Profesorul v. Heck este de părerea că starea socială pe care o promit eu ca rezultat al propunerilor mele, ar rezolva problema socială „în mod fericit”, dar că împlinirea propunerilor mele nu poate avea efectele sperate deoarece această împlinire, în cazul în care este posibilă, „nu ar promova, ci ar dăuna” binelui general, și în special aceluia al muncitorilor. – Abia dacă se poate formula o judecată mai zdrobitoare relativ la o strădanie ca a mea, care se îndreaptă spre țelul tripartiției organismului social. Căci față de acest țel este desigur întru totul lipsit de valoare să propui visul unei fericite rezolvări a problemei sociale, și apoi să faci propuneri de neîmplinit întru înfăptuirea acestei soluții. De greșeala sus-menționată suferă toate așa-numitele „soluții ale problemei sociale”. În momentul în care aș fi constrâns să văd că o apreciere ca aceea a profesorului von Heck ar fi îndreptățită, mi-aș combate, fără îndoială, singur ideile. Și precis nu m-aș simți rușinat să renunț public la depozițiile mele. Căci „problema socială” este pe de o parte atât de cuprinzătoare și de dificilă, pe de altă parte implică atâta răspundere, încât retragerea unei încercări nereușite nu poate avea nimic rușinos în ea. De aceea, prof. von Heck poate să mă creadă că mă raportez absolut obiectiv la expunerea sa.
Or el mă înțelege greșit chiar de la început, cu privire la punctul de vedere din care îmi consideră strădaniile. Sunt absolut conștient că nu tind câtuși de puțin să rezolv problema socială „în mod fericit”. Nu cred că cineva care s-a familiarizat cu psihologia individului și a maselor poate să tindă spre un asemenea „țel final”. Premisele mele sunt cu totul altele. Consider că recunosc faptul că omenirea, în dezvoltarea ei istorică, a ajuns în prezent la un punct care necesită tripartiția organismului social pornind de la esența entității actuale omului. Dacă se urmăresc aceste cerințe va putea fi dominată neliniștea elementară care i-a cuprins pe oameni. Dacă nu se urmăresc, această neliniște va trebui să conducă la autodistrugerea culturii noastre. Eu nu vorbesc despre tripartiție pentru că doresc să-mi exprim fantezia asupra unui țel final, ci pentru că eu consider că recunosc cauzele care solicită această tripartiție pornind de la starea actuală a omenirii. De aceea nici nu trebuie să născocesc „propuneri” pentru un țel final fantezist, ci aceste sfaturi sunt pentru mine rezultatul observațiilor pe care consider că le-am făcut de-a lungul deceniilor asupra evoluției sociale a omenirii. Calea pe care am ajuns la aceste observații este pentru mine o dovadă că „propunerile” mele nu au nimic utopic în sine. Dar el mă face și să înțeleg de ce atât de mulți oameni ajung să considere tripartiția drept neclară și irealizabilă. Asemenea oameni consideră în mod greșit că ei gândesc în mod practic. Dar ei sunt încâlciți în premise teoretice pe care le iau drept practice. Ei și-au format aceste teorii în funcție de ceea ce a fost considerat drept practic un timp anume. Și dacă acest „practic” parcurge apoi o transformare necesară în evoluția sa, atunci ei găsesc cele nou constituite drept „nepractice”, întrucât le contrazic reprezentările lor obișnuite. Și asemenea teoreticieni se găsesc chiar printre presupușii „practicieni”. Consider că va putea aprecia corect tripartiția organismului social numai acela care nu numai că nu înțelege greșit ce anume a fost practic „până acum”, ci are și un instinct sănătos față de ceea ce se poate dovedi practic în evoluția sa „viitoare”.
Și pentru că înțelege greșit deja premisele „propunerilor” mele, prof. von Heck accentuează tot mai mult această înțelegere greșită în urmărirea în continuare a celor expuse de mine, astfel încât el nu redă concepțiile mele ca atare combătându-le, ci le înlocuiește aproape punct cu punct prin altele, pe care le „combate” apoi. Aș spune că el își alcătuiește o tripartiție proprie, care are prea puțin de a face cu a mea. Și trebuie să recunosc că o asemenea tripartiție ca a lui, aș combate-o și eu dacă mi s-ar pune dinainte, la fel cum procedează și profesorul Heck în această privință, sunt de aceeași părere cu el.
Dar eu întreb: Am oferit eu într-adevăr prilejul ca tripartiția să fie astfel concepută încât în locul Parlamentului unitar al statului, să fie puse trei Parlamente în mod absolut exterior, așa cum expune situația profesorul v. Heck? Am spus eu vreodată, sau am lăsat să se tipărească afirmația că dezastrul este echivalent cu „trei state în același teritoriu”? Ideea mea de tripartiție necesită ca problemele culturii spirituale, pe de o parte, și cele ale vieții economice pe de altă parte să nu fie rezolvate printr-o asemenea reprezentanță a poporului care să echivaleze cu ceea ce se înțelege până în prezent prin „Parlament”. Administrarea culturii spirituale trebuie să rezulte din același fundament pe care se dezvoltă însăși viața spiritului. De această administrare trebuie să se ocupe personalități care participă activ la viața spirituală, și care să valorifice în această administrare aceleași impulsuri care domnesc în activitatea spirituală creatoare. Și cred că recunosc că o asemenea administrare este posibilă numai prin faptul că cei care o realizează nu sunt încadrați în administrarea statului, și nici nu sunt solicitați din domeniul spiritual în domeniul statal, ci prin aceea că viața spirituală este situată pe un teren independent de „stat”. În stat, în final trebuie ca tot ceea ce se formează în el să fie expus judecății sănătoase a oricărui om major care are posibilitatea de a vota. Căci statul tinde spre o administrare democratică. În viața spirituală, poate decide numai judecata obiectivă. Mi se pare imposibil ca la o extindere a democratizării statului, această judecată obiectivă să se poată încadra în limitele ei. Eu cred că democratizarea poate fi voită în mod cinstit numai de acela care are tendința să preia din democrație ceea ce nu poate crește în ea. Mi-am putut reprezenta faptul că o discuție rodnică în acest domeniu ar putea rezulta numai dacă cele ce intră în discuție culminează în întrebarea: Se poate ca administrarea vieții spirituale (și în primul rând a esenței învățământului) să preia înfățișarea corespunzătoare cerințelor acestei vieți atunci când, într-un punct oarecare al acestei administrări, se exercită o constrângere de către statul democratic? Experiența mea mă determină să răspund negativ la această întrebare. Consider că eu cunosc motivele care determină un răspuns afirmativ. Totuși, ele nu mi se par temeinice. Dacă părerea mea este justificată, atunci judecata pe care o realizează profesorul von Heck din punctele de vedere ale asigurării economice a vieții spirituale și a obligativității școlii trebuie situate pe un cu totul alt teren decât cele ale sale. Consider că am indicat teren la pagina 88 și următoarele ale lucrării mele Puncte centrale ale problemei sociale. Dacă cele indicate acolo sunt transpuse în mod obiectiv în practică, atunci vor rezulta organizațiile care asigură bazele economice ale vieții spirituale și care feresc și de „ispita de a trimite copiii să câștige bani, și nu de a-i trimite la școală”. În ciuda tuturor celor pe care le prezintă von Heck, pare inexplicabil de ce la aprecierea acestei probleme trebuie să joace un rol faptul că „în urma războiului ne îndreptăm înspre o perioadă de sărăcie, pe care nu a mai străbătut-o nici un alt popor”. Faptul că această afirmație este adevărată în cea mai mare măsură, nu poate fi contestat de nimeni. Dar de ce școala nu trebuie să primească ceea ce poate primi cu toată sărăcia, atunci când acestea urmează să se întâmple pe alte căi decât cele de până acum, asta nu este totuși de înțeles.
Nu mai puțin impregnat de neînțelegere este ceea ce obiectează profesorul von Heck în privința detașării vieții economice de statul propriu-zis. El consideră: „Completa separare a problemelor juridice și economice, așa cum o cere Steiner, nu este câtuși de puțin posibilă”. Dar de unde rezultă că eu aș „cere” „completa separare” despre care se vorbește aici? Ceea ce consider eu a fi necesar este ca toate problemele juridice să fie rezolvate de către Parlamentul democratic, iar cele economice de către Asociații ce se constituie pe profesiuni din interesele de producție, comercializare și consum. Prin această împărțire, se va ajunge ca în viața economică să fie determinant pentru circuitul său numai ceea ce se desfășoară pornind din deciziile personalităților experimentate în diversele ramuri economice, și datorită influenței de care beneficiază oamenii familiarizați cu o anumită ramură economică. „Legile naturale ale vieții economice” vor determina ca intențiile democratice de alegere care ar putea juca un rol cel mult în perioada de tranziție, să fie înlocuite prin delegarea democratică a persoanelor capabile în sensul celor două premise caracterizate ale unei economii sănătoase. Democrația și parlamentarismul vor recunoaște consecințele dăunătoare provocate înlăuntrul lor de viața economică, atunci când această viață nu mai este învăluită în privința specificului său prin legile pe care i le impune statul, ci ajunge să fie pusă pe o bază asociativă în problema autoadministrării sale. Profesorul von Heck este de părere că: „Justiția conferă economiei formele, și poate fi impusă numai de către o putere care are o privire de ansamblu asupra vieții economice”. Această afirmație este însă corectă numai atâta timp cât viața economică și viața juridică sunt contopite. Dacă viața economică este lăsată în seama propriei administrări, ceea ce înseamnă că ea se epuizează în administrarea producției de mărfuri, a circulației mărfurilor și a consumului de mărfuri (inclusiv importul și exportul), atunci rămân nereglate prin acest circuit economic tocmai relațiile juridice dintre persoanele active în sfera economică. Iar acestea vor fi reglate pe terenul statului în afara circuitului economic. Atunci raporturile juridice nu vor fi expresia formelor economice, ci pe de o parte vor constitui baza lor, în același mod în care raporturile naturale (geografice, climatice, etc.) constituie baza economiei. – Acela care crede ca într-o axiomă că formele juridice trebuie să fie expresia formelor economice, aceluia îi va cădea greu să accepte emanciparea justiției de economie. Dar cel care vede că această „axiomă” contravine actualei conștiențe a omenirii, acela va încerca să-și depășească această credință. Omul prezentului nu poate suporta să trăiască în calitate de subiect juridic, sub constrângerea formelor economice. Faptul de a te închide față de o asemenea realitate și de a omagia părerea: „justiția conferă economiei formele”, aproape că nu înseamnă altceva în prezent decât de a explica munca în cadrul unei verigi importante a problemei sociale, drept himeră. Dar acest lucru ar trebui făcut numai atunci când separarea vieții juridice de viața economică ar trebui sprijinită prin motive mai puternice decât cele pe care le invocă profesorul von Heck.
Se înțelege greșit structura pe care urmează să o aibă organismul social prin tripartiție, dacă se formulează ca obiecție următoarele, așa cum procedează profesorul von Heck: „Și Steiner împovărează – dacă e să privim lucrurile mai îndeaproape – Parlamentul juridic cu trei probleme foarte importante din punct de vedere economic. El îi lasă acestuia problema impozitelor, problema creării dreptului de muncă și îngrădirea proprietății mijloacelor de producție, care urmează să dăinuie numai pe durata vieții.” Faptul ca în tripartiția organismului social natura impozitelor să fie reglată numai pe tărâmul juridic, nu este corect. Citiți în această privință cele scrise la pagina 53, în Puncte centrale ale problemei sociale: „Ceea ce necesită statul politic pentru menținerea sa, este obținut prin reglementarea legală a impozitelor. Aceasta se va constitui printr-o armonizare a cerințelor conștienței juridice cu cele ale vieții economice.” În privința drepturilor muncitorului se pune problema ca acestea să nu fie lăsate ca problemă economică în seama vieții juridice, ci să iasă din circuitul economic, așadar să fie dezbrăcate de caracterul unei probleme economice. Cu totul inexact este și ceea ce profesorul von Heck redă drept concepție a mea în privința „îngrădirii proprietății ca mijloc de producție”. Nu se pune problema neglijării „Parlamentului juridic”, ci aceea a unei probleme la soluționarea căreia sunt implicate administrația vieții spirituale și cea a vieții juridice.
Cerințele referitoare la esența impozitelor pot fi împlinite în practică prin aceea că statul de drept constituțional, ca organizație de consum, se raportează la circuitul economic în maniera în care s-ar raporta în cadrul acestui circuit o asociație de consum la o societate de producție. În cadrul vieții juridice are loc reglarea necesarului general de impozite și a folosirii impozitelor. Dimpotrivă, repartizarea perceperii impozitelor din domeniile economice separate, va reveni asociațiilor profesionale ce rezultă din colaborarea dintre producție și consum. Profesorul von Heck afirmă, în mod obiectiv: „Cea mai dificilă sarcină cu care ne amenință viitorul, este repartizarea poverii nesfârșite a impozitelor, povară imensă cu care ne va încărca pacea… Aceste impozite nu vor putea fi realizate fără cele mai împovărătoare intervenții în viața economică. De aceea, și la împlinirea ideii lui Steiner, fiecare grup economic ar trebui să-și asigure reprezentarea în parlamentul juridic pentru a se proteja de supraîmpovărare”. Dar această „sarcină dificilă” va putea fi soluționată numai prin separarea vieții juridice de cea economică într-un asemenea mod încât separarea să nu contrazică în nici un fel conștiența zilnică a grupurilor umane individuale. Căci dacă interesele unui grup economic sunt reprezentate într-un parlament constituit pe o bază democratică, se va întâmpla mereu ca grupurile mai puternice din punct de vedere economic să impună măsurile lor, celor mai slabe. Acest lucru se va putea realiza de către grupul cel mai puternic fie prin forță proprie, fie prin recurgerea la compromisuri. Prin constituirea parlamentului pe principiul majorității, este mereu posibilă o respingere și o afirmare neobiectivă a unor interese. Lucrurile se configurează altfel dacă administrarea vieții economice este separată organic de cea a vieții juridice. Căci atunci nu se vor putea lua hotărâri pe tărâm juridic care să conducă în viața economică la efecte dezavantajoase pentru un grup uman. Tot ceea ce se va desfășura în viața economică se va baza pe dezbaterile din asociațiile caracterizate. În cadrul acestor dezbateri, poate fi opusă cunoașterea obiectivă a situației de către o asociație, unei alteia, iar în felul acesta se va elimina caracterul parlamentar neobiectiv, doar aparent democratic. Cineva ar putea obiecta că cele pe care le avem în vedere aici se pot realiza și dacă principalele tratative din cadrul „parlamentelor juridice” ar fi transferate în cadrul comitetelor, consultând în cadrul acestor discuții obiective domeniile economice individuale. Îmi pare că aceasta ar fi totuși doar o jumătate de măsură. Ceea ce ar putea ea determina ca bine în mod limitat, ar trebui să arate tocmai faptul că cele spre care tindem pot fi atinse pe deplin numai prin separarea administrării economice de organizația juridică. Profesorul von Heck nu abordează în mod suficient ce însemnătate are în practica vieții faptul ca reprezentanții obiectivi ai ramurilor economice să ducă tratative între ei, astfel încât prin condițiile de viață din cadrul unei ramuri să le favorizeze și să le delimiteze pe celelalte fără influența deciziilor neobiective ale majorității. Cel care se întreabă cum va acționa practic o asemenea organizație, aceluia nu-i va veni în minte să spună: „Cum să aducă oamenii de științele naturii și medicii o înțelegere deosebit de obiectivă pentru problemele Bisericii, sau agricultorii, comercianții și meșteșugarii pentru problemele marii industrii?” Întrebarea pare bine pusă, dar ea nu vorbește împotriva unei divizări în sine a vieții economice, ci împotriva reprezentării intereselor economice și culturale într-un Parlament în care fiecare trebuie să decidă asupra unor lucruri din care nu înțelege nimic. În privința tratativelor dintre organizațiile economice prin reprezentanții lor, este fără îndoială necesară o înțelegere obiectivă în afara domeniului reprezentat, pe care cineva trebuie să-l reprezinte. Căci rezultatul tratativelor va fi determinat în mod obiectiv prin importanța obiectivă pe care o are un domeniu pentru celălalt. Baza pentru o asemenea obiectivitate va fi creată prin faptul că fiecare corp administrativ se va forma în jurul acelor personalități cărora li s-a trasat o funcție conducătoare, așa cum sunt descrise lucrurile acestea la pagina 86 din Puncte centrale ale problemei sociale. Ceilalți membri ai acestui corp administrativ vor rezulta din necesitățile conducerii economice, ca în locul alegerii prin votul obișnuit să intervină o selectare a personalităților potrivite, deoarece capacitatea se va revela prin diviziunea muncii, stabilindu-se în felul acesta convingerea că munca va evolua cel mai bine atunci când se alege conducătorul cel mai capabil. Membrii corpurilor administrative mai înalte, ca și aceia ai unui consiliu central vor rezulta în mod asemănător. În felul acesta, administrația generală va fi clădită, în ciuda existenței unui consiliu central, pe o bază federativă.
O asemenea constituire a administrării economice va fi suportabilă pentru conștiența democratică numai dacă tot ceea ce se referă la raporturile juridice dintre persoanele participante la viața economică va fi detașat de acestea și eliminat dintr-un parlament democratic. De aceste raporturi juridice aparține însă tot ceea ce se referă la munca pe care o fac oamenii unii pentru alții.
Cel care concepe sfaturile mele pentru organismul tripartiției sociale în sensul descris aici, și nu în acela înțeles complet greșit cum apar ele în cele redate de profesorul von Heck, abia dacă vor avea nevoie de o combatere a obiecțiilor expuse în ultimele rânduri ale articolului celui care m-a criticat. Căci aceste obiecții nu provin din faptul că profesorul von Heck s-ar referi la expunerea mea, ci din aceea că el expune o tripartiție a sa, pe care o combate ulterior.
În articolul «Impresia mea despre Dr. Steiner și a sa teorie a tripartiției» de Alfret Mantz, se spune că cele expuse de mine pot reprezenta ceva care s-ar putea împlini „numai dacă oamenii ar fi altfel decât sunt”. Această părere poate fi avută numai atâta timp cât cineva nu se clarifică suficient în privința sensului și a intenției cu care se pot dezvolta de fapt idei despre organizarea organismului social. Este adevărat că stări sociale ideale pot fi atinse numai cu oameni cu predispoziții ideale și dezvoltați în mod ideal. Dar cel care respinge gândurile despre o structurare a organismului social din cauza acestui adevăr unilateral, este implicat într-un cerc vicios de idei. El va voi să aștepte o organizare de dorit, până când va avea pentru ea oamenii potriviți; dar în timpul acestei așteptări el va dispune totuși mereu numai de oameni pe care îi găsește nepotriviți în acest scop. Dacă domnul Mantz ar intra mai amănunțit în ideile mele, el ar putea vedea că pentru împlinirea acestor idei eu nu presupun existența altor oameni decât a celor care există. Iar pe acești oameni eu îi găsesc la fel de maturi, sau de imaturi, în general, pentru acest scop, pe cât este și domnul Mantz. Numai că eu presupun – ceea ce trebuie să presupună oricine nu vrea să cadă în fatalism – că printre oamenii actuali se găsesc și dintre aceia care vor putea fi convinși de necesitatea unei noi configurări a structurii noastre sociale. În organismul social tripartit eu văd – după cum am expus în convorbirea avută și relatată prin articolul profesorului von Heck – ceea ce satisface cerințele ce se impun cu necesitate omenirii pe treapta actuală a evoluției ei. Mie îmi pare că dacă acestor oameni, care pot fi convinși de necesitatea tripartiției, le reușește să facă ceea ce este necesar pentru împlinirea ei, vor fi create, prin aceste strădanii, acele stări prin care se constituie o bază ca oamenii să fie altfel „decât sunt”. Iar prin afirmația că eu schițez o imagine „care s-ar potrivi foarte bine într-un spațiu lipsit de aer, dar care în realitate constituie o utopie”, el afirmă un neadevăr, deoarece eu nu trec câtuși de puțin peste realitatea în care trăim, ci, în locul divizării acestei realități, în măsura în care aceasta provine din intenții, înclinații, obișnuințe, judecăți, etc., îmi imaginez o alta ce urmează să se dezvolte din alte impulsuri omenești.
Cât de puțin se potrivește cu realitatea ceea ce este scris în articolul «Dr. Steiner și proletariatul», poate fi realizat în toate amănuntele din cartea mea Puncte centrale ale problemei sociale. Celui care vrea să combată expunerile din această lucrare nu este îngăduit în nici un caz să o facă prin afirmația: „Capitalul nu va rezulta niciodată prin împlinirea lor”. Căci un astfel de om ar trebui să dovedească mai întâi că el are în vedere o structură socială pentru realizarea căreia nu este nevoie de „capital”, ca să-și poată pune întrebarea de ce ar fi nevoie de acesta pentru realizarea structurii propuse de mine. Ceea ce afirmă în continuare domnul Seeger, anume faptul că prin organizațiile pe care doresc eu să le introduc, muncitorul „nu se va putea desprinde niciodată de sentimentul că trebuie să lucreze pentru un întreprinzător particular”, trebuie să obiectez că strădaniile mele sunt direcționate tocmai în sensul de a găsi acele stări prin intermediul cărora să se ofere celui care „lucrează fizic” sentimentul de a fi un om liber în cadrul muncii sale.
