În comunicările și observațiile care se adresează aici membrilor se dorește ceva care de data aceasta să poată da o altă orientare gândurilor referitoare la teze.
Înțelegerea cunoașterii antroposofice poate fi înlesnită, dacă sufletul omenesc are mereu îndreptată atenția spre legătura omului cu lumea.
Când omul își îndreaptă atenția asupra lumii, în care coboară prin naștere și din care pleacă prin moarte, el are inițial în jur întreaga bogăție a impresiilor senzoriale proprii. El dezvoltă gânduri în legătură cu aceste impresii senzoriale.
Când conștientizează: „Față de tot ceea ce îmi revelează simțurile drept lume, eu îmi formez gânduri”, atunci el poate începe să se observe pe sine. El își poate spune: În gândurile mele trăiesc „Eu”. Lumea îmi dă prilejul de a mă viețui pe mine în gânduri. Când observ lumea [3], mă găsesc pe mine în gândurile mele.
Continuând această reflecție, omul pierde din conștiență lumea și în conștiență pătrunde Eul. El încetează de a-și reprezenta lumea; el începe să viețuiască Sinea.
Dacă însă atenția sa se îndreaptă spre interior, unde se oglindește lumea, în conștiență apar evenimentele de destin ale vieții în care Sinea omenească s-a implicat, mergând înapoi de la momentul respectiv până la momentul ultim pe care și-l poate aminti. În succesiunea acestor trăiri de destin este viețuită propria existență.
Conștientizând: „Eu, cu Sinea mea, am viețuit un destin”, poți începe să observi lumea. Îți poți spune: în destinul meu nu am fost singur; în cele trăite de mine a intervenit lumea. Eu am voit aceasta sau cealaltă; în voirea mea s-a revărsat cu putere lumea. Când viețuiesc această voire autoobservându-mă, în voirea mea găsesc lumea.
Continuând să se familiarizeze din ce în ce mai mult cu propria sa Sine, omul pierde Sinea din conștiență. În aceasta intervine lumea. El încetează să viețuiască Sinea; începe, în simțire, să constientizeze lumea.
Dacă gândesc la lumea de afară, mă găsesc pe mine; dacă mă adâncesc în mine însumi găsesc aici lumea. Dacă omul resimte suficient de puternic acest lucru, el se află în centrul enigmelor lumii și ale omului.
Căci simțind: Te strădui prin gândire să înțelegi lumea și în această gândire nu faci decât să te introduci pe tine, te confrunți cu prima enigmă a lumii.
Să simți în Sinea ta că ești format de către destin și în această formare să simți torentul evenimentelor lumii, te îndreaptă spre a doua enigmă a lumii.
În viețuirea acestei enigme a lumii și a omului încolțește dispoziția sufletească cu care omul poate întâmpina antroposofia, în așa fel încât în interiorul său să primească de la aceasta o impresie care să-i suscite atenția.
Căci antroposofia arată următorul lucru: există o trăire spirituală care, în gândire, nu pierde lumea. Se mai poate trăi și în gândire. Ea indică, în activitatea de meditație, o trăire interioară în care, gândind, nu pierzi lumea senzorială, ci câștigi lumea spirituală. În loc să pătrunzi în Eu, în care simți că lumea simțurilor se scufundă, pătrunzi în lumea spirituală, în care simți Eul fortificat.
În continuare, antroposofia arată: Există o viețuire a destinului în care nu pierzi Sinea. Chiar și în destin te poți simți activ. Observarea neegoistă a destinului omenesc indică o trăire în care înveți să iubești nu numai propria existență, ci și lumea. În loc să încremenești în lume, care poartă Eul pe valurile fericirii și nefericirii, găsești Eul care, voind, configurează propriul destin. În loc să te izbești de lume, de care Eul se sfărâmă, pătrunzi în Sinea proprie, care se simte unită cu activitatea cosmică.
Destinul îi este pregătit omului de către lumea pe care i-o revelează simțurile sale. Dacă el găsește în domnia destinului propria activitate, Sinea sa urcă în el puternic nu doar din propriul interior, ci și din lumea senzorială.
Dacă putem simți cât de puțin cum în Sinea noastră lumea apare ca spiritual și cum în lumea senzorială se dovedește a fi activă însăși Sinea, suntem deja în miezul înțelegerii sigure a antroposofiei.
Căci atunci vom dezvolta un simț pentru faptul că în antroposofie putem descrie lumea spirituală ce este cuprinsă de către Sine; iar acest simț va dezvolta la rândul lui o înțelegere a faptului că în lumea senzorială Sinea poate fi găsită și altfel decât prin adâncire interioară. Antroposofia găsește Sinea, arătând că omul nu primește din lumea senzorială doar percepții senzoriale ci și efecte ale acțiunilor din existența preterestră și din viețile pământești anterioare.
Omul poate privi acum în afară, în lumea senzorială, și să-și spună: aici nu este doar culoare, sunet, căldură; aici acționează și trăirile pe care le-au cunoscut sufletele omenești înaintea actualei existențe pământești. Și tot așa omul poate privi în interiorul lui și să-si spună: aici nu este doar Eul meu, aici se manifestă o lume spirituală.
În acord cu acest fel de a privi lucrurile, cel atins de enigmele lumii și ale omului se poate întâlni cu inițiatul care, conform părerilor sale, trebuie să vorbească despre lumea senzorială exterioară ca și când din aceasta nu-și fac apariția doar percepții senzoriale, ci și impresii provenite din ceea ce a acționat asupra sufletelor omenești în existența preterestră și în viețile pământești trecute; și care despre lumea interioară a Sinei trebuie să mărturisească că aceasta revelează legături spirituale la fel de pregnante și pline de consecințe ca și percepțiile lumii senzoriale.
Membrii ce vor să fie activi pe acest tărâm ar trebui să se facă mijlocitori conștienți între ceea ce simte sufletul omenesc căutător ca enigmă a lumii și a omului și ceea ce are de spus cunoașterea inițiaților, atunci când ea învie din destinele oamenilor o lume trecută și când, prin fortificare sufletească, deschide poarta percepției unei lumi spirituale.
Astfel, prin munca membrilor ce doresc să fie activi, Societatea antroposofică poate deveni o adevărată școală pregătitoare a școlii inițiatice. Acest lucru a vrut să scoată în evidență cu putere Congresul de Crăciun; iar cine înțelege just acest Congres va continua să evidențieze cele spuse acolo până ce o înțelegere suficientă a lor poate aduce sarcini noi în fața Societății.
Fie ca din cele spuse acolo să izvorască și „tezele” ce urmează a fi date în continuare.
62. Lumea senzorială aduce la suprafață, prin percepțiile senzoriale, doar o parte a ființei pe care ea o ascunde în adâncurile sale tumultoase. La o observație spirituală mai pătrunzătoare, ea arată că urmările a ceea ce sufletele omenești au făptuit în timpuri demult trecute se găsesc în aceste adâncuri.
63. Lumea interioară a omului revelează privirii de sine obișnuite doar o parte a lumii în care ea trăiește. La o viețuire fortificată ea arată că stă într-o realitate spiritual-vie.
64. În destinul omului nu se revelează doar activitatea unei lumi exterioare, ci și aceea a propriei Sine.
65. În trăirile sufletești ale omului nu se revelează doar o Sine, ci și o lume spirituală, pe care Sinea, printr-o cunoaștere adecvată spiritului, o poate găsi unită cu propria ființă.
66. Ființele Ierarhiei a treia se revelează în viața care se dezvoltă în gândirea omenească ca fundal spiritual. Această viață se ascunde în activitatea de gândire a omului. Dacă aceasta ar continua să acționeze în el ca existență de sine stătătoare, omul nu ar putea ajunge la libertate. Activitatea gânditoare omenească începe în momentul în care încetează activitatea gânditoare cosmică.
67. Ființele Ierarhiei a doua se revelează într-un element sufletesc extraomenesc, care rămâne ascuns simțirii omenești ca acțiune cosmic-sufletească. Acest cosmic-sufletesc lucrează îndărătul simțirii omenești. El este cel ce configureză ființial-umanul ca organism al simțirii, înainte ca în acesta să poată trăi simțirea însăsi.
68. Ființele primei Ierarhii se revelează într-o acțiune spirituală extraomenească intrinsecă voinței omenești, ca lume ființială cosmic-spirituală. Acest cosmic-spiritual se viețuiește pe sine însuși în acțiune, când omul voiește. El creează legătura ființial-umanului cu lumea extraomenească înainte ca omul să fi devenit, prin organismul său volițional, ființa care voiește liber.
