Tezele care au fost trimise săptămânile acestea de la Goetheanum membrilor Societății antroposofice conduc privirea sufletească spre ființele sferelor spirituale cu care omul este legat în linie ascendentă, așa cum este legat cu regnurile naturii în linie descendentă.
O cunoaștere de sine adevărată a omului poate deveni călăuza spre aceste sfere spirituale. Și dacă se năzuiește corect spre o astfel de cunoaștere de sine, în ea se va deschide înțelegerea pentru ceea ce mijlocește antroposofia sub formă de cunoștințe, atunci când privește în viața lumii spirituale. Ceea ce trebuie aici este să exersezi cunoașterea de sine în sensul adevărat, nu printr-o fixație simplistă în „interior”.
Într-o astfel de cunoaștere de sine adevărată, primul lucru pe care-l găsim este ceea ce trăiește în amintire. În conștiență sunt evocate, sub formă de imagini-gânduri, umbrele a ceea ce ai experimentat în mod viu, nemijlocit, în trecut. Cine zărește o umbră este purtat cu gândul, dintr-un imbold interior, spre obiectul care aruncă umbra. Cine poartă cu sine o amintire nu-și poate îndrepta privirea sufletească într-un mod atât de direct spre vietuirea ce reverberează în amintire. Dacă însă el se concentrează cu adevărat asupra propriei sale Sine, va trebui să-și spună: el însuși este, conform entității sale sufletești, ceea ce au făcut din el viețuirile care își aruncă umbra lor în amintire. În conștiență apar umbrele amintirii, în existența sufletească luminează ceea ce apare ca umbră în amintire; în amintire avem umbră moartă; în suflet, unde acționează amintirea, avem existență vie.
Nu trebuie decât să distingem clar acest raport al amintirii cu viața sufletească adevărată, pentru a simți cum în această strădanie după claritate în cunoașterea de sine te afli pe drumul către lumea spirituală.
Prin intermediul amintirii urmărim spiritualul propriului nostru suflet. Pentru conștiența obișnuită, această urmărire nu ajunge să cuprindă cu adevărat realitatea spre care se îndreaptă privirea. Privim spre ceva; însă privirea nu întâlnește nicio realitate. Antroposofia indică, prin cunoaștere imaginativă, această realitate. Ea ne îndreaptă de la ceea ce se proiectează ca umbră la ceea ce luminează. Ea face aceasta atunci când vorbește de corpul eteric al omului. Ea arată că în imaginile-umbă ale gândurilor acționează corpul fizic; că în ceea ce luminează trăiește corpul eteric.
Cu corpul fizic omul se află în lumea senzorială; cu corpul eteric se află în lumea eterică. În lumea senzorială el are o ambianță; la fel are și în lumea eterică. Antroposofia vorbește despre această ambianță ca despre prima lume ascunsă în care se află omul. Este sfera Ierarhiei a treia.
Așa cum ne-am apropiat de amintire, să ne apropiem acum de limbă. Ea izvorăște din interiorul omului; la fel ca și amintirea. În ea omul se unește cu o existență, după cum în amintire se unește cu propriile trăiri. Și în cuvânt trăiește un element de umbră. Acesta este mai puternic decât elementul de umbră al gândurilor-amintire. Când omul proiectează în amintire umbra trăirilor sale interioare, în tot acest proces este activ el însuși, cu propria sa Sine ascunsă. Când ceea ce luminează își aruncă umbra, el este prezent.
Și în cadrul limbii avem o proiectare de umbră. Cuvintele sunt umbre. Ce luminează aici? Aici lumineză un lucru mai puternic, deoarece cuvintele sunt umbre mai puternice decât gândurile-amintire. Ceea ce în Sinea omenească creează amintiri de-a lungul unei vieți pământești nu poate crea și cuvinte. Pe acestea omul trebuie să le învețe împreună cu alți oameni. Aici trebuie să se asocieze o altă ființă, dintr-o zonă mai profundă din el decât cea care acționa în amintire ca umbră. Antroposofia vorbește aici, prin cunoaștere inspirată, de corp astral, după cum față de amintire vorbește de corp eteric. La corpul fizic și corpul eteric se adaugă corpul astral, ca un al treilea mădular al ființei omenești.
Dar și acest al treilea mădular are o ambianță cosmică. Ea este ambianța Ierarhiei a doua. În limbajul omenesc avem o imagine-umbră a acestei a doua Ierarhii. Omul trăiește cu corpul său astral în cadrul acestei Ierarhii.
Putem merge și mai departe. În vorbire omul este implicat cu o parte a ființei sale. În vorbire, el pune în mișcare interiorul său. Partea de care este înconjurat acest interior, ea însăși rămâne în repaus în vorbire. Mișcarea vorbirii iese, se smulge din această ființă omenească rămasă în repaus. Întregul om însă se pune în mișcare atunci când el antrenează partea locomotorie din el. În această mișcare omul nu este mai puțin expresiv decât în amintire și în limbaj. Amintirea exprimă trăirile sufletești; esența limbii constă tocmai în aceea că ea este expresia a ceva. La fel și omul care se mișcă cu întreaga sa ființă exprimă un „Ceva”.
Ceea ce este exprimat în felul acesta, antroposofia îl prezintă ca pe un alt mădular al ființei omenești. Prin cunoașterea intuitivă ea vorbește de „Sinea adevărată” sau de „Eu”. Și acesta trăiește într-o ambiantă cosmică. Este aceea a primei Ierarhii.
Când omul se apropie de gândurile-amintire proprii, pe el îl întâmpină un prim element suprasensibil, propria sa ființă eterică. Antroposofia îi indică ambianța cosmică corespunzătoare. Când omul se surprinde în postura de vorbitor, pe el îl întâmpină ființa sa astrală. Aceasta nu mai este înțeleasă doar prin ceea ce acționează interior, ca în cazul amintirii. Prin inspirație se poate contempla faptul că ea este cea care, în vorbire, formează din spiritual un proces fizic. Vorbitul este un proces fizic. La baza lui se află ceea ce se făptuiește în domeniul celei de-a doua Ierarhii.
În omul aflat în întregime în mișcare există o acțiune fizică mai intensă decât în vorbire. Nu se plăsmuiește ceva din om; se plăsmuiește întregul om. În fizicul ce se țese în activitatea de plăsmuire acționează prima Ierarhie.
Așa se poate exersa cunoașterea de sine adevărată. Dar în tot acest proces omul nu cuprinde propria sa Sine. Treptat el cuprinde mădularele sale: corpul fizic, corpul astral, Sinea. Cuprinzându-le însă pe acestea el se apropie treptat și de lumile superioare, care ca și cele trei regnuri ale naturii, regnul animal, regnul vegetal, regnul mineral, aparțin, ca trei regnuri spirituale, lumii în ansamblu, în care se dezvoltă ființa sa.
69. Ierarhia a treia se revelează exclusiv ca un element spiritual-sufletesc. Ea țese în ceea ce omul viețuiește sufletește chiar în interiorul său. Dacă ar acționa doar această Ierarhie nu s-ar putea forma procese nici în eteric, nici în fizic. Aici nu ar putea exista decât un element sufletesc.
70. A doua Ierarhie se revelează ca un spiritual-sufletesc ce acționează în eteric. Etericul este în întregime manifestarea Ierarhiei a doua. Ea însă nu se revelează în mod nemjlocit în fizic. Puterea ei se întinde doar până la nivelul proceselor eterice. Dacă ar acționa doar Ierarhia a doua, nu ar exista decât un element sufletesc și unul eteric.
71. Ierarhia cea mai puternică, Ierarhia întâi, se revelează ca factorul activ spiritual în fizic. Ea face din lumea fizică un Cosmos. Ierarhiile a treia și a doua sunt aici entități ce slujesc.
72. Îndată ce te apropii de mădularele superioare ale entității omenești, de corpul eteric, de corpul astral și de organizarea Eu, ești nevoit să cauți raportul omului față de ființele regnurilor spirituale. Doar organizarea fizică poate fi luminată din punctul de vedere al celor trei regnuri fizice ale naturii.
73. În corpul eteric al ființei omenești se încorporează inteligența Cosmosului. Acest lucru presupune acțiunea ființelor cosmice care colaborează la plăsmuirea corpului eteric al omului, în același fel cum forțele fizice plăsmuiesc corpul fizic.
74. În corpul astral al ființei omenești lumea spirituală întipărește impulsurile morale. Pentru ca acestea să se poată înstăpâni în organizarea omenească este nevoie de activitatea unor ființe care nu mai gândesc spiritualul ci îl și pot plăsmui ființial.
75. În organizarea Eu omul se viețuiește pe sine însuși ca spirit în corpul fizic. Pentru ca să se întâmple acest lucru este necesară activitatea ființelor ce chiar trăiesc în lumea fizică ca ființe spirituale.
