine înțeles, îmbrăcat în haina unei moralități imposibile, poate fi eficientă doar realizarea deplinei realități a faptelor de către Europa Centrală. Și această realitate este următoarea:
1. Prin atingerea scopurilor Antantei referitoare la formațiunilor statale ale Europei Centrale, se pierde adevărata libertate europeană. Căci aceste formațiuni statale pot înfăptui această libertate pentru că ea este conținută în propriile lor interese, și statele nu pot acționa altfel decât urmărindu-și interesele. Statele anglo-americane nu pot înfăptui această libertate a popoarelor pentru că, în măsura în care ea există, ea acționează împotriva intereselor formațiunilor statale anglo-americane, în măsura în care aceste interese sunt așa cum se prezintă ele actualmente, și așa cum și-au imprimat cu o necesitate obiectivă amprenta asupra acestui război. Statele anglo-americane trebuie să înțeleagă că ele trebuie să respecte interesele statelor Europei Centrale, alături de propriile lor interese, și că ele trebuie să lase statelor Europei Centrale măsurile pentru îndeplinirea libertății popoarelor Europei Centrale, căci numai acestea pot vedea adevăratul lor interes statal în promovarea acestei libertăți.
2. Din punctul de vedere al Europei Centrale, acest război este, înspre Est, un război între popoare, iar înspre Vest – împotriva Angliei și Americii – un război economic. Războiul de revanșă împotriva Franței a devenit posibil numai prin legătura strânsă dintre ideea de revanșă și interesele economice anglo-americane, cu idealurile populare ale popoarelor ruse și slave, în general.
3. Eliberarea popoarelor este posibilă. Însă ea poate fi doar rezultatul, și nu baza eliberării omenirii. Atunci când oamenii sunt liberi, prin ei se constituie popoarele.
Europa Centrală poate acționa, dacă o vrea, în sensul acestor trei baze. Și acțiunea sa va fi un program realist; ea va acționa în acest sens, dacă vrea să opună un program obiectiv de eliberare a omenirii, programului Antantei și al lui Wilson, care vorbește fără să aibă nici o cunoștință asupra forțelor popoarelor Europei Centrale despre ceva care nu există în lumea realităților obiective, ci numai în aspirațiile egoismului de rasă anglo-american. Programul considerat corect pentru Europa Centrală nu este radical în sensul în care, în multe cercuri, se dă înapoi cu spaimă din fața radicalismului. El este mai degrabă doar o expresie a realităților ce urmează să se împlinească în Europa Centrală prin propria lor forță. Ele trebuie împlinite în deplină conștiență, și nu trebuie tăinuite, pentru că atunci, în ceața țelurilor Antantei și a lui Wilson ele ar tinde totuși, prin propria lor natură, spre împlinirea lor, dar ar fi denaturate, devenind motiv și pretext pentru acțiunile de război.
Adevărata lor împlinire nu va avea loc niciodată dacă ceea ce trebuie să vrea Europa Centrală va rămâne ascuns prin amestecul nefiresc dintre interesele politice, economice și general-umane.
Căci relațiile politice, dacă e să se dezvolte firesc, necesită un conservatorism sănătos, în sensul menținerii și extinderii formațiunilor statale configurate de-a lungul istoriei. Împotriva acestui conservatorism, care este o condiție vitală pentru Europa Centrală, se împotrivesc interesele economice și cele general-umane numai în măsura în care acestea au de suferit datorită amestecului cu relațiile politice. Iar conservatorismul politic, atunci când este realizat în raport cu adevăratul său interes, nu oferă nici cel mai mic prilej de a fi dereglat prin amestecarea sa cu interesele economice și general-umane în cercurile în care el este justificat. Atunci când acest amestec încetează, raporturile economice și cele general-umane se conciliază cu conservatorismul politic, iar acesta se poate dezvolta liniștit, în conformitate cu propria sa natură.
Raporturile economice necesită, pentru creșterea lor, numai oportunismul care aduce în ele acea ordine care este în conformitate cu propria sa natură. El duce cu necesitate la conflicte atunci când măsurile economice se află într-un alt raport cu cerințele politice și general-umane decât acela care rezultă datorită legităților și administrării ce le revin prin contextul de viață firesc, de la sine-înțeles pentru ele. Și nu am în vedere numai conflictele din cadrul unui stat, ci preponderent pe acelea care se manifestă în exterior prin dificultăți politice și descărcări explozive de război.
Raporturile general-umane și problemele legate de acestea ale libertății popoarelor necesită, ca bază a lor, în sensul prezentului și viitorului, libertatea individuală a omului. În acest punct nu se va face un început pe baza unor concepții obiective, atâta timp cât se crede că se poate vorbi despre o libertate sau o eliberare a popoarelor fără ca aceasta să fie clădită pe libertatea individuală a fiecărui om în parte, și atâta timp cât nu se înțelege că de adevărata libertate individuală este legată cu necesitate și eliberarea popoarelor, deoarece aceasta trebuie să se instaleze printr-un context firesc, ca o consecință a celei dintâi. Omul trebuie să își poată recunoaște apartenența la un popor, la o comunitate religioasă, la acel context ce rezultă din aspirațiile sale general-umane, fără ca el să fie reținut de la această apartenență datorită contextului politic sau economic impus de structura statală.
De aceea se pune problema de a vedea că toate formele structuri statale, ca devenire istorică, sunt capabile să realizeze eliberarea umană dacă ele sunt alcătuite în acest sens, prin propriile lor interese, iar aceasta este situația în sensul cel mai eminent tocmai la statele Europei Centrale. O configurare parlamentară a acestor state poate apărea drept necesară în ziua de astăzi pe motivul evoluției timpului și a sentimentului național. Dar problemele ce trebuie ridicate acum în mod public în lume referitor la confuziile determinate de acest război se pot rezolva numai prin tripartiția caracterizată anterior a structurii statale. Simpla introducere a Parlamentului nu modifică nimic în raporturile care au dus la haosul prezent. Despre acestea, popoarele vestice vorbesc atât de mult, pentru că ele nu înțeleg nimic din raporturile central-europene reale, și se dăruiesc credinței că ceea ce consideră a fi corect pentru interesele lor trebuie să fie un șablon pentru întreaga lume. Pentru Europa Centrală, chiar și în cazul în care se vor introduce Parlamentele este necesar ca raporturile politice, economice și general-umane să se dezvolte independent de legislație și administrație, sprijinindu-se astfel reciproc în loc să se încurce în efectele lor, descărcându-se în situații conflictuale. Europa Centrală și lumea întreagă se eliberează de asemenea situații conflictuale numai dacă evită această dereglare reciprocă indicată ale celor trei forme ale vieții omenești, prin introducerea structurilor statale tripartite. Țelurile Antantei și țelurile propuse de Wilson nu se pot compara cu forța dovedită a Europei Centrale în privința a ceea ce poate face doar ea singură, și pe care nimeni altceva nu o poate îndeplini. Eliberarea omenirii, și prin aceasta și a popoarelor, sunt prezentate în fața lumii drept o parte necesară a instinctelor central-europene și a celor populare, atunci când ele sunt aruncate în întâmplările prezentului, așa cum am arătat aici, drept impulsuri ce garantează realitatea.
Cele pe care le expunem aici nu trebuie concepute drept program utopic, pentru că ele nu reprezintă un drept istoric și nici structuri juridice. Pentru cel care le consideră cu exactitate, ele reprezintă ceva ce poate crește prin deplina luare în considerare a tuturor justificărilor istorice și a recunoașterii raporturilor reale, fără nici o născocire rezultată din actualele structuri statale. De aceea este de le sine înțeles că cele expuse aici conțin și considerarea detaliilor. Iar o asemenea considerare a detaliilor rezultă abia prin considerarea impulsurilor cu adevărat practice. Numai un utopist poate născoci detaliile, astfel încât reprezentările sale, provenite dintr-o gândire abstractă, să nu fie executabile. Cele pe care le expunem aici pot apărea numai în liniile lor directoare generale. Iar aceste lini directoare nu sunt născocite, ci ele sunt observate prin raporturile vitale central-europene. Acest lucru garantează faptul că ele se vor confirma atunci când vor fi puse în practică în calitatea lor de linii directoare. Cele despre care vorbim aici există deja întru câtva ca necesități vitale. Este vorba numai de a sluji aceste interese vitale. Și de aceea nu este nevoie să intrăm acum în amănunte, pentru că acestea reprezintă o problemă interioară a statelor Europei Centrale. În acest moment, este necesar să prezentăm în fața lumii numai acele lucruri care au importanță pentru exterior. Se pune problema să prezentăm impulsurile din viața Europei Centrale, anume acele impulsuri care sunt cu adevărat conținute în ea, și să le prezentăm în așa fel încât adversarii vestici să vadă că în cazul unei continuări a războiului se vor afla cu necesitate în fața acestor impulsuri indestructibile. În felul acesta conducătorilor Antantei li se opune ceva, și nu doar li se prezintă, ceva ce nu le-a fost opus până în prezent și pe care nu îl pot constrânge să se manifeste prin nici un program de război provenit din partea lor. Un asemenea limbaj expus în fața lumii cum este cel pe care îl avem în vedere aici, și care poartă în sine germenul realității, trebuie să aibă consecințe. Acordul cu Rusia nu trebuie căutat pentru moment în privința celor indicate, pentru că acest acord va rezulta de la sine prin aplicarea lucrurilor. Iar înțelegerea faptului că un asemenea rezultat trebuie să intervină, va determina impulsuri în conducătorii Rusiei, impulsuri care pot avea numai rezultate favorabile. Trebuie luat mereu în considerare, la toate acestea, că cele indicate nu reprezintă probleme statale interioare, ci trebuie văzut ce semnificație au ele ca manifestare în exterior în cadrul prezentului conflict mondial, în privința încheierii acestuia, anume în războiul politic desfășurat prin manifestele prezentate de conducătorii Antantei și de Wilson. Interiorul este luat în acest caz în considerare într-un sens asemănător modului în care efectele gândirii unui om sunt o realitate pentru un altul, în ciuda faptului că modul în care el gândește constituie doar o problemă lăuntrică a organizației sale. Căci este necesar ca un om să dezbată cu un altul doar efectele gândirii sale, și nu și constituția sa lăuntrică.
Ceea ce paralizează forțele puterilor occidentale este faptul de a recunoaște și accepta separarea elementelor politic, economic și general-uman în legislație, administrație și structura socială ca țel al strădaniei Europei Centrale. Acest fapt le constrânge să-și alcătuiască pe lângă puterile Europei Centrale și a puterilor estice aliate cu acestea, un raport în care puterile occidentale se limitează la a realiza în domeniul instinctelor populare structura potrivită lor (ca formațiuni statale), și să lase popoarele Europei Răsăritene să manifeste ceea ce le este comun, în sensul adevăratei eliberări a omului, și înlăuntrul spațiului firesc ce le revine, fără a le împiedica să o facă, așa cum s-a întâmplat la începutul acestui război, căci acum ele cred că pot doar să-și impună voința lor ca determinantă în conflictele mondiale.
Se pune în primul rând problema de a înțelege cât de altfel se desfășoară raporturile dintre state și popoare, și chiar și dintre oameni individuali, dacă la baza acestor raporturi se află acțiunea în exterior ce rezultă din separarea celor trei factori vitali, decât atunci când în această acțiune exterioară se amestecă acele conflicte ce rezultă din împletirea celor trei factori. În viitor, istoria premergătoare acestui război va trebui să descrie modul în care a apărut războiul prin nefericita dereglare reciprocă a celor trei sectoare vitale în raporturile interstatale.
În cazul separării lor, în exterior acționează forța unui cerc vital, în sensul armonizării celorlalte; și în special forța intereselor economice atenuează și echilibrează conflictele care iau naștere pe teren politic, iar cercurile de interesele general-umane își pot dezvolta forța lor care unește popoarele, în timp ce tocmai această forță este împinsă într-o deplină ineficiență dacă e să apară în exterior, încărcată cu balastul conflictelor politice și economice. În nici o altă privință nu au existat iluzii mai mari, în ultima vreme, decât asupra acestui ultim punct. Nu s-a văzut faptul că raporturile general-umane își pot dezvolta adevărata lor forță în exterior numai atunci când sunt clădite în interior pe baza corporațiilor libere. Atunci ele acționează în corelație cu interesele economice în așa fel, încât prin urmărirea efectelor acestora ele se dezvoltă firesc în devenirea vie, cea căreia vrea să i se ofere o existență viitoare dubioasă prin crearea unor organizații suprastatale utopice: instanțe de judecată internațională utopice, o „alianță internațională a popoarelor” wilsoniană, ș.a.m.d., care nu pot duce la nimic altceva decât la o covârșire continuă a Europei Centrale datorită majorității celorlalte state. Asemenea lucruri suferă de greșeala de care suferă tot ceea ce este impus printr-o abstractizare dorită a realității, pe când prin cele pe care le intenționăm și le-am expus aici se creează cale liberă evoluției, ce tinde spre împlinirea ei pornind din realitatea însăși, și care de aceea poate fi și împlinită.
Cele ce urmează sunt ca în primul Memorandum, de la pagina 131: „Dacă se recunoaște acest lucru…”, până la pagina 133, „...îi apare ca o acceptare a acestora”. Cel de-al doilea Memorandum se încheie în felul următor:
…Este de la sine înțeles că în fața celor expuse aici se vor ridica nenumărate obiecții. Însă aceste obiecții ar intra în considerare numai dacă cele prezente ar fi imaginate drept un program la a cărui împlinire ar trebui să participe un singur om sau o societate. Dar ele nu sunt concepute în această manieră, căci dacă ar fi concepute astfel, ar intra singure în contradicție. Ele sunt concepute ca expresie a ceea ce vor face popoarele Europei Centrale în cazul în care conducerile lor își vor pune sarcina de a recunoaște și elibera puterile populare. Ceea ce se petrece în cazul individual se arată la astfel de lucruri atunci când ele se află pe calea împlinirii lor. Căci ele nu reprezintă prescripția a ceva ce trebuie să se întâmple, ci anticiparea a ceea se va întâmpla dacă lucrurile sunt lăsate să meargă pe calea cerută de propria lor realitate. Și această realitate proprie prescrie, în privința tuturor problemelor religioase și spiritual-culturale, dintre care face parte și cea națională, administrarea prin corporații, la care persoanele individuale să adere din proprie voință, și la administrarea acestor corporații prin Parlamente, astfel încât Parlamentul să nu aibă de a face decât cu corporația respectivă, și niciodată cu legătura dintre corporație și persoanele individuală. Și niciodată o corporație nu trebuie să aibă de a face cu o persoană care să facă parte dintr-o altă corporație, având același punct de vedere. Astfel de corporații sunt preluate în cercul parlamentar atunci când reunesc un anumit număr de persoane. Până atunci, ele rămân sector privat, în care nu trebuie să se amestece nici o autoritate sau reprezentanță. Aceea pentru care acest mod de a aborda lucrurile constituie un măr acru, pentru că vor trebui să renunțe, datorită acestor puncte de vedere, pe viitor, la privilegiul tuturor problemelor spiritual-culturale, vor trebui să muște din acest măr acru spre binele existenței poporului. Prin obișnuirea tot mai avansată cu această privilegiere, se va înțelege cu greu în cercurile largi că pe alea privilegierii profesiunilor spirituale trebuie să ne întoarcem la străvechiul principiu bun al corporațiilor libere, și că o corporație trebuie să-l facă pe om destoinic în profesiunea sa, dacă exercitarea profesiunii nu trebuie să fie privilegiată, ci ea trebuie lăsată în seama concurenței libere și a alegerii omenești; or tocmai aceste lucruri vor fi greu de înțeles pentru aceia care vorbesc cu drag despre faptul că oameni nu sunt maturi într-o privință sau alta. În realitate, această obiecție nu se ia în considerare, deoarece cu excepția profesiilor libere cu necesitate, corporația va decide în privința alegerii solicitanților.
La fel de puțin pot apărea dificultăți în privința elementelor politice și economice, dificultăți care să nu poată fi realmente îndepărtate în cazul în care se împlinesc cele intenționate. De exemplu modul în care trebuie înființate instituții pedagogice care să atingă în liniile lor conducătoare cele două reprezentanțe ce nu conțin în sine pedagogia propriu-zisă, aceasta este o problemă a Senatului supraordonat.
Toate organizările individuale la modul la care sunt gândite aici pot fi obținute prin desăvârșirea factorilor istorici dați, care nu trebuie înlăturați sau înlocuiți în mod radical prin alții, în nici o țară a Europei centrale. În ceea ce există se pot găsi pretutindeni puncte care, urmărite în direcția indicată, duc la eliberarea popoarelor pe baza eliberării oamenilor. Faptul de „a dovedi” aici că cele spuse sunt „corecte” este absurd, căci corectitudinea lor trebuie să rezulte din realitatea împlinirii lor. Și primul pas spre împlinire ar fi recunoașterea acestor impulsuri de pe poziția autorităților. Nimeni nu trebuie să se teamă de faptul că această recunoaștere deschisă nu va avea un efect favorabil imens pentru statele europene. Se poate aștepta în liniște ceea ce vor face conducătorii Antantei (nu ceea ce vor spune) atunci când li se va opune această declarație publică. Căci de ea trebuie să țină cont în alt mod decât de cele de care au ținut cont până acum, provenind din Europa Centrală. Până acum au trebuit să țină cont doar de efectele armelor Europei Centrale; acum trebuie să țină cont și de voința politică a acesteia.
Cel care gândește cele indicate aici într-un sens cu adevărat practic, ceea ce înseamnă în acord cu raporturile reale, acela va putea afla că prin acestea a fost creată o bază pe care se pot rezolva chiar și probleme complicate, cum este cea a limbii în imperiul austro-ungar [Nota 105] – inclusiv limba de stat și limbajul uzual – ca și problema coloniilor germane. Căci prin cele gândite aici se va evita greșeala care s-a făcut până acum mereu, anume de a aborda rezolvarea unei probleme înainte de acrea fundamentele reale pe care poate fi clădită rezolvarea. Căci până acum s-a procedat mereu la clădirea primului etaj al unei construcții, fără a realiza în prealabil parterul. Iar acest parter este, pentru statele Europei Centrale, recunoașterea structurii lor firești necesare, în reprezentanțele și administrația conservativă istorico-politic, separat de organizația economic-oportunistă și de elementele spiritual-culturale. Abia dacă ne situăm temeinic pe acest teren vom putea vorbi pe această bază despre parlamentarism, democrație și cele asemănătoare. Căci aceste lucruri nu devin în sine altceva dacă sunt expresia unei legături imposibile pe o durată mai mare în cadrul Europei Centrale între elementele politic, economic și spiritual-cultural, sau expresia separării lor firești. – Și tocmai în efectul pe care îl va produce asupra conducătorilor Antantei o mărturie publică în acest sens, s-ar putea vedea că prin această mărturie ne situăm pe terenul real al faptelor.
*
De împlinirea celor expuse aici nu trebuie să se îndoiască nimeni dintre aceia care gândesc pornind de la adevăratele raporturi existente în Europa Centrală. Căci aici nu se solicită nimic în sensul unui „program”, ci se rată doar ce se va împlini în clipa în care i se oferă cale liberă în acest sens.
Dacă în locul formulei de pace promovată de Antantă și de Wilson ar apărea ceea ce constituie esența fără mască a acestei formule, ar rezulta următoarele: „Noi, anglo-americanii vrem ca lumea să devină așa cum ne-o dorim noi. Iar Europa Centrală trebuie să se alinieze la această dorință a noastră. Această formulă de pace lipsită de mască arată că Europa Centrală trebuie să intre în război. Dacă ar învinge Antanta, dezvoltarea Europei Centrale ar fi anulată. Dacă Europa Centrală adaugă la invincibilitatea armelor sale ca ofertă de pace adresată lumii intenția necondiționată de a împlini ceea ce în Europa poate fi împlinit numai de Europa Centrală, anume eliberarea popoarelor prin eliberarea oamenilor, atunci Europa Centrală poate opune vorbăriei despre „dreptul și libertatea popoarelor” cuvintele adevărate, pline de un conținut real: „Noi luptăm pentru dreptul nostru și libertatea noastră, și împlinirea acestor bunuri omenești pe care nu putem să acceptăm și nu voim să ne fie luate nu împiedică, prin propria lor esență, nici un alt drept real și nici libertatea reală a altora. Căci ceea ce vrem noi să devenim va purta în sine chezășia acestora. Dacă voi, popoarele occidentale, vă puteți înțelege cu noi pe această bază, iar voi, popoarele estice, puteți vedea că noi nu vrem altceva decât voi înșivă atunci când vă înțelegeți cu adevărat, în acest caz pacea este posibilă și mâine”.
Începutul concordă cu cea de-a doua variantă tipărită anterior, numai că punctul 2 de la pagina 131: și punctul 2 de la pagina 132 apar doar în cea de-a doua variantă. Sfârșitul primei variante este următorul:
Dacă vrea, Europa Centrală poate acționa în sensul acestor trei baze, și acțiunea sa va fi un program conform cu realitatea. Ea va acționa astfel dacă va opune un program obiectiv de eliberare a omenirii, programului orbitor al Antantei și al lui Wilson. Un asemenea program nu este radical în sensul în care se produce teama în fața radicalismului în anumite cercuri. El constituie mai degrabă o expresie a realităților, care vor să se împlinească prin propria lor forță în Europa Centrală. Ele trebuie împlinite cu de plină conștiență, și nu trebuie tăinuite, pentru ca în ceața țelurilor Antantei și ale lui Wilson să tindă totuși prin propria lor natură la împlinirea lor, și fiind astfel corupte.
Împlinirea lor nu va avea loc niciodată, dacă cele pe care trebuie să le dea Europa Centrală rămân ascunse prin amestecul nefiresc dintre interesele politice, economice și general-umane ale omenirii.
Căci raporturile politice necesită, dacă e să prospere, conservatorismul în sensul menținerii și clădirii formațiunilor statale devenite istoric. Acestui conservatorism i se opun interesele economice și cele general-umane numai în măsura în care acestea au de suferit din cauza lui. Dacă această suferință încetează, ele se conciliază cu acest conservatorism, deoarece învață să-i recunoască necesitatea.
Raporturile economice necesită pentru creșterea lor oportunismul, care aduce ordine în ele numai în conformitate cu propria lor natură. Oportunismul duce cu necesitate la conflicte atunci când măsurile economice sunt corelate cu cerințele politice sau general-umane, iar această corelație este de natură să intersecteze dezvoltarea economică.
Relațiile general-umane și relațiile dintre popoare necesită, în sensul prezentului și al viitorului, libertatea individuală a omului. Omul trebuie să-și poată recunoaște apartenența la un popor, la o comunitate religioasă, la un alt context legat de aspirațiile sale general-umane, fără ca el să fie reținut în această recunoaștere datorită relațiilor politice sau economice impuse prin structura statală.
De aceea se pune problema de a înțelege că toate formele structurii statale devenite istoric sunt capabile să realizeze eliberarea omenirii atunci când sunt lăsate să se desfășoare în conformitate cu natura lor, și nu trebuie să slujească egoismului rasial. O reprezentare în Parlament a unui popor poate fi de dorit în ziua de azi pe motivul evoluției temporare, dar ea nu modifică nimic din raporturile care au condus la prezentul haos, dacă într-un astfel de Parlament raporturile politice, economice și general-umane se deranjează reciproc încontinuu. Iar Europa Centrală tinde, în conformitate cu natura sa, înspre a exclude această dereglare reciprocă. Nici o Antantă și nici un țel wilsonian nu se pot compara cu forța ce se află în împlinirea instinctelor europene de libertate de către Europa Centrală. Căci aceste instincte de libertate sunt germenii libertății popoarelor europene, și nu ideile lui Wilson.
Recunoașterea și acceptarea legislației, administrației și structurii sociale, separarea elementelor politic, economic și general-uman ca țel al strădaniei Europei Centrale, aceasta paralizează puterile occidentale constrângându-le să recunoască, pe lângă Puterile Europei Centrale, reunite cu Europa de Est, și o pace care să limiteze aceste puteri occidentale la a-și căuta structura socială adecvată domeniului instinctelor lor populare și să le determine să lase să viețuiască comunitățile populare ale Europei Centrale și de Est în sensul unei adevărate eliberări a omenirii și în cadrul spațiului devenirii lor istorice.
Parlamentarismul necesar pentru Europa Centrală va rezulta de la sine dacă nu va mai fi pus pe primul plan, ci va fi văzut drept consecința ce rezultă dacă se recunoaște în primul rând separarea elementului politic-militar, care se structurează în raportul său cu celelalte state în conformitate cu natura sa, a fel ca și cerințele structurii populare interne – în elementul economic ce se structurează în mod oportun în conformitate cu propria sa natură, ceea ce înseamnă că este reprezentat și administrat din punct de vedere legislativ în acest sens – și elementul general-uman, care este clădit pe corporații, față de care omul își recunoaște apartenența în sensul propriilor sale sentimente libere.
Uniunea internațională abstractă a popoarelor, cu tribunalele sale utopice, nu ar putea duce la nimic altceva decât la o covârșire continuă prin criteriul majorității a Europei Centrale, de către celelalte state. Reglarea raporturilor în Europa Centrală, în sensul separării puterilor, duce la o echilibrare continuă a intereselor omenirii ancorate în popoare. Prin Uniunea internațională propusă de Wilson se creează organizații care trebuie să sufere dezastrul de care se suferă mereu atunci când realității i se impun abstracțiuni legate de dorințele omenești; prin cele înspre care tinde întreaga entitate a popoarelor central și est-europene nu se creează astfel de instituții, ci prin ele se eliberează ceea ce, odată ce este eliberat, duce la o evoluție în sens pacifist, iar dacă este neeliberat, la conflicte de război. o stare viitoare a omenirii nu poate fi creată prin organizații, așa cum o vor Wilson și Antanta, ci ea va lua naștere dacă se acordă realităților libertatea prin care se poate crea acea stare.
Dacă în locul formulei de pace promovate de Antantă și de Wilson s-ar pune esența fără mască a acestei formule, ar rezulta următoarele:
„Noi, anglo-americanii vrem ca lumea să devină așa cum ne-o dorim noi, iar Europa Centrală trebuie să se supună acestei dorințe.” – Această formulă de pace fără mască arată că Europa Centrală trebuia să intre în război. și dacă ar învinge Antanta, evoluția Europei Centrale s-ar stinge.
Dacă Europa Centrală adaugă la invincibilitatea armelor sale ca ofertă de pace față de lume, intenția necondiționată de a împlini ceea ce în Europa poate fi împlinit numai de Europa Centrală, anume eliberarea popoarelor prin eliberarea oamenilor, atunci această Europă Centrală poate opune vorbăriei despre „dreptul și libertatea popoarelor”, cuvintele având un conținut cu adevărat real:
„Noi luptăm pentru dreptul nostru și libertatea noastră. Și împlinirea acestor bunuri ale omenirii, pe care nu putem accepta și nu vrem să ne fie luate nu împiedică prin esența lor adevăratul drept și libertatea celorlalți. Căci ceea ce vrem noi să devenim poartă în sine garanția acestui fapt.
Dacă voi, popoarele occidentale, vă puteți înțelege cu noi pe această bază, iar voi, popoarele din est, înțelegeți că noi nu vrem altceva decât voiți și voi, dacă vă înțelegeți cu adevărat – atunci pacea este posibilă și mâine.”
